La fel ca volumele anterioare, Sînt alta (Nemira, 2021), de Svetlana Cârstean, e un ansamblu unitar – nu există titluri, nu există alte separări între texte în afara spațiului alb al paginii și a câtorva motto-uri, impresia generală fiind cea de a citi un singur, nesfârșit poem: „în fiecare zi las apa să curgă nu mă gândesc la binele pământului/ dar nici la al meu/ numai la nevoia de a se auzi în lumea asta ape care curg/ numai la nevoia de a auzi zilnic ceva care nu se sfârșește”. Poate din dorința asta de continuitate se naște versul fluid, menit să compenseze o identitate fragmentată.

Sînt alta reia la feminin cunoscutul Je est un autre al lui Rimbaud și îi oferă o reinterpretare deopotrivă decontractată si decomplexată. În centrul volumului se află, așa cum titlul o anunță, o serie de explorări identitare, materializate deseori sunt forma unor întrebări puse de terți: ce fel de poetă ești, cui te opui, a cui ești, cine ești, pentru cine lupți.  „Eu” se definește frecvent în raport cu „tu”, celălalt necunoscut din ecuația amoroasă, cu precădere în prima parte a cărții, aflată, sugestiv, sub tutela unui citat din Marguerite Duras: Dans le livre que je n’ai pas écrit, il n’y avait que toi. Când nu se întâmplă asta, răspunsurile la întrebările enumerate mai sus sunt constructe biografice evidente, în care definițiile metaforice (ambigue semantic) și sociale (explicite) coexistă: „sînt fata decalajului/ rezultatul contorsiunii/ efectul neîntoarcerii/ fătului cu capul în jos/ sunt efectul frumuseții grăbite și trecătoare/ consecința excitației și a nerăbdării”; „sunt fiica decretului/ a industriilor vechi/ a fostelor metode/ de fabricare/ și a risipei moderate”. Recunoaștem, în al doilea tip de genealogie, inflexiunile sociale din cărțile anterioare, în care întâlneam rămășite de memorie din perioada socialistă și atitudini combative. Aglomerarea de ascendențe e însă înșelătoare, conducând la concluzia paradoxală că eul este simultan al tuturor și al nimănui: „sînt fata oricui vrea/ aparțin tuturor// el spune/ piersicile astea sînt în afara curții/ ele nu aparțin nimănui/ nimănui din Shabla/ le putem mînca/ adoptă-mă ca pe-o pisică albă/ din mijlocul drumului/ fără milă/ și fără remușcări”. Asemenea pisicii lui Schrödinger, subiectul poetic pare nu doar să aparțină și să nu aparțină, dar și să fie și să nu fie în același timp el însuși.

Paradoxul însoțește textele la fiecare pas, fiind deopotrivă unul formal și de substanță, creând un contrast sintagmatic ce are drept corespondent o contradicție ceva mai profundă, paradigmatică, la nivelul individului. Astfel, pe lângă apartenență-neapartenență, întâlnim și dubletul complet-incomplet: „Nu am jumătate. Nu există jumătate pentru mine care să completeze ceva./ Nu există gol aici în care să se așeze cealaltă jumătate/…/ Mă așez mereu pe o jumătate de scaun dar nu ca să fac loc/ altcuiva în cealaltă jumătate./ Mă așez pe o jumătate de scaun ca uneori să pot fugi din/ locul acela cu ușurință./ Iar alteori pe cealaltă jumătate mă așez tot eu. Îmi spun./ Imaginează-ți că ești alta”. Autonomia vine însoțită de nevoia evadării mentale în altceva, în alta. Paradoxul latent e accentuat de poemul următor care începe brutal cu „nu am deloc imaginație”, anulând practic posibilitatea acestui altcineva, născut dintr-o „dorință continuă de expulzare”. Deși uneori suficient sieși, individul simte nevoia să se rupă și să se transforme – pe tensiunea asta pare să fie clădit întregul volum.

Într-o construcție cu astfel de fundații, prezența oglinzii nu constituie o surpriză. Oglinda și oglindirea revin constant, loc comun al tuturor reflecțiilor asupra identității din istorie. Iar când nu exista încă oglinda, exista apa, element la rândul lui recurent în Sînt alta. Cum era de așteptat, imaginea reflectată nu mai corespunde propriei idei despre sine: „am așteptat dimineața ca să mă comport cum se comportă/ oamenii dimineața/ în primul rând m-am uitat în oglindă/ și n-am găsit nimic din cele cunoscute”; „mereu e o oglindă între mine și mine/ și numai ce văd fără să mă uit în oglindă/ sînt eu”. Identificarea nu se mai produce cu sine, ci cu „tine” – ca în Gravitație sau Trado, unde dublul era Athena, în Sînt alta avem un celălalt masculin care face recunoașterea posibilă. Un întreg poem e de pildă articulat în jurul jocului specular dintre o ea și un el: „și dimineața, ea îi ținea oglinda/ pentru ca el să se bărbierească încet/ cu grijă/ la fiecare adâncitură a feței/ ea plimba oglinda de-a lungul apei/ până lumina potrivită rămânea fixata în sticlă/ și acolo începea el să se oglindească”. În cele din urmă, după ce este substituită de echivalentul ei natural, apa, oglinda e înlocuită de fața celuilalt: „și amiaza îi prindea în jurul mesei/ ca pe doi copii/ care împart tot ce au/ ca pe doi frați/ care atunci când se uită în oglindă/ văd mereu fața celuilalt”. Apropierea naște, de asemenea, ca în Trado, reflecții asupra cuvintelor și a posibilității de a inventa o limbă nouă, comună între parteneri: „o limbă nouă în care să scriem din toate direcțiile/ o limbă care să se întâlnească întruna/ cu ce-am scris deja toată viața mea de la stânga la dreapta/ și-așa textul să nu se sfârșească niciodată”. Dar chiar și așa, când limba și celălalt îți permit să te regăsești, imaginea ta e doar propria ta creație, ne spun versurile. Nu suntem văzuți decât așa cum vrem ca celălalt să ne închipuie, inclusiv în momentele cele mai intime, când corpul înlătură hainele: „încerc să mă dezbrac frumos în fața camerei/ să-mi fixez chipul în dreptunghiul de aur al androidului/…/ încerc să găsesc unghiul virtual cel mai bun/ pentru mine/ și nu în ultimul rând pentru tine/ aici unde nu e corp cel mai important e unghiul/ din care mă vezi/ ca să știu exact ce să-ți închipui despre mine”.

Când nu este vorba despre un context amoros, eul se definește, ceva mai ferm, prin raportare la figura maternă. Prezentă acut în Gravitație, ea revine în Sînt alta, prilejuind, în opinia mea, cele mai stringente poeme ale volumului. Singurătatea celei care nu are nevoie de completare (de jumătate) e ștearsă de imaginea obsedantă a mamei și a fiicei ținându-se de mână. Acest împreună se continuă dincolo de granițele corpului, într-o tentativă perpetuă de recuperare. Amintirea mamei e salvată din apă, din foc, e readusă mereu la suprafață: „Mi-am spus: nu există apă prea adîncă din care să nu o scot/ Nu știu să înot dar voi folosi alte puteri ca să o trag afară de/ părul lung castaniu, pînă cînd ochii ei verzi vor răsări pe/ suprafața mării precum primele flori din zăpadă în martie”; „Mi-am spus: oricît de rea aș fi o voi salva. De aici nu se pleacă/ singură./ De aici nu se pleacă fără ea./ Din gara asta nu se pleacă decît de mînă”. În punctul acesta volumul își atinge gradul maxim de emoție și confesiune. Faptul e resimțit înaintea poemului care îl oficializează: „Ești în pericol să-mi auzi vocea./ Dacă întinzi mîna spre text./ Ești în pericol să-mi atingi părul./ Atît de aproape ai ajuns”.

De la început până la sfârșit, prin exprimarea directă, simplă și curajoasă, Svetlana Cârstean propune un discurs al mărturisirii, reluând, poetic, dezbrăcarea din fața aparatului de filmat. Nu ești sigur la final dacă volumul ți-a oferit imaginea cea mai apropiată de adevăr sau doar unghiul sub care subiectul vrea să ți-l închipui. E însă o călătorie în centrul identității care se situează, valoric, pe o poziție de egalitate cu volumul individual anterior. Maturizarea discursului, o anumită ușurătate care abandonează formulările puternic emoționale din Gravitație par chiar să îl plaseze într-o poziție superioară. „Cine nu e mîngîiat nu există” e concurat de versuri precum „cei care știu ce e frumusețea/ nu se rănesc unii pe alții” sau „vîntul ăsta care suflă peste caniculă/ e un föhn îndreptat spre o rană// care sângerează încă”. Traversat de un minimalism oriental, de o privire detașată, de imagini fulgurante, Sînt alta induce liniștea și reveria unei fotografii cu farul din Shabla. E un discurs care se grefează discret în mintea cititorului. La asta contribuie și muzicalitatea lui, corespondențele dintre poeme, refrenele care revin iar și iar și dau senzația nesfârșirii. „Sînt în pericol să cînt/ dar n-am avut niciodată voce” – însă tocmai asta face Svetlana Cârstean în Sînt alta, oferindu-și o voce poetică.

Odată cu Gravitație și Sînt alta, trecând prin Trado, Svetlana Cârstean pare să-și fi aflat definitiv formula poetică și să-și fi perfecționat strategiile textuale. Un poem care curge la nesfârșit, cu multiple corespondențe și refrene care îl ritmează și îl unește, un discurs confesiv și direct, o lipsă de complexe privind locurile comune pe care reușește să le salveze, cel mai adesea (dar nu întotdeauna), de banalitate. Mă întreb totuși dacă nu cumva tipul acesta de discurs e amenințat de pericolul manierismului și al plafonării. E foarte posibil ca Sînt alta să fie punctul terminus al unei voci și prevestirea alteia.