În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:
1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Raluca Boantă, Denisa Ștefan și Mihaela Munteanu.


Raluca Boantă s-a născut în 1996, la Bistrița. A publicat texte în revistele „Echinox”, „Vatra”, „Zona nouă”, „Euphorion”, „Poesis Internațional”, „Subcapitol” și în antologiile de poezie scoase în urma taberei de creație de la Săvîrșin: Jde Jderi, La negru, Bungalou 6.


portalul
cândva eram la capătul patului
în topul listelor sora ta
acum doar necazuri din care tragem
să rămânem măcar pe fază
o incredibil de mare distanță
de care nu se ocupă nimeni
improvizații peste improvizații fără plăcere
o liniște pe care o cere de acum corpul

uneori îmi imaginez
că în spațiile tale fizice
există o formă specială de lansare
în spațiile pe care le recunosc
dar care rămâne totuși o chestiune de atenție
cu mecanisme orientate spre mișcări fine
și-mi displace tocmai pentru că-mi scapă

pentru ca eu să știu
și să ajungi la mine
e nevoie de foarte puțin
adică eu întinsă pe canapea
fără alerte din exterior
în temperaturi confortabile
mă gândesc la ziua ta obositoare
încadrez elemente
din imaginație și memorie
fac cumva să zic o rugăciune
cât de cât actualizată
pentru distanțe mari
și tu adormi liniștită?

e noapte deja și toți dorm separat

când se așază lângă tine cineva
care a venit de foarte departe
și-ți spune numai povești liniștitoare
și pândește să vadă dacă zâmbești

noaptea să-și facă mișcările
în liniște și protecție
să duci mâna în voie
spre o bucată de corp
tot mai cunoscut după miros

să se așeze
dar să se mai și ducă
mai ales pe finalul puterilor
când corpul îți cere să te potolești
și ațipești în picioare

garra rufa nu refuză nimic

nimic nu e mai frumos în noapte
decât să intre un dreptunghi de lumină
printre draperii

când oboseala dă spaime puternice și viziuni
te întinzi și aștepți faza rem
care să transforme ziua
în mici reprezentații teatrale
cu necunoscuți care lasă indicii
și semne indiscrete pe care ți le faci singur

ce bună e noaptea la capătul puterilor
în haine subțiri corpul se întoarce
la versiunea din fabrică
la vremea când gesturile erau clare și primare
nu intermediate de tensiuni nerezolvate și revolte

în liniștea prietenoasă a nopții
peștișori mici se chinuie să înfulece
ce a mai rămas din atingerile noastre reale
nu te înduri să pui nimic la adăpost
e vremea ca pielea care trebuia demult să se ducă
să se ducă

1. Nu m-am gândit neapărat că aș vrea să transmit ceva. Tot ce pot să spun legat de oamenii la care ajung textele e că sper să se bucure de unele imagini sau de o anumită aranjare a cuvintelor, așa cum mă bucur eu atunci când citesc poemele altora și văd că au reușit să surprindă imagini de toate felurile pe care le-am ratat eu, sau pe care le-am văzut și eu, dar altfel. Uneori scriu în urma unor gesturi sau replici marginale din interacțiunile oamenilor, alea pe care le ratăm sau pe care nu le ducem până la capăt, sau le ducem, dar aterizează greșit. Începând de la ele, inventez oamenilor povești în care mă strecor.

2. Poate că ideal ar fi să fie o delimitare inutilă, poezia să nu-și pună astfel de probleme, dar încă nu e nici pe departe cazul.  Mă bucur că există, în ultima vreme, diferite mișcări prin care e adusă în atenția cititorilor și e încurajată poezia feminină.  Poate că senzația generală e că nu e așa de rău, dar cred că oamenii se uită doar în apropiere când zic asta, că ratează imaginea din planuri mai îndepărtate, fiindcă cu siguranță mai avem de amenajat la camera doar a ei ca să putem vorbi despre poezie și atât. 

3. Nu-mi dau seama încă. Să-mi imaginez ar însemna să proiectez și asta nu e deloc bine. De când cu pandemia și mutarea forțată în online a multor lumi, avem o altă vizibilitate asupra lor. Mă gândesc, naiv, la câțiva oameni cu care aș vrea să ies la o cafea și să povestim. Sper că asta e lumea literară și că asta aduce debutul. Așa aș vrea să fie.


Denisa Ştefan s-a născut pe data de 12 aprilie 1999 şi este în momentul de faţă studentă a Facultății de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara (masteratul American Studies, anul I).
A fost printre finaliștii concursului anual de debut al Casei de Editură Max Blecher, ediția 2020. A publicat poezie pe „Poetic Stand”, „O mie de semne” şi pe site-ul Cenaclului Pavel Dan, fiind de asemenea inclusă în antologia Statuile se scurg pe iarbă, scoasă în 2019 de același cenaclu. În ultimii doi ani, a avut lecturi publice în cadrul StudentFest, la Facultatea de Muzică (2018), în cadrul Street Delivery Oradea (2019) și în cadrul evenimentului Spoken Word Poetry organizat de 16 Zile în Cluj şi Poethree.


am făcut un playlist care să-mi aducă aminte de cum este să fii senzual, sexy, hot
în timpul carantinei şi ambiţiei de a rămâne „sănătos”.
mi-am dat seama că e mai bine să te prindă ploaia în oraş,
să te găsească crushul înzăpezită sau
chiar să nu mişti un deget toată ziua.
moartea duce mereu la o succesiune de examene picate pentru care mai apoi
trebuie să mergi la biserică şi să aprinzi o lumânare (cumpărată tot de la biserică).

dar hai să ne gândim la ceva mai puţin bizar;
la berea proaspăt-deschisă,
ori la taică-meu, străinul care mi-a uitat ziua de nume
(cu toate că avem acelaşi nume);
ion, ioana, ionel, ionela –
/ziduri fabricate la naştere/
apel dat din curtoazie,
nepreluat din indulgenţă şi/sau lipsă de timp.

hai să ne gândim la ce aş putea scrie atunci când mă simt singură,
la pisici şi câini, vânt, cruci sau oameni care se ameţesc de la primul fum tras,
la maică-mea care lucrează în străinătate, iar eu trebuie să-mi dau seama cum funcţionează
cuptorul şi maşina de spălat românească (ce nu arată durata spălării nicăieri).
hai să ne gândim la numărul de rotaţii dorit, la compartimentele în care se toarnă
detergentul şi balsamul, dar fără să-mi aduc aminte de corturile din pături
făcute în mijlocul camerei, fără să-mi aduc aminte de zilele în care soba scotea mai mult fum
decât căldură şi fără să apăs pe butoane roşii,
care oricum se sting atunci când maşina începe să spele.

am auzit că librăria la care am lucrat s-a închis în iunie
psihiatra (cu toate că s-a bucurat) mi-a mărit dozele
dar cu dependenţa de alcool ce facem?
mărim doza şi acolo
câte un pic din fiecare aşa vom ajunge să creăm omul perfect

pentru a nu ajunge la obezitate vă recomandăm cel puţin 45 de minute de sport în fiecare zi
pentru a nu fi singur v-am pus la dispoziţie aplicaţii gratuite de dating
pentru orgasme garantate puteţi comanda jucării sexuale de pe site-ul de mai jos
iar pentru a putea cumpăra un sexbot aveţi nevoie de adeverinţă medicală (pot crea dependenţă)

iar s-au scumpit ţigările
deci vânzarea de tutun este în creştere
dar cu dependenţa de tutun ce facem?
mărim doza şi acolo
în fiecare zi câte puţin aşa vom ajunge să dominăm piaţa neagră a transplantelor de ficat
iar mamele îşi vor plânge copiii în secret nu pentru că au murit şi au vândut aurul din casă
ci pentru că au vândut aurul din casă şi acum nu mai au ce să vândă

dacă erai atentă aseară ai fi văzut că lumina reflectorului imens încerca să nască.
bărbaţii din jur aveau lame şi topoare, cămăşile suflecate, antebraţele pline de sânge.
de abia se ţineau pe picioare şi transpiraţia lor oglindea scurt-circuitele.
până la urmă s-a născut; o fetiţă de şase ani cu părinţi divorţaţi, un frate vitreg
şi o pensie alimentară de 200lei.

au urmat discuţii pe tema guvernului mondial, certuri pe seama nopţilor petrecute departe de
casă,
pseudo-blasfemii în mijlocul pandemiei cipurilor 5g.
măşti colorate, mănuşi cu talc, măşti de copii, măşti de unică folosinţă spălate la chiuvetă
sub un jet de apă caldă şi apoi lăsate pe calorifer la uscat.
şase becuri aprinse în bucătărie şi costurile acoperişului plătite în avans de proprietari.
moartea lentă a unui corp de femeie.

1. Pot să vă zic că de cele mai multe ori aplic metoda lui Hemingway – write when drunk, edit when sober. Dar uneori mă înfurii sau mă întristez şi încep să scriu pentru a scăpa de acolo. Ce vreau să transmit? Emoţie. Vreau ca omul care mă citeşte sau mă ascultă să trăiască ceea ce eu am scris. Dacă e un poem nervos, vreau ca celălalt să fie nervos şi el. Dacă poemul este despre o despărţire dureroasă, vreau ca celălalt să o simtă şi el. Vreau ca cititorii să simtă exact ce am simţit eu când am scris textul. Vreau să empatizăm, pentru că altfel nu suntem nimic. Ce mă influenţează şi ce mă inspiră? Depresia, anxietatea, insomnia, furia şi oamenii. Când eşti atât de mic (un simplu om la început de drum) şi adaugi depresie, insomnie şi toate cele, este imposibil să nu te înfurii. Şi chiar aşa, de ce naiba să nu te înfurii? Placiditatea n-a fost niciodată răspunsul. Aşa că lupt împotriva sistemelor, împotriva mentalităţilor încovoiate, împotriva lipsei de umanitate cum ştiu eu mai bine: ascult rock la maxim, fac sport, mă enervez, beau şi scriu.

2. Clasificarea binară mi se pare în acest caz absurdă. Poezie masculină şi poezie feminină? Pe bune? Doar pentru că celălalt are barbă şi blugi cu buzunare adânci nu-l face special, pentru că, ghici ce? Şi eu am blugi cu buzunare adânci în care-mi pot băga şi telefonul şi portofelul şi cheile. Toţi iubim, toţi suferim şi toţi ajungem în acelaşi loc.

3. Deschisă. Accepting. O lume în care singurul motiv pentru care întoarcem capete este talentul pe care îl avem, nu freza, abordarea, genul, dioptriile sau sexualitatea.


Mihaela Munteanu (n. 2002) este studentă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde studiază rusa şi engleza. E finalistă a concursului de eseuri „Ţara mea”, organizat de „Dilema Veche” şi i-au fost publicate poeme pe site-urile „O mie de semne” şi „Poetic Stand”. A citit la a 221-a ediţie a Institutului Blecher.


I.
Dimineţile astea seamănă între ele, doar índicii diferă.
Nu am înțeles niciodată temporalitatea sau spațialitatea, oricum.

Prima dată m-am simţit frumoasă
cu adevărat, sincer, pe de-a-ntregul,
în oglinda unui apartament de la etajul şase
al unui bloc de lângă Sala Palatului.
Mă trezisem prea devreme, mă părăsise
orice urmă de somn, cum să mai dormi
într-un context ca ăsta.
Repede, mă spăl pe față, să verific dacă se şterge sau nu
tot ce s-a întâmplat aseară.

A doua oară a fost
cu totul, de-aproape, continuu,
pe o insulă de pe malul unui braţ
al Dunării.
Mă trezisem cu dureri de cap, nisip în păr, pantalonii rupţi, dar
mi-am zâmbit politicos şi m-am întors
la o persoană abia cunoscută.
Totul era palpitant, o lume nouă care avea să se termine într-o lună,
dar era bine. Doar prietenii mă aşteptau îngrijoraţi
pe cealaltă parte a brațului.

A treia oară a fost
neaşteptată, drăgăstoasă, întreruptă,
la etajul zece al unui bloc dintre blocuri,
o parcare încurcată.
Trei dimineaţa, o oglindă care nu mi-a spus prea multe,
dar a înţeles că aici se termină şi
că n-o să mă mai vadă.

De ce n-are nimic legătură cu mine – nu ştiu.
Evoc câteva locuri în care
am dat din cap cu bunăvoință
înainte să dispară totul.
Nicio reflexie n-a mai fost atât de clară,
un click mental pe care sunt dispusă să-l fac
de câte ori e nevoie.
Doar o variantă din trei
rămâne-n picioare
şi-mi spune că
se simţea atât de rău
c-aproape mi-ar fi scris, iar mie

nu-mi mai place ce văd.

II.

Cu o seară înainte de
o zi mare –
mare doar în capul tău, nu mai înţelege nimeni, de fapt,
ce se întâmplă
şi de ce te comporți aşa.
Revenind, cu o seară înainte,
mă pregătesc aşa cum cred.
Citesc cu voce tare.

Ce bine că am lăsat o zi să treacă,
am cunoscut-o puțin mai bine decât în imaginaţia mea.
Pentru mine, totul pare mai mare decât este în realitate.
Inima mea,
ziua,
butonul de unmute,
camera,
numele meu,
inima ta.
Numele tău, background-ul
familial, educaţional, psihic, emoțional.

Cea mai mare problemă a mea e unde
şi cât de departe mă duc.
Îmi fac planuri pentru vară: o cafea inocentă, o discuție la fel,
toate substraturile se văd mai bine la lumină artificială.
Cu ochelari ajutători s-ar putea să se aprindă liniile de pe corp,
să scrie cine şi cum le-a lăsat şi de ce vrei să le numeri
în fiecare zi. Ca un copac trist, te laşi îmbrățişat cu cercurile pe dinăuntru. Pe mine mă doare capul doar de la măsele,
n-am carii, dar nu ştie nimeni ce e cu ele.
Nici eu nu ştiu ce e cu tine, dar mi-ar plăcea curând.

Curând nu are şanse de viaţă
în niciun viitor.
Citesc în gând şi mă resemnez.
Există lucruri mai rele
decât un sentiment neîmpărtăşit.

1. Nu caut să transmit ceva anume, vreau să cred că fiecare ia ce vrea din ea. E, de cele mai multe ori, foarte sinceră. Poate aşa transmit vulnerabilitatea. În legătură cu inspiraţia, o găsesc în tot ce mi se-ntâmplă, de la cel mai mic lucru la cel mai mare.

2. Clar e necesar aparte, ştim toţi cât de puțină expunere au avut poetele până acum şi cum reacţionează încă unele persoane la „poezia feminină”. Trebuie să fie valorificată separat, pentru că merită.

3. Diversă, corectă, poate puțin mai calmă. Cu multe poete care să nu fie luate-n râs când nu e cazul. Incluzivă.

Photo by Emma Svalstad on Unsplash