Mihaela Munteanu (n. 2002) studiază rusa și engleza în cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine din București. Nu poate să iasă din librărie fără o carte și scrie câtă poezie poate.

I.
Ce urât e să fii om, să simți chestii.
De la emoții până la dureri fizice, chiar acum
mă doare spatele
după ce timp de două ore
am dat cu mătura, am spălat pe jos
şi m-am gândit toată ziua.

Cred că vulnerabilitatea ajută, îmi scapă mereu cuvinte tâmpite
care, puse unele lângă altele,
nu ajung nicăieri.
Am preferat să spun cu voce tare anxietatea,
să apăs pe ea fără să se detoneze
şi mi-a spus că aici ne potrivim. Unde, mai exact?
La anxietate?
Da.
Unde, mai exact, e anxietatea asta?
Şi mi-a pus fugitiv mâna pe genunchi.
Atât cât a putut să se uite la mine,
atât cât am putut să fiu privită. De data asta doare altceva.

E paranoia de început, descurajarea de început, încurajarea.
Şase ani sunt destul de mulţi, eu te citesc abia de vreo doi.
Momentul în care începi să te prinzi de tipar.
Aşa funcționează peste tot?

Aici nu e atât de frig pe cât credeam.
De unde toate straturile astea de haine
pe care ar trebui să le schimb atunci când vin, revin
peste aceleaşi rânduri. De aici şi privirea rezervată.
Agitația mea necontrolată. Aici ne potrivim.
Cunosc mai puține decât tine. Totuşi, mi-ar plăcea
să mă pretez pe ce nu ştiu. Sunt invitată-n spații
care nu sunt ale mele. Refuz.

Vulnerabilitatea m-a ajutat
mai puțin decât am crezut. Mă panichez, vorbesc mult,
dar trebuia să mă vezi aseară,
semănam mult cu mine. Ce urât e să fii om.
Să simţi chestii.
Povestea e mai încurcată
decât ştiu eu s-o spun.

II.

În seara asta visez la oraşe străine cu prietenii mei,
fiecare din oraşul său. Era odată oraşul nostru şi acum ne desparte suta de kilometri făcută cu glitch-uri în matrix.
Mi-ar plăcea să ajung pe jos la cea mai apropiată benzinărie, să fie noapte, vară, să mă îmbrac doar când ies din maşină.

De multe ori stăteam împreună
cu picioarele atârnate deasupra apei,
la marginea câtorva fiare.
Maşina-de-tocat-vise, mi-a spus într-o seară primul băiat pe care l-am plăcut la liceu, doar ca să-mi arate cât de multe ştie. Cât de mică sunt.
Vorbeam despre noi, peste o lună ne mutăm, trebuie să ne cumpărăm asta, asta şi asta. Pe voi vă lăsăm aici şi doare. Tăceți, tăceți un pic.
Asta nu e o despărțire obişnuită.

A fost într-o joi. M-am grăbit să uit totul acasă, să plec până nu mă răzgândesc, până nu vreau să mă întorc. M-am rugat de ei să treacă pe la mine, vă rog
cobor eu în fața blocului, măcar 10 minute, vreau doar să vă văd. Aşa fac eu, mă întristez numaidecât, pare că se sfârşeşte lumea şi dacă stăm s-o luăm aşa, cel puțin una s-a sfârşit. La mine, înăuntru, e volumul la maximum, nu m-am deranjat niciodată să-l dau mai încet. Nici vecinii nu mi-au bătut în calorifer.

Primele nopți sunt cele mai grele. Apoi, te obişnuieşti. Încă dorm cu o pernă în spate, un elefant de pluş în brațe şi alte 3 perne lângă, dar după 2 luni, sunt bine.

Fiecare îşi spune dorințele: Paris, Viena, Roma, Londra, Budapesta. Tânjeam de acasă şi acum tânjesc
doar dintr-o altă capitală. M-apăs pe tâmple și nu mă doare. Visul e bun, nici nu ajunge la tine.
Tu ai fost deja în toate locurile
imaginate şi neimaginate.
Eu
mai am timp.

III.

În fiecare seară scriu pentru altcineva.

Începutul e cel mai greu.
Pentru mine şi ultima parte e. Nu pot să îi spun sfârşit, e prea clişeic şi nu se potriveşte cu ce am în minte acum.
În plus, eu sunt încă aici.
M-am oprit din a vorbi despre asta.
Toți prietenii mi-au fost pe rând
terapeuți, psihologi, cititori şi cred că s-au săturat. Simt. De adăugat,
doar că mi-e greu. Mai greu decât credeam.

Nu-vreau-să-te-fac-să-suferi.
Prea târziu, ce mai contează înc-o dată.
Încerc să-i spun că are tot dreptul să facă asta,
el se preface că-i pasă scriindu-mi
versuri din cântecul lui
cât să-şi găsească o scuză,
cât să mă simt mai bine.
Dar el – cum se simte? îl tot întreb în gând. Nu că m-ar auzi vreodată când spun lucrurile cu voce tare (m-a întrebat pentru a 3-a oară la ce facultate sunt).

Dacă aş aduna toate mesajele,
poezia s-ar scrie singură,
dar scriu din amintiri.
Aşa începe:

Aşa m-a amăgit mereu. Îmi-pare-rău-sunt-haos-dar-te-citesc. Dimineața, seara, am fost aici cu textele pregătite. Le ştiam pe toate de dinainte.
Ar putea să se trezească aşa toată viața.
Oare cât o să țină –

Undeva mai sus de mine s-au întâmplat lucruri.
Pentru o seară i s-a făcut dor de poveşti,
dimineața m-a muşcat de umăr,
am făcut câteva glume despre viitor.
La ceai, discuțiile serioase, de oameni deştepţi erau acolo dintotdeauna, părea că şi noi.
Ce-faci-puştoaico-la-ce-te-gândeşti-
Se aude.

Ultima dată m-a făcut să plâng. Poate chiar să-mi fie rău. Nice&clean, ca totul de până acum.
La mine nu o să găsească altceva, mă aplec după fiecare fir de păr. N-a avut pretenții,
niciodată nu mi-a spus nimic cu adevărat. Am fiert prea mult apa pentru ceai
doar ca să mai rămână.

unde o să citeşti poemul ăsta

în bucătăria mea

sau pe internet

AML: Cu versurile căror poeți simți că empatizezi cel mai tare?
M.M.: Anastasia Gavrilovici, Dan Sociu, Dan Dediu, Silvia Grădinaru, Radu Niţescu, Luminița Amarie. Sunt mulți alții pe care-i apreciez la fel, dar cred că am empatizat cel mai mult cu versurile celor menționaţi.

AML: Cum a început toată aventura cu poezia?
M.M.: Relaţia mea cu poezia a început cam de prin clasa a treia, când, ştiind deja de Luceafărul lui Eminescu, logic, am vrut să scriu eu o poezie de 100 de pagini. De acolo, totul a luat-o în sus.

AML: Ce planuri ai pentru viitor?
M.M.: Mi-ar plăcea tare mult ca peste câţiva ani să am un volum, visez de mult la el şi n-aş vrea să rămână în stadiul de “ideal”. În rest, aş vrea ca poezia mea s-ajungă cu bine la cât mai mulți oameni.