În noiembrie 2020, a apărut în seria „Cartier de colecție” antologia sanG d’encre, conținând poeme din 7 volume ale lui Emilian Galaicu-Păun, scrise pe durata a trei decenii. Selecția și prefața aparțin lui Al. Cistelecan.

Puteți citi aici un poem de Emilian Galaicu-Păun, însoțit de o prezentare a autorului semnată de Claudiu Komartin.

Propunem în continuare un dialog pornind de la apariția sanG d’encre și patru poeme de Emilian Galaicu-Păun.

Vasile GRIBINCEA: Ați putea evoca momentul – sau, cel puțin, perioada – în care formula „sang d’encre” v-a pătruns în vocabular? Dar calea aprop(r)ierii sale poetice? Ar fi just să vedem în volumul Abece-Dor din 1989 (din care face parte cel mai vechi text inclus în proaspăta antologie din seria Cartier de colecție) un prim punct din care poeziei Dvs. îi este fidel caracterizantă (și) respectiva sintagmă din limba franceză? În fine, cum ați descrie – din perspectiva (sau, mai bine zis, din perspectivele) celor 30 de ani cuprinși în antologie – parcursul de la sang d’encre la sanG d’encre

Emilian GALAICU-PĂUN: Mă bucur că, de la bun început, luăm un start atât de înalt – îmi aduc aminte exact de perioada (nu şi momentul propriu-zis) în care, traducând de zor din Michel Pastoureau (nu mai puţin de 4 volume, apărute unul după altul în 2004, 2006, 2007 şi, după ce s-a intercalat în 2009 Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, respectiv, în 2012), m-a izbit acea expresie franceză, sang d’encre, în care m-am regăsit întru totul. O vreme, a lucrat tainic în mine (şi graţie faptului că scrisesem deja secvenţa cu lama din Cap. I al romanului Ţesut viu. 10 x 10), dar abia odată cu redactarea poemului sang d’encre, prin 2007-2008, sintagma s-a lipit de mine, ceea ce l-a făcut pe Al. Cistelecan să constate: „Fiind vorba de o poezie care nu s-a consolat cu regimul de gratuitate, cea a lui Em. Galaicu-Păun își transformă cerneala în sânge – și sângele în cerneală, firește (vezi şi poemul-manifest sang d’encre din capul volumului Arme grăitoare)”. Nu-i mai puţin adevărat că metafora sanguină îşi făcea simţită prezentă încă din perioada Abece-Dor (scris în mare parte la Moscova, volum la care a pus mâna – în felul lui specific, am povestit episodul în prefaţa antologiei Daţi totul la o parte ca să văd, Cartier, 2018 – şi regretatul Eugen Cioclea, tot el scriind, printre primii, despre carte la apariţia acesteia); întrebarea este cum sang d’encre a făcut saltul la sanG d’encre. Răspunsul – simplu – ar fi: prin ridicarea la putere; cum însă are loc aceasta, rămâne o mare taină şi pentru mine, iar fiecare poem scris contribuie nu atât la dezlegarea misterului, cât la sporirea acestuia.

V. G.: Faptul că puneți „saltul de la sang d’ encre la sanG d’encre” în relație cu „ridicarea la putere” m-a dus cu gândul și la operația antitetică de extragere a radicalului, prezentă în sanG d’encre la o intensitate și cu o frecvență fără precedent în poezia Dvs. Bornele din sanG d’encre  sunt volumele „gemene” A(II)Rh+euși Apa.3D, din 2019, în contextul cărora s-a vorbit – încă de la lansarea de la Bookfest – despre o majoră esențializare a limbajului poetic. Nu lipsesc nici de aici poemele extinse, dar majoritatea textelor din aceste volume se disting printr-o concizie ce vertebrează verticalitatea condensantă și trepidantă a discursului. În prefața de la sanG d’encreAl. Cistelecan se referă, pe un plan mai general, și la cuplarea paradoxală, concomitentă, a acumulării și decantării în poezia Dvs.: „…poezia lui Galaicu-Păun pune – cel puţin în aparență – în contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian Galaicu-Păun «esenţializează» chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea.” Spre a sublinia că în discuție se află o preocupare „de cursă lungă”, aș invoca și următorul fragment – la bază, o însemnare de jurnal din 1994 – din eseul Dvs. Poezia de după Poezie: „Generalizând puțin: există o tehnică poetică a reducerii (a decantării, a simplificării etc.) și una a acumulării. Optez categoric pentru a doua. (Prima riscă, in extremis, să fie un fel de ecuație model a scăderii, a doua – a adunării.) De fapt, m-ar interesa un fel de simbioză a acestor două tehnici, aș numi-o tehnica evantaiului…” (De altfel, fragmentul oferă o eficientă cheie de (re)lectură pentru poemul Eva-n tai…, a cărui prezență în sanG d’encre se cuvine remarcată.). Pe acest fond, vă invit să ne vorbiți despre devenirea radicală arelației acumulare-decantare în cadrul idiostilului poetic pe care, în varietatea sa reprezentativă, antologia sanG d’encreîl subîntinde.

Em. G.-P.: Uitasem cu desăvârşire de acea notă de jurnal, din perioada redactării poemului Eva-n tai…, de unde probabil şi remarca „aș numi-o tehnica evantaiului…”; ţin totuşi să precizez că deja în Levitaţii deasupra hăului (1991) recurgeam la metoda „ridicare la putere & extragere a radicalului” în poemul de largă respiraţie Gesturi, prezent în toate antologiile mele, mai puţin în sanG d’encre (să le facă loc cărţilor recente). Aş zice că, de-a lungul anilor, am dezvoltat două strategii – aparent diametral opuse; de fapt, complementare – de înaintare, şi anume „întinderea (Cistelecan vorbeşte chiar de „lăbărţarea”) pe orizontală” şi „verticalizarea” discursului, uneori în unul şi acelaşi text. Altfel spus (şi aici voi recurge la terminologia regretatului meu prieten Alexandru Muşina), am fost când „păstor” (plecând cu turmele în transhumanţă), alias narativ, când „vânător” pândind cu răbdare acea rara avis a poemul-filigran – de unde şi cultivarea unor forme fixe de maximă sugestivitate (primele mele hai-ku se întâlnesc deja în Abece-Dor; prima tanka, în Yin Time). Pe partea „orizontală”, modelele mele sunt lesne de identificat – de la The Waste Land a lui T.S. Eliot la poemele „în coadă de cometă” ale lui Ilarie Voronca (pe care l-am şi antologat, în Cartier de colecţie); cât despre „ridicarea la putere”, Brâncuşi e primul nume care îmi vine în minte, şi aici mă opresc (nu că n-ar fi şi nişte poeţi), căci pornind de la lecţia lui („Eu nu sculptez păsări, ci zborul!”), a trebuit să-mi inventez propria unitate de măsură pentru textele din A(II)Rh+eu (20 de versuri scurte, adeseori dintr-un cuvânt, dispuse vertical) & Apa.3D (la fel, versuri-lumânări, singura variabilă fiind numărul de versuri) – adevărat, plasate în carte între „magneţii” unor poeme mari şi late. Cu unele poeme „în filigran” – şi dintr-un volum, şi din altul – aş putea să mă semnez, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până la Cartea+ Geamăn din 2019. Întrebarea este cum s-a întâmplat această schimbare de registru, şi când. Ei bine, după apariţia Arme-lor grăitoare, în 2009, volum ce „ridica însumarea” de procedee, figuri de stil, tehnici, obsesii etc. ale poeziei mele de până atunci, am simţit că tocmai am ajuns la capătul drumului. Devenisem o „marcă înregistrată”, şi cu asta se putea închide paranteza, ceea ce am şi făcut prin antologia Arme grăitoare. Ediţie ne varietur, Cartier, 2015. Tocmai de la acest sentiment al Sfârşitului a pornit scrisul – de data asta mizând nu atât pe scriitură, cât pe fulguranţa spasmului (al „ultimei suflări” & al orgasmului, pe care francezii îl numesc la petite mort) – în cazul acestui proiect mai degrabă fiinţial decât literar. După Apa.3D (poem-flulviu) din 2012, în vara lui 2013 mi-au venit primele poeme de notaţie, tot atâtea „inscripţii funerare” pe cenotafele unor poeţi & scriitori dragi, români (Alexandru Muşina, Mariana Marin, Ioan Flora, Eugen Cioclea ş.a.) sau universali (Paul Celan, Oscar Wilde, Virginia Woolf, Osip Mandelştam, Sylvia Plath etc.), şi aş fi continuat tot aşa fără să mă gândesc a le încorpora într-o carte-pomelnic, dacă în februarie ’14 (an-sonet, n’est-ce pas?!), într-o zi de miercuri, n-aş fi avut revelaţia „brâncuşiană” a unui poem, Efigie, să-i zicem proto-Măiastra mea, care vestea un nou Început. Din acea perioadă datează primele texte „fulgerate” (20, Coup de foudre, «Любви все возрасты…») din A(II)Rh+eu; dar tot atunci am scris şi fratele emil, poemul „mare şi lat” plasat în capul volumului Apa.3D, iar în septembrie ’14 şi Liebestod, plasat în fruntea A(II)Rh+eu. Altfel spus, „gândul morţii ca un frate geamăn” – ca să-l citez pe Cezar Ivănescu – şi-a dat mâna cu „însuşi mersu-împreună”, alias „le témoignage le plus haut de nous-même” (foarte inspirata formulă prin care R.M. Rilke desemna iubirea); acum mă întreb dacă nu cumva s-au generat unele pe altele (ca într-o celebră gravură de Escher) – cert este că în faza finală mai multe poeme au trecut firesc din Apa.3D în A(II)Rh+eu şi invers, şi tocmai lucru acesta conferă unitate cărţii geamăn din 2019, Alfa şi Omega prezentei antologii.

V. G.: S-a vorbit nu o dată despre faptul că dragostea și moartea reprezintă două suprateme pe care poezia Dvs. le conjugă la o tensiune a trăirii și a viziunii din care emerge un model ontologic organizat pe o depășire a acestei fatale dihotomii. Merită reținute în context cuvintele lui Al. Cistelecan, din prefața antologiei: „Acesta e miezul iradiant – și inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Emilian Galaicu-Păun: coincidența dintre naștere și moarte, inseparabilitatea, indistincția lor. E un nucleu imperativ de angoasă pe care nici poezia nu-l poate desface, întrucât și ea e doar expresia (nu leacul) lui: «poezia-i ca moartea în patul de nuntă și nașterea-n patul de moarte».” O confirmare suplimentară a acestei relații structurante pentru poezia Dvs. o constituie chiar faptul că sanG d’encreîncepe cu A(II)Rh+eu (prin excelență, volum al Erosului) și se încheie cu Apa.3D(stând eminamente sub semnul tanaticului), cu precizarea că fiecare volum conține zone care trimit mai curând spre celălalt pol. Dragostea și moartea: în timp, cum v-a călăuzit fiecare dintre ele felul de a o simți și gândi pe cealaltă?  

Em. G.-P.: Să amintim, înainte de toate, minunatul verset 8:6 din Cântarea Cântărilor: „căci dragostea este tare ca moartea”; or, poezia (ca şi dragostea) tocmai transgresează aceste limite, sau cel puţin îşi propune s-o facă. Cât despre moarte – nu abstractă, ci a unor prieteni dragi, şi în primul rând a mamei (a se vedea Octoih matern) –, ori de câte ori am trăit-o în scris (aproape live, în cazul lui Alexandru Muşina, poemul Priveghi venindu-mi din prima, la aflarea cumplitei veşti), prezenţa – sau mai degrabă, absenţa! – „celuilalt” m-a învăluit copleşitor, de unde şi acel moto cu două tăişuri în cazul celor două părţi din Apa.3D: „A muri prin viaţa celuilalt, a trăi prin moartea lui” (dat cu aldine, până la virgulă, în Rive Droite. ad finem; apoi dat cu aldine, de la virgulă până la punct, în Rive Gauche. ab origine). Modelul este valabil şi la nivelul întregului construct, fiecare carte/volum fiind Hansel-ul/Gretel-a celuilalt/celeilalte. Altfel spus, întocmai cum există – la Rembrandt & alţi pictori din acea perioadă, Marea Răstignire şi Mica Răstignire –, şi acest proiect al meu se compune din la Grand Mort (Apa.3D) şi la petite mort (A(II)Rh+eu), atât că prima-i definitivă, pe când cea de-a doua à repetition. Tocmai în ideea atingerii/depăşirii acestor limite, am sporit gradul de abstractizare al poemelor, locul „palimpsestului” din textele de odinioară luându-l acum „ridicarea la putere”. E un fel de „matematică superioară” în formula mea actuală, fără să fi renunţat totuşi la visceral – ba chiar acestea se potenţează reciproc, de-ar fi să dau exemplul poemului Meridiane/Paralele din A(II)Rh+eu (pandantul „visceral” – dar cu un înalt grad de abstractizare – îl constituie poemul Coincidentia oppositorum, din aceeaşi secţiune, a II-a, a cărţii). Cum am ajuns la asta? – m-am gândit la „poietica” unor inscripţii funerare ideale, în stilul poeziei nipone, în cazul Apa.3D; cât priveşte A(II)Rh+eu, mi-am zis la un moment dat: ce-ar fi să reduc întreaga „acrobaţie” a două corpuri ce se iubesc la expresia pură de jouissance, acea petite mort care nu mai ţine de corporalitate, ci de transcendenţă pură. Dacă – vorba marelui dramaturg (& soţ părăsit) Arthur Miller despre Marilyn Monroe – „este foarte dificil să fii însurat cu lumina electrică”, şi mai greu e să prinzi, dintr-o atingere, descărcarea (în egretă – asta ca să fac trimitere la coup de foudre) a orgasmului. (Nu trebuie să-ţi mai spun că totul se întâmplă în creier, emisferele fiind, nu-i aşa? testiculele/ovarele noastre gânditoare!) Revenind la întrebarea propriu-zisă, Călăuză în viaţă mi-a fost Dragostea, dar am avut de-a face şi cu Moartea – nu mai insist, doar adaug că cea mai teribilă declaraţie de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva vreodată suna chiar aşa: „Aş putea ucide pentru tine – pe tine primul!”   

V. G.: Paul Celan este o referință recurentă în sanG d’encre: bunăoară, în “VACA~ “ (subsumat volumului Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), poemul-fluviu ce dă titlul volumului Apa.3Dcâteva texte din respectivul volum „Poemelnic” și Quarttet vienez din A(II)Rh+eu.Pentru poetul care sunteți, ce înseamnă – din punct de vedere tehnic și atitudinal – lecția acestui autor, de la nașterea căruia marcăm un secol, în noiembrie 2020, și căruia îi consacrați un capitol – publicat anul acesta – dintr-un roman pe care îl aveți în lucru?

Em. G.-P.: Noblesse oblige – suntem în Anul Celan, 100 de la naştere (pe 23 noiembrie), 50 de la moarte (în 21 aprilie); nu calendarul însă m-a apropiat de acest autor, ci o anumită sensibilitate ultragiată, stând sub semnul lui… «Все поэты жиды» (Marina Ţvetaeva; în aceeaşi paranteză fie spus, Andrei Codrescu îmi scria la un moment dat: „Poezia [Apa.3D (poem-fluviu) – n.m.] este extraordinară şi fiindcă voi, basarabenii, sunteţi toţi evrei – exilaţi din Romania şi părăsiţi de Imperiu. Fluviilor nu le pasă de graniţe.”). Prima dată îl citisem student fiind, într-o excepţională traducerea rusească, mai exact doar poemul Todesfuge, suficient cât să-l îmbrăţişez pe loc odată pentru totdeauna – la fel cum, chiar de la prima lectură, şi Osip Mandelştam a intrat definitiv în viaţa mea (Nota Bene: şi unul, şi altul prezenţi atât în A(II)Rh+eu, cât şi în Apa.3D). Mult mai târziu, l-am citit in extenso, în mai multe traduceri româneşti, în câteva ruseşti şi una franceză; apoi a venit integrala Paul Celan, în două volume, de la Polirom, în tălmăcirea lui George State. Nu mi-a scăpat nici corespondenţa Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii, Art, 2010, şi nici volumul de memorii semnat de Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiunea românească, Kriterion, 1987; mai încoace, cele două studii ale regretatului Mircea Ţuglea (şi el, mort înecat la doar 43 de ani) merită toată atenţia. Din păcate, nu citesc în germană, aşa că tocmai dimensiunea esenţială a poeziei celaniene – lupta cu limba germană, limba călăilor săi! – îmi scapă; dar şi în traduceri se simte furia profetică a acestui veşnic prigonit (până şi de văduva poetului francez pe care l-a tradus în germană!), pornit să nu lase piatră pe piatră din acea den leisen, den deutschen, den schmerzlichen. Acum, nu ştiu dacă sunt în măsura să vorbesc despre „lecţia Celan”; în niciun caz nu îmbrăţişez „modelul” uman cu acelaşi nume (a nu se uita că, pradă unei crize de nervi, în 24 noiembrie 1965, poetul s-a aruncat cu cuţitul asupra soţiei sale, Gisèle); mă fascinează însă, la modul absolut, dimensiunea tragicului ce-l defineşte (în viaţa reală, am cunoscut îndeaproape un alt poète maudit, nimeni altul decât Eugen Cioclea, de care nenorocul se ţinea scai, nu fără a-i da o mână de ajutor chiar regretatul meu prieten). A-i evoca numele, din 2012 încoace, în poemul-fluviu Apa.3D sau în texte „în filigran” (Apa şi Focul, Panta rhei), trebuie să fi însemnat acelaşi lucru cu a-mi lua temperatură la primele simptome de febră (vizionară, aş vrea să cred). „Boală lungă”, romanul – în lucru, primele note datând de prin ianuarie 2012 – e Bildungs, fără să fie şi biografic; m-aş bucura să reluăm dialogul la apariţia acestuia, când va fi să fie, dar până atunci e cale lungă. Altminteri, mult înainte să fi mers eu „pe mâna lui Paul Celan” (de după Todesfuge) în ceea ce s-ar putea numi „verticalizarea discursului”, poetul & istoricul literar Nicolae Leahu punea în ecuaţie Fuga macabră celaniană cu Fuga basarabeană a subsemnatului, iar concluzia suna astfel: „(…) Em. Galaicu-Păun rescrie (la fel cum Celan însuşi, de altfel, asimilase sonurile altora: ale Rosei Auslander, de exemplu) patosul tragic al Fugii macabre, suprapunând pe verticalitatea urcuşului ei către ceruri («săpăm un mormânt în văzduh», «ca un fum veţi urca în văzduh») orizontalitatea de o răscolitoare polivalenţă a suflării ce «se întoarce acasă să pâlpâie-n ochiul aragazului». În cele două poeme, diferenţa esenţială stă, prin urmare, în atitudinea poeţilor faţă de problema culpei istorice şi ea se divulgă abia în momentul în care înţelegem că Emilian Galaicu-Păun nu numai că citeşte exact textul celanian, dar îl şi rescrie, răstălmăcindu-l magistral şi instituind, în subsidiar, o viziune diferenţiatoare profund justiţiară: orice crimă îşi revendică nu un nume generic, ci numele vinovatului ca atare. (…) Implicit sau explicit, noi îl domină pe eu în ambele poeme, ceea ce este o sugestie a faptului că suferinţa colectivă scapă oricărui fel de cuantificare, fiind absolută, desăvârşită prin tragismul ei. Este punctul de reîntâlnire al celor doi poeţi, a două experienţe, în definitiv, care mărturisesc în numele unor biografii comunitare”. Pentru „istoria literaturii” merită amintit faptul că N. Leahu şi-a rostit discursul în cadrul unei conferinţe „Paul Celan”, ţinută la Universitatea din Cernăuţi, prin 2008, în prezenţa distinsului om de litere Marin Mincu şi a discipolului său Mircea Ţuglea, care l-au aplaudat la scenă deschisă; la rându-mi, am recitat în cadrul aceluiaşi simpozion, poemul meu damenwahl din Yin Time, care se vrea şi o tălmăcire la modul ideal (epurată de narativ) a Fugii celaniene, spre încântarea lui Mincu, cel care avea să-mi scrie pe 28 noiembrie 2009, la Târgul de Carte Gaudeamus, următoarea dedicaţie pe volumul său antologic Probă de gimnastică, Vinea, 2008: „Poetului paradigmatic Emilian Galaicu-Păun, cu emoţia lirică a periplului nostru comun pe ruta Chişinău – Bălţi – Cernăuţi…” (sublinierea îi aparţine; la rându-mi, îi dăruisem Jurnal de doliu, în tălmăcirea mea, proaspăt apărut la acea oră – a fost printre ultimele cărți pe care Marin Mincu le-a ținut în mână, scriitorul stingându-se pe 4 decembrie 2009, după un atac cerebral). În fine, să spunem că poezia lui Paul Celan m-a vaccinat – nu aş putea să spun cu exactitate împotriva a ce, ştiu doar că a durut şi continuă să doară. Câtă durere, atâta trăire!   


de la creier la sex pusă şira spinării lanţ de bicicletă să schimbe vitezele, dragostea mea.
bicicletă pe nume dorinţă. mişcarea
cîntărită a mîinii ei care conduce – în timp ce o facem pe
animalul cu două spinări („scuturaţi-vă
lanţurile-ADN!”) –, cînd abia atingîndu-i vertebrele cînd strecurînd-o
printre degete ca pe un şir de mătănii, comunică spaţiului timp. pedalarea în gol
a picioarelor care mă-nlănţuie în viparâta maithuna – în vreme ce
pe şoseaua nr. 69 (“a dorului”) facem
marea buclă a franţei –, cînd accelerînd cînd unindu-şi
cu evlavie tălpile a rugăciune, comunică timpului nume: Yin Time. întoarsă
ca o replică – din perspectiva
un-ui stîrv (“atunci, o! – frumuseţe! să strigi către vermina…”) –
de neculce: “viermi, doamne” ea nu e cît eu sunt şi este cînd nu mi-s. speranţa de viaţă
la bărbaţi se arată exact cît picioarele goale
de sub poalele rochiei de amazoană? de călugăriţă? a morţii

(din Yin Time, 1999)


Poezie pură

Pe nepusă
masă, au
desfăcut
aşternutul
şi înainte
să fi mâncat
vreodată
împreună
(cafelele
latte &
ceaiurile
nu se pun!)
iată-i sub
baldachin –
dragostea
ţine de
foame,
în timp
ce sexul
slăbeşte.

(din A(II)Rh+eu, 2019)


Lumină din lumină

Cum era
topită de
suferinţă,
când i-am
aprins o
lumânare
în seara
zilei de
8 martie
flacăra
s-a întors
cu faţa
la mama
şi, uşor
să nu-i
sperie
somnul,
i-a suflat
la ureche:
„Stingerea”

(din Apa.3D, 2019)


Poem Noir


Tonul: „1.5. Sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului,
cum sunt corturile Chedarului,
şi cum sunt covoarele lui Solomon.
1.6. Nu vă uitaţi că sunt neagră…”
(Cântarea Cântărilor)

Mi-am luat fată-n casă, în ’97, din Madagascar,
se-nţelege că neagră şi dintr-o bucată (de lemn de eben)
– ca un disc de vinil, viaţa mea ajunsese la 33 de turaţii! –
şi pe care-am numit-o Naomi, dat fiind figurina
longilină (de-un cot) şi o talie fină (de-un deget) – de-atunci
n-am mai scos-o din casă şi nici, mai cu seamă, din cap:
„ac pe creier, Ideea” e chiar despre ea cum stă-nfiptă
într-un soclu mic, de abanos şi el, cu semnătura artistu-
lui pe verso: A S M A N. (Nici frumoasa ministră
de culoare a lui Sarkozy, nici măcar Rama Yade
n-a putut s-o dea jos de pe soclu din inima mea!)
…Şi ce altă dovadă mai
grăitoare că nu sunt rasist ca aceea că-n toţi aceşti ani
nu ea mobila, nici cu un deşt, eu am şters-o de praf?!!

Nu atât ea, cât eu «в черном теле» de când mă ţin minte.

Doar ştiind-o acolo pe mobilă, sus, ca un uter prelung
de girafă-n călduri, ca să nu spun: în flăcări, şi mi se! –
n-a fost noapte să nu fiu cu fata, şi tot n-am stricat-o.

Nu de mâna mea, timpul făcându-şi lucrarea – şi iat-o atinsă,
după două decenii, în carnea ei de – noir désir – Sulamita:
ca un fir de ciorap, o fisură se duce pe linia coapsei
şi de unde din creştet la tălpi este dintr-o bucată,
din tălpi până mai sus de genunchi tot o rană-i, эбено-мать.
Cine n-a dus o fată la doctor, o dată măcar, s-o „rezolve”,
să dea, primul, cu piatra în mine –
la meşter cu ea!

Ce-a fost până aici nu-i decât, c-un cuvânt al poetului Sava,
proză, domnilor, proză! – abia când i-am dus-o, la atelier,
unui sculptor, abia arătându-i-o lui Ioan Grecu, abia ce-am lăsat-o
peste noapte în mâinile lui (mâini din care-a ieşit De ce nu?),
dacă-ncepe cu adevărat poezia. Acum, ce-a făcut şi ce-a dres
să rămână o taină – şi fata întreagă & meşterul satisfăcut! –
peste care se-aşterne, ca iodul pe rană, să nu i se vadă
cicatricea, patina de baiţ. Baieţica-i voi spune de-acum înainte.
Şi fiindcă mi-a întors-o ca nouă, şi nici nu şi-a pus
barem sigla, întoarcă-se versul meu noir într-un soclu pe care să urce:

Capricciosa

Să ajungi
a fi una cu
Lucrarea
Mâinilor
tale, fără
osebire de
ustensile/
indiferent
de materie
şi chiar
în lipsa
acesteia
din urmă –
Moartea
însăşi să
caute cum
ţi-ar imita
semnătura
spre a se
nemuri…
(text inedit)