În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:
1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Cătălina Stanislav, Denisa Arcip și Andreea Drăghici.



Cătălina Stanislav (n. 1995, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere din Sibiu în 2017, de unde a obținut și o diplomă de master în limba și literatura română. E editor la revista culturală „Z9 Mag” din 2013 și co-organizează Festivalul Internațional de Poezie Z9 din 2015. Scrie și traduce poezie și proză și din 2020 deține un masterat în Studii de Gen de la Utrecht University.


50 de feluri de a mă părăsi pe mine sau orice altă fată
în mod ironic povestea mea preferată din lume se cheamă
how to be an other woman
e un fel de manual de instrucțiuni pentru
fete triste care sunt a doua opțiune
dar nu m-a învățat ce să fac
după ce ți se confirmă
că nu meriți iubire
iarna asta
în nicio iarnă
că nu meriți nici măcar
să stați unul lângă altul pe canapea
ca să fiu sinceră
apartamentul ăsta înghesuit
ține în pereții albi urlete și certuri
care m-au curățat încet
ne-au curățat pe amândoi
n-am perdele și uneori cred că geamurile
încă ne reflectă siluetele stângace
împărțind un scaun de bucătărie
dar oricum tu mereu te plângeai
că nu știu să împart un scaun de bucătărie
sunt lacomă la bunuri materiale
lacomă la spațiu
lacomă la iubire
te vreau doar pentru mine
să te am pe iarnă
se face foarte liniște aici noaptea
îmi e dor să ies să fumez pe balcon
de unde îi vedeam pe toți soții din bloc
suflam fum închiși pe balcoane
ne uitam unii la ceilalți și scânteia din capătul
țigării se făcea tot mai mare
băieți, suntem toți adulți mincinoși aici.

Normal to dry hair

Am 24 azi și asistenta de la clinică mi-a urat la mulți ani
În timp ce se apleca cu o unealtă din aia care e mereu rece
Nu-mi amintesc niciodată cum se cheamă
Valve, speculum, tot ce te face să tremuri fără oprire
Am 24 azi și mama mi-a făcut un tort cu ouă
Și mă bucur că pot să-l mănânc fără să simt că
Am făcut ceva greșit
Pentru ca e ziua mea
Si zilele de naștere sunt ca să-ți înghiți vinovăția
Tot ce fac cu tine e greșit
E greșit când mă trezesc să-ți sărut fruntea noaptea
Când nu-mi dau seama ce nevoi am sau dacă
Scurtcircuitele din creier sunt atunci
Și numai atunci
Când ies și băiatul care pare să danseze în secret în sincron
Cu alți băieți ca el
Îmi face cu ochiul
Și eu nu fac înapoi, pentru că nu înțeleg de ce funcționez așa cum funcționez
De ce OK e ceva ce corpul meu nu poate să perceapă
Îmi amintesc de prietena mea care s-a îndrăgostit de un băiat grec și acum e departe
Departe în soarele din Salonic și abandonul orașului
Unde am văzut bărbați bronzați și puternici iarbă înaltă pe plaje tăcute
Când îmi amintesc corpul ei micuț și osos, părul negru și ondulat
Cum se mișca pe acoperișuri noaptea
Mă gândesc la un episod anume
Când eram cu o prietenă din copilărie și băiatul pe care-l plăceam
Eram în parc pe role și simțeam că se plac
Ei în fața mea eu în spatele lor
Nu-mi merg rolele atât de repede țipam
Doar că mergeau
Dacă nu mă gândeam la asfaltul roșu pe care am văzut cândva o femeie căzută lată
I s-a format o umflătură scârboasă pe tâmpla dreaptă
Ca o minge de ping-pong rămasă acolo, în piele
Și chiar așa
Mersul la clinică de ziua mea e ceva ce numai eu știu
Și tot așa mersul la supermarket să-mi iau șampon cum se face
Fructis ceva pentru păr normal e ceva ce numai eu nu știu
Pentru că toate fetele pe care le cunosc au păr normal
Și asta mă sperie cel mai tare

Agree disagree find out

E amuzant cum mi-am pus aplicația de okcupid la sfârșitul listei de aplicații, să n-o vadă nimeni
Doar că uneori apare la siri suggestions
Și habar n-am cum să dezactivez asta
Mi se par ciudate aplicațiile astea de mers la cumpărături după oameni
Și eu atât de patetică să cred că ne putem măsura compatibilitatea
În emoticoane cu capul în jos și globuri mov de cristal care nu ne mai pot salva
What describes your political beliefs? Liberal/left în pantofi Zara
Are you a morning person? Trebuie să știi că voi vrea să facem sex dimineața, dar n-o să știu cum să-ți spun
Do you believe in the power of prayer? Nu, dar uneori îmi fac cruce cu limba pe cerul gurii când alunec pe scări

1. Mă inspiră oameni, conversații, lucrurile care îmi trec prin cap seara când mă pun în pat, situațiile limită, când îți vine să plângi din senin la supermarket, când e o tăcere neobișnuită între doi oameni, tensiuni, dureri, umilințe. Scrisul meu a fost mereu terapeutic și mereu impulsiv. Chiar dacă aș vrea să cred că sunt o persoană disciplinată și atentă, nu sunt. Nu cred că m-am gândit neapărat la ce aș vrea să transmit, dar i-am trimis, recent, manuscrisul volumului meu de debut prietenei mele celei mai vechi. Eram pe un Zoom noaptea târziu și m-am uitat la fața ei când îl citea și aș da replay la asta de câte ori nu sunt sigură ce vreau să transmit.

2. „Poezie feminină” implică o gândire binară în care eu nu cred. Adică nu cred că există o poezie feminină și una masculină. Însă dacă vorbim despre poezia scrisă de femei, nu o văd ca pe o delimitare inutilă. Cred că e necesar, la momentul actual în România, când scriitoarele nu au parte încă de aceeași vizibilitate pe care o au bărbații, să existe evenimente/antologii/proiecte care să promoveze literatura scrisă de femei și care să le dea o platformă. La fel și cu grupuri minoritare, fie că vorbim de etnie sau comunitatea lgbtq+.

3. Debutul meu va avea loc anul acesta, la editura OMG. M-am temut mult timp de lumea literară din România, pentru că sunt fată, poate, nu știu. M-am temut, în trecut, că nu voi fi luată în serios, pentru că nu îmi doresc și nu mi-am dorit niciodată să scriu poezie cu p mare, să fiu poetă cu p mare, și atunci am crezut că lumea se va uita la textele mele ca fiind cumva de suprafață. Nu pot să spun că am avut în minte o imagine a lumii literare ideale în care mi-am dorit să debutez. Mă bucur că debutez într-o perioadă în care lucrurile încep să se schimbe încet-încet, în care voci până acum acoperite încep să iasă la suprafață, în care există atâtea scriitoare mișto pe care să le citești și care să te inspire.


Denisa Arcip s-a născut în 2002 și este studentă în anul I la Facultatea de Inginerie Aerospațială din București. Este membră a Casei de Poezie „Light of ink” (L.INK). A publicat versuri în revistele „Euphorion” (Diaspora literară românească din Canada), „Conta” (Neamț), „Mozaicul” (Craiova). Este, de asemenea,  prezentă în mai multe antologii, precum: Casa De Poezie (Ed. Vinea, 2018),  Statuile se scurg pe iarbă (Cenaclul „Pavel Dan”, 2019), Cocon (Super8, 2020).


*

peste ochii mei se va așeza pentru
mult timp o membrană subțire de
fruct uscat
trăsăturile ei în fața privirii
vor conduce frumusețea într-un vârtej de ape

am ajuns aici și odată cu mine
o ladă de zestre în mijlocul bulevardului
știu pentru că am recunoscut modelul încrustat
în lemn
sigura dată când m-am apropiat

de câteva săptămâni în același loc
alăturate păsările nu zboară deasupra
noaptea pot vedea cât de puternic
strălucește cum cei ai străzii se așază
și dorm în jurul ei
cum firmiturile cad brusc de pe corpul meu în singurul moment străin
înainte de trezire

voi pleca după etapa asimilării
luând cu mine uneltele vechi de la construirea orașului
întorcându-mă cu altele, pentru îngroparea lui
în lada de zestre ce mă urmează pretutindeni
le voi depune pe rând:
inima slabă ca un portret agățat la intrare în mină
pielea aruncată în deșert a unui delfin
o haină înghețată pe marginea patului

peste ochi mi se va așeza pentru
mult timp o membrană subțire de
fruct uscat
trăsăturile ei în fața privirii
vor ridica darul meu
din același vârtej de ape din care frumusețea
s-a eliberat

**

a spus că o vindec
că mă prinde atât de bine
îndeletnicirea
care până acum m-a jenat

pansez
din unghiul păsării aflate în zbor
(mă așez pe câteva
perne curate îi cer să le stoarcă
peste grădină
când e vreme rea)

mai devreme am scos afară, pe pământul arid, o căsuță de păpuși
privesc cerul printr-o bucată de sticlă
care se fărâmițează pe măsură ce o ridic
aștept
din cer, o mână imensă se întinde
și așază două figurine cerate în pătuțul de la etaj

apoi dispare (ca o armură goală abia scoasă din mare) mă apropii

figurinele
se aprind sub ochii mei
se topesc și curg peste lucrurile păpușilor
și leagă în jur
totul

1. Există câteva scene și momente, de o frumusețe năucitoare, pe care mă simt provocată să le înregistrez. Asociez scenele și momentele astea, de exemplu, cu niște vase comunicante de diferite forme și culori. Ele sunt străbătute de un pește special – o forță universală care circulă prin lume – iar, în clipele de grație, solzii peștelui capătă nuanțe spectaculoase, capabile să redea orice, chiar și viața. Îmi imaginez poezia așa, și încerc să o transmit într-un mod cât mai veridic, indiferent de compromisurile pe care trebuie să le fac la schimb.  

2. Cred că prin simpla ridicare a problematicii despre categorisirea aparte a ei, îi facem „poeziei feminine” un deserviciu. Ea merită o soartă favorabilă cel puțin egală celei pe care o are „poezia masculină”, și e trist că am ajuns în ipostaza în care trebuie să ne întărim convingerea asta. Dat fiind contextul, realitatea actuală are, totuși, nevoie de acte și demersuri prin care poezia scrisă de femei să fie comunicată și promovată. Îmi place să cred că astfel de acțiuni ar putea restabili echilibrul firesc în care poezia supraviețuiește.

3. Aș vrea să debutez într-un spațiu literar caracterizat de curiozitate. Să observ oamenii citind și comentând pe baza textelor, scriind despre cărți. Poeții, mai ales cei tineri, au nevoie de feedback, fără de care, de multe ori, textele lor sunt uitate „pe fundul apei”. La întâlnirile literare la care particip feedbackul din partea celor care ascultă e, în principal, forțat de împrejurări și de ridicolul pe care ele l-ar putea aduce. Cu siguranță, îmi doresc să debutez într-o lume literară care să emane permanent curiozitate și în care feedbackul să fie tratat drept concept firesc și absolut necesar evoluției.


Andreea Drăghici (n. 1996) a absolvit Facultatea de Litere, secția Limbă și literatură română – Limbă și literatură germană, apoi a continuat studiile de masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. A publicat articole și texte în diferite reviste online și offline, precum Iocanscena.ro, Observator Cultural sau Dissolved Magazine, Poetic Stand. În prezent este editor de carte și, din cînd în cînd, traduce.


La Romană

Nicio poezie pe care-o s-o scriu n-o să poată cuprinde ce vreau să spun.
Nici toate poeziile scrise deja, nu de mine, de alții, nici toate care se vor scrie n-o să poată descrie cît m-am simțit de singură.
Nu o să știu cum să descriu mai bine că-n ziua în care am plecat mi-am luat niște aripioare picante din KFC-ul de la Romană.
I-am spus tipului înalt și slăbuț, care-mi luase comanda, să mi le pună la pachet.
Dar cînd am ieșit și ușa s-a trîntit fără zgomot după mine, m-am răzgîndit.
M-am așezat la una dintre mesele alea despre care mereu am crezut că pot oferi toată intimitatea de care un om are vreodată nevoie.
Am desfăcut cu grijă ambalajul, ca pe un cadou de Crăciun pe care îl găsești ascuns înainte de a ajunge sub brad.
Și în timp ce mușcam deja din a treia aripioară picantă, a început să ningă.
Nu tare, nu mult, doar așa, cît să simt frigul cum se lasă ușor în oase.
Chiar dacă mîncarea era caldă și pentru că nu era nimeni acolo care să mă mai întrebe “iar ți-e frig?” am început să plîng.
Lacrimile urmau să intre în circuitul apei în natură, ca să se întoarcă la mine la următoarea ninsoare.


scurt istoric al relației cu tine
cînd ești lîngă mine te mîngîi pînă nu mai suporți și-mi spui să mă opresc apoi o luăm de la capăt. o să fim bine o să fii bine o să ne iubim în toți anii ăștia și cine va muri primul va incinera trupul celuilalt așa cum ne-am promis
cînd nu ești lîngă mine caut pe internet cauze ale depresiei la bărbații care n-au ajuns încă la criza vîrstei de 40 de ani: mediu toxic stres probleme în familie sentimentul de inutilitate sentimentul că nu faci nimic să devii mai mult
e ca o poezie pe care a scris-o un doctor. o citesc pînă mă liniștesc e mantra mea pentru cînd nu ești aici și mă gîndesc că poate așa e mai bine

cînd sînt lîngă tine îmi spui că nu va mai dura mult c-o să-ți revii tu
că toată tristețea asta are limite și tu ai ajuns de multe ori la ele ai apăsat pe buton și te-a întors la punctul zero
știm amîndoi că nu e așa

cînd nu sînt lîngă tine aș vrea să fiu și mimez viața pe care o trăiam înainte să știu cine ești
și-mi imaginez că prietenii tăi m-au plăcut din prima dintr-un motiv
că la început ți-am spus că ești liber să pleci dar ai rămas dintr-un motiv
iar apoi mă gîndesc mult care ar putea fi acele motive

cînd nu sîntem împreună îți spun iar și iar că te iubesc – încet – ca și cum tu ai dormi lîngă mine și eu n-aș vrea să te trezesc
îmi pun mîna pe piept și-mi număr bătăile inimii așa cum fac cu tine după fiecare atac de panică și cînd ritmul devine din nou unul normal închid ochii și aștept să adorm
de mîine o s-o luăm de la capăt

cît e OK să vorbești despre depresie în poezie? dar despre iubire? dar despre noi?

după semnalul sonor apasă tasta diez și înregistrează-ți plecarea în căsuța mea vocală. oricum n-o s-o ascult niciodată


1. Nu m-am gîndit niciodată că aș vrea să transmit ceva prin poezia scrisă de mine, nu scriu ca să transmit un mesaj, ci scriu pentru mine. Pentru că am trăit momente cînd poezia a fost singurul limbaj prin care mai puteam să-mi vorbesc.

2. Deși m-am gîndit de multe ori la asta, și nu doar la poezie, ci la literatura feminină, în general, încă nu am un răspuns. Poate că este bună, atît timp cît nu-i facem un deserviciu, nu o facem să devină „obositoare“. Și prin asta mă refer la tot „zgomotul“ fără fond (dacă zgomotul poate fi și cu fond) pe care îl producem uneori, chiar și inconștient, în jurul unor subiecte esențiale.

3. În lumea literară în care aș debuta ar trebui ca poezia să fie accesibilă multor oameni, să aibă un public eclectic și conștient că dincolo de Nichita, Eminescu, Păunescu etc. există oameni care scriu acum, în 2021. Mi se pare trist că apar cărți de poezie extraordinare, care sînt citite însă de aceiași 200-300 de oameni care citesc poezie la noi. Și spun asta nu pentru că aș considera că poezia mea ar trebui să ajungă la cît mai multă lume, ci pentru că știu că POEZIA trebuie să ajungă la cît mai multă lume.

cover: Photo by Annie Spratt on Unsplash