În rest, viața e frumoasă (Casa de editură Max Blecher, 2021), a Dianei Iepure, dezvoltă tonalitățile deja existente ale discursului său poetic, ale cărui mize urmăresc exploatarea filonului feminin (nu neapărat feminist), cu anxietățile, nevoile și explorările sale. Poeta nu alege, însă, varianta scandată, frizând uneori ostentația (ca metodă mai mult sau mai puțin conștientă) prin care să-și construiască repertoriul personal de preocupări și teme ale volumului de față, ci mizează pe acuratețea simplă a redării, a derulării unor imagini și decupaje de imagini care întâlnesc de la sine scopul nedeclarat. Aliniamentul corpusului principal de poeme este dublat de o voce cursivă în italice care își are propria narativitate și își desfășoară în lumina unui ecou răspunsurile și completările deduse dintr-un dialog intim între personalitățile și ipostazele aceleiași identități.

În prima parte, Patria borcanelor, imaginarul casnic, bucătăria, mama răsucind ouăle din clocitoarea electrică, machiajul bunăstării și belșugul pachetului care călătorește sunt împreună așezate sub coloratura amintirii unei prezențe. Plasa pe care am dormit eu 5 ani. Prezența borcanelor cu capace de metal mereu simțită. Lucrurile sunt descrise nu în spectrul densității lor fizice, ci prin prisma amprentelor sau a relațiilor în care sunt antrenate cu exteriorul. O recurență in volumul Dianei Iepure este asocierea dintre corp și mișcări detașate de el, în care se află sau nu antrenat, de care manifestările lui depind sau nu: degetele tale prin părul proaspăt vopsit/ o greblă prin iarbă sau ea își albea chiloții/ în ceainicul în care fierbeau după aia ceai. Uneori, apare chiar fenomenul unei suprapuneri sau, cel puțin, intersecții: așteptam, așteptam/ în timp ce/ în pieptul meu tot fierbeau/ cartofi în coajă. Jocul inserțiilor culinare marchează, în mod evident, memoria unor obsesii imagistice ale unei lumi trecute, care poartă cu sine specificitatea sa gustativă, senzorială, pe marginea căreia, ulterior unui proces selectiv, o personalitate acum analitică (se) reasamblează. Iar dacă Patria borcanelor adresează ironia și cumpănește trauma din perspectiva ochiului gustativ, a doua parte, Odecolon, schimbă ritmul într-un discurs răsărit din și adresat mirosurilor, la rândul lor capsule care adăpostesc îndărătul olfacției rememorarea ritmic atribuită, ca într-un exercițiu, receptorilor noștri haotici, dar încăpători. Mi-a scris un poet basarabean că poeziile mele au miros de Trinoi Odecolon. Pentru el, Uniunea Sovietică mirosea a Trinoi Odecolon. Diana Iepure își desfășoară aici identitatea basarabeană, marcată de teme și înconjururi încă prezente, de la generația nouăzecistă, până la poemele lui Victor Țvetov. Mirosurile au încărcătura unei drame politic-sociale surprinse în intimitatea întâlnirii sale cu omul, în semnele de neînlăturat pe care le imprimă. Nu mai zic de alte mirosuri. De Krasnâi Mak, de Indiiskii sandal, de Roza Vetrov, de Gvozdika şi de şamponul bulgăresc Krea-Krea și kilkă în sos de tomate. Sau, declarativ și auto-conștient: mirosurile sunt pentru mine alfa și omega, beta și gama, pi pe doi și radical din paișpe.

Există un paralelism – construct între ceea ce Diana Iepure formulează prin cele două voci ale volumului său, surprins, ca mai sus, la nivelul ambianțelor și peisajului, dar și din perspectiva personajelor care le populează. Pe de o parte, oamenii satului: tâlharul, gospodarii, pedofilii, curva, pigmenții vii ai unei dimensiuni surprinse în tranziția de la pitoresc la înstrăinat și tulbure, în asonanță cu maturizarea unei optici și finele unei epoci: o lume se duce/ și când spui se duce o lume înțelegi doar dacă/ ai simțit pe pielea ta cum se surpă/ încet sau poate chiar într-un ritm destul de alert/ și pustietatea se instalează ca o moarte subită. Iar pe de altă parte, se desfășoară mosorul timpilor unei copilării și tinereți către care privirea coboară cu o nostalgie în afara sentențiosului, dar care adăpostește și pulverizează fragilitate. E o lume din care se pleacă ( acum această lume rurală de care am visat mereu să scap/ se duce, se destramă, ca pulovărele vechi, ca cenușa în vânt./ și nu-i pot învinui pe cei care n-au rămas,/ cum nu am rămas nici eu.) ca dintr-o rezervație paradoxală de frumusețe și tristețe pe care tocmai părăsirea și dorul o conservă. În contextul descris, continuitatea este fundamentală și apare recuperată nu în paradigma sa arhaică, ci mai degrabă între contururile obișnuințelor copilului, care preia inconștient tocmai reperele, esențele vieții din jurul său construindu-și propriile trame. Din când în când, pe lângă poarta noastră treceau miri, mirese şi morţi. Mirii – întotdeauna cu alai şi muzică. Morţii însă nu. Un peisaj ca acesta e metabolizat în spiritul receptării străine de rit, dar nu și de gravitatea sa și transformat în: Deseori, mergeam pe locul unde a fost curtea boierului Mihalowski să ne jucăm de-a nunta ori de-a mortul. Iar cea mai cumplită înmormântare pe care am organizat-o a fost cea a Rozetei. Însă copilul nu cuprinde întotdeauna întregul sau consecințele însemnătății, chiar dacă o intuiește perfect: Când ne-am adunat seara pe stadion, mi-am cerut jucăriile înapoi, dar Olica a zis că mortul nu se dezgroapă şi pomana nu se dă înapoi. Contrapunctul amintirii se regăsește în sterilitatea sa, în gestul său interior și în explicitarea, către finalul volumului, a alterității ca formă alternativă de continuitate. Obiectul întâlnește, iarăși, corpul: am ajuns să trăiesc între lucruri străine ca și cum ar fi ale mele/ (…) aproape toate lucrurile astea sunt mortăciuni/ (…) toată viața mea/ între aceste lucruri înțepenite/(…) de pe care eu șterg cu devotament/ și resemnare/ praful. Pericolul dislocării și al împrumuturilor identitare răspunde unor nevoi (de mică am sperat că orașul îmi va da libertatea anonimului fericit), dar stârnește și adâncește altele, adesea deformatoare sau irecuperabile: singurătatea și aciuarea în resemnare, sau o solidarizare nesperată a celor rătăciți în vastități cărora nu le fac față, dar le supraviețuiesc: acestei lumi de oropsiți/ îi lipsește solidaritatea/ solidaritatea angajaților/(…) solidaritatea țărilor mici în fața marilor imperii/ solidaritatea oamenilor iubiți/ mereu asediați de cei neiubiți.

Tot spre finalul volumului, Diana Iepure oferă un răspuns și imposturii sau căutărilor disperate care nu promit salvarea, dar nici nu impietează irecuperabil. O femeie frumoasă de 20/ o femeie frumoasă de 30/ o femeie frumoasă de 40/ apoi devine brusc/ o femeie care se vede că a fost frumoasă: consistența amintirilor construiește și afirmă vârstele, în derivele și escaladările lor, care ajung să întregească, urmând decepțiilor, un peisaj în care totul e vag și fierbințeala e pe cale de a-și stabili un alt punct de clocot.