În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021) e cea de-a treia carte a poetei și traducătoarei Diana Iepure. Am invitat-o pe Diana la un dialog despre această apariție editorială îndelung așteptată, dar și despre traducerea poeziei lui Serghei Timofeev; am povestit despre „realismul magic adaptat” pe care îl practică în poezia ei, despre patrimoniul nostalgic al unei lumi „care dispare”, despre„sensibilitatea basa”, bilingvism și conexiunile fericite pe care le mediază poezia. Așa cum v-am obișnuit, interviul este urmat de un grupaj din cel mai recent volum al autoarei invitate.

Colega noastră, Ioana Tătărușanu, a scris deja despre În rest, viața e frumoasă, puteți accesa recenzia ei aici.

Diana Iepure


Diana, îți mulțumesc că ai acceptat să purtăm acest dialog. Acum 10 ani lansai, la editura Casa de Pariuri Literare, volumul O sută cincizeci de mii la peluze, o carte în care identificam o formă de „realism magic adaptat”. Mi se pare că proiectul tău actual conservă această formulă, dar și că o sublimează. Cât de lung a fost drumul de la O sută cincizeci de mii la peluze la În rest, viața e frumoasă ?

Și eu îți mulțumesc, Olga! Recunosc că mă bucur să ne întâlnim, periodic, virtual și în realitate, aceste întâlniri cu tine confirmându-mi, iar și iar, că nebănuite sunt căile providenței. Drumul de la O sută cincizeci de mii la peluze la În rest, viața e frumoasă n-a fost foarte lung, dacă e să ținem cont de o conservare a formulei, sublimate, totuși, cum zici tu, îmi place să cred asta –, dar și de anii care au zburat pe neobservate, într-o clipă. Nici nu-i mai număr, nu are rost. Când intrasem la facultate, mai ales în primii trei ani de studii, mă gândeam cu satisfacție că am înainte o grămadă de timp. Țin foarte bine minte sentimentul ăla al infinitului, al imensității, al vieții care te așteaptă undeva cu toate miracolele ei, iar tu încă nu ai tăiat panglica de Start, nici măcar n-ai început să trăiești și să realizezi ceva. Sentimentul a fost fascinant la început, apoi perioada s-a lungit parcă prea mult, lucrurile întârziind să apară în viața mea. Locuiam, de fapt, într-un realism magic adaptat, pe care l-am transferat, mai târziu, în cărțile mele, niște spectacole dramatice cu scenografia, lumina și muzica lor. Niște spectacole care unora plac, iar altora mai puțin.

Ai debutat în 2004, cu Liliuța. Cartea apăruse la Vinea, editura-fanion a douămiiștilor. Cu toate astea, poezia anilor 2000 nu te-a asimilat pe deplin. Cum îți explici această incompatibilitate? Te consideri o autoare 2000istă, aparțineai altui grup sau ești inclasificabilă?

Poezia anilor 2000 nu m-a asimilat pentru că sunt și eu îndărătnică, nu mă las asimilată. Glumesc, desigur. Pe de altă parte, când am publicat cartea, cu stângăciile ei cu tot, exista o oarecare reticență (îndreptățită) față de cei care veneau din afara cercului deja stabilit, cunoscut, ca să zic așa, un cerc de oameni care au trecut pe la Litere, prin niște cenacluri, care aveau o școală, un mentor, o groază de lecturi, niște ierarhii bine puse la punct și exercițiul dezbaterilor. Eu eram ca o pictură din aia naivă, cu farmecul și cu simplitatea ei, care poate să placă, dar poate și să nu placă, ci, mai degrabă, să irite. Nu e neapărat o incompatibilitate. Că, uite, sunt publicată de Claudiu Komartin, un 2000ist, un om care m-a susținut de-a lungul acestor 10 ani, reticent și el, poate, inițial, dar fără prejudecăți. M-a invitat la lecturi, festivaluri, evenimente literare, m-a publicat în antologii. Editorul cărţii mele O sută cincizeci de mii la peluze, Cristian Cosma, este şi el 2000ist, parcă.
Am mulți prieteni printre 2000iști, oameni care mă simpatizează, am avut inclusiv colegi, oameni cu care am colaborat, începând cu Ianuș și Crudu și terminând cu Perța și Țupa. Am început să fac o listă, iese tare lungă, așa că am abandonat ideea. În tot cazul, eu nu m-am raportat la ei ca la 2000iști. Comunicarea cu ei a fost strict individuală, de aici şi concluzia că, până la urmă, pentru mine, a contat nu atât apartenenţa la un grup, cât aprecierea şi simpatia unor oameni pricepuţi şi, nu în ultimul rând, influenţi.

Traduci, din limba rusă, proză și poezie. De altfel, cartea ta nouă „face pereche” cu traducerea din Serghei Timofeev, Aparatele unui timp liniștit, apărută tot la Casa de Editură Max Blecher. Cum te ajută, ca poetă (ori, dacă e cazul, cum te încurcă) experiența și personalitatea traducătoarei? Este bilingvismul o piedică sau un avantaj?

E un mare avantaj și mereu va fi. Am depășit deja, cred, perioada în care influențele și-ar fi putut lăsa negativ amprenta asupra scrisului meu. Serghei Timofeev s-a dovedit a fi un poet cu totul și cu totul special, personalitate marcantă a lumii culturale letone. M-a bucurat această descoperire a mea care, pe lângă satisfacția lecturii unei poezii excelente, mi-a adus și multe alte conexiuni utile și, nu în ultimul rând, fascinante, legate de poezie, de relația pe care un text îl poate avea cu diferite forme de artă (video, fotografia etc.) și cum poate fi el atât de bine încadrat în proiecte multimedia, în instalații. Serghei Timofeev este unul dintre primii poeți din spațiul post-sovietic interesat de video poetic, unul dintre co-fondatorii grupului Orbita (1999), cel mai important fenomen în literatura de limbă rusă din Letonia, este animatorul colaborării poeților de limba rusă cu cei de limba letonă, colaborare care se soldează cu proiecte comune, traduceri reciproce, lecturi performative comune etc., toate la un nivel foarte înalt. Este un model pentru mine, foarte sensibilă la acest gen de colaborare. Iar colaborarea mea frumoasă cu Claudiu Komartin și Ana Toma s-a soldat cu antologia Aparatele unui timp liniștit.

Înainte de a vorbi „despre ce scrii” și, mai ales, despre ce scrii în volumul tău nou, o să te întreb despre ce (ți-)e cel mai greu să scrii (poezie) și de ce?

De cele mai multe ori îmi vine greu să scriu despre lucruri care, în capul și în inima mea, sunt absolut clare. Le simt și le înțeleg atât de bine, încât nu-mi mai găsesc cuvinte să le scriu, să le descriu. Și dimpotrivă, îmi iese să scriu despre lucruri care nu-mi sunt clare, iar ceea ce scriu îmi înlesnește cumva căutarea răspunsului. Am câteva texte care zac și nu știu dacă voi putea face ceva cu ele, în pofida faptului că totul mi se părea absolut clar, conturat și bine plasat în spațiu, în timp, în ierarhia valorică sentimentală.

Pe coperta a patra a volumului tău, Claudiu Komartin vorbește despre „suflul și sufletul basa”. Ce e cu această sensibilitate basa? Care sunt, după tine, elementele care o fac recognoscibilă? Te identifici acestui fenomen poetic?

Mă identific, da. Spațiul își pune mereu amprenta asupra ta, ca individ, dar și ca scriitor. Nu ai cum să scapi de tot ce a fost sădit în tine, cu forța, cu drag, cu bună sau cu rea intenție. Nu ai cum să scapi nici de atmosfera în care ai crescut, nici de cărțile pe care le-ai descoperit singură, nici de imaginile unor filme care ți s-au întipărit pe retină, nici de obiectele care te-au însoțit toată copilăria.
Suflul și sufletul basa sunt determinate, după mine, de lupta perpetuă pentru supraviețuire, inclusiv culturală, care te face să fii foarte direct, uneori chiar brutal, să respiri cu tot pieptul, să trăiești de parcă, până seara, îți dai duhul și astea de acum sunt ultimele tale ore. Basarabenii sunt oameni sensibili, taie iepurele, spintecă iedul și plâng deasupra lor de jale, ștergându-și mâinile de șorțul plin de sânge. Poeziile basarabenilor (cele care îmi plac mie) sunt directe, de multe ori în tușe groase, percutante, ca un cuțit ascuţit înfipt în piept. Iar toate inflexiunile care vin din literatura și cultura rusă, cu care basarabenii au contact direct (grație, dar mai ales din cauza contextului istoric), cel puțin în acest moment, sunt benefice. Nu m-am gândit niciodată la niște elemente concrete care fac literatura basa recognoscibilă. Dincolo de limbaj și de secvențele cu referire geografică/toponimică, e, cum am spus mai sus, tragismul legat de veșnica luptă pentru afirmarea și apărarea identității într-un spațiu care, nici până în ziua de azi, nu este unul sigur din acest punct de vedere, și contradicția dintre dragostea față de o cultură mare, minunată, acaparatoare și pericolul de a fi adoptat, asimilat sau chiar nimicit din prea multă dragoste. E complicat.

În cartea ta nouă, poeziile „individuale” sunt dublate de o anecdotă pasionantă, cu funcția unui fir roșu (conductor?) care se insinuează în textura fiecărui existem (cum le-ar numi Mihail Vakulovski). Cum ai ajuns la această formulă?

Cum am ajuns și la multe alte lucruri din viața mea, intuitiv. Cred că așa sunt eu, nu știu dacă e neapărat bine sau rău. Iar Mihai (că tot l-ai pomenit aici) este unul dintre poeții români contemporani care m-au salvat de pericolul imitațiilor cu TIUK-ul lui, platforma pe care publica (când eram încă la Chișinău) multă literatură contemporană bună, îndrăzneață, nonconformistă, interviuri și tot felul de alte texte. Erau prea mulți buni la un loc, așa că nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să scriu ca cineva. Așa am scăpat de tot felul de emulații.

Privirea pe care o arunci lumii e una prin excelență „feminină”: ești atentă la detalii, enumeri, acumulezi, porți un dialog permanent cu lumea și o poftă de viață dublată de umor (negru, tăios). Sărbătoarea e un laitmotiv al textelor tale. Aș putea spune chiar că toate converg spre convivio. De unde vine această energie?

Da? Așa ți se pare? Mie nu mi se pare că aș fi foarte feminină, deși mi-aș dori uneori, dar mă bucur că unor cititori așa li se pare. Oricum, poezia e o acumulare de tot felul de stări care ba erup, ca vulcanii, ba țâșnesc ca niște izvoare cu apă limpede, din aia cu argint care te purifică, ba ca niște răni inflamate și dureroase.
Cred că faza cu sărbătoarea mi se trage din copilărie. La țară, sărbătorile au un calendar al lor strict. În rest, e multă muncă, sunt lucuri care se fac conform unor reguli stabilite de sute de ani. Inițial inconștient, apoi tot mai conștient, mai ales de când m-am mutat la București, am început să găsim prilej pentru sărbători, multe, niște sărbători care nu sunt cu roșu în calendar, nici măcar cu roz. Dar dacă ne dorim, „improvizăm” imediat o sărbătoare. Și nu ținem nimic, aparte, „pentru sărbătoare” sau „pentru doctori”, cum zicea Dan Sociu într-un poem, cheltuim totul „pe noi”. Iar nebunia asta, realismul magic adaptat, se simte și se vede în poezie, probabil.

Fiica ta, Cătălina Bălan, e și ea poetă. Poate că legăturile de sânge dintre scriitori sunt puse în umbră de paranoia „nepotismului”, dar abordez subiectul ăsta „tabu” și te întreb: cum e, ca poetă, să ai un copil poet? Cum circulă reflexele din limbajul mamei într-al fiicei (și invers)? Vă recunoașteți similitudinile sau, dimpotrivă, le refuzați?

Din fericire, am un copil echilibrat, și ca poetă, și ca om, mult mai echilibrată decât mine. De aceea, faptul că ea scrie m-a ajutat. N-am avut niciun motiv de îngrijorare. M-am putut mereu sfătui cu ea. Acasă, împreună cu Florin și cu ea, citeam și discutam poezie. La un moment dat, când ne lamentam că nu avem un cerc al nostru, a zis să nu ne mai audă, că facem parte din cercul ei, să ne vedem de viață și de scris. Pentru că suntem toți foarte diferiți, n-avem probleme cu preluările. Avem voci destul de diferite, iar faptul că ne-am respectat mereu și nu am invadat niciunul spațiul celuilalt, am rămas fiecare cu limbajul și viziunea „nealterată” de invazii. O singură dată mi s-a întâmplat, culmea, mie. Am plagiat, involuntar, un poem de al Cătălinei, dar mi-a trecut cu vederea.
Are o carte de debut foarte bună, bine gândită și construită de ea. Scrie foarte bine, reușind să elimine din start, adică din cap, orice balast. Și azi țin minte primele ei poezii. Cum le-a scris. Nu a mai intervenit pe ele. Una a intrat în cartea ei de debut și n-ai zice că e scrisă de un copil de 9 ani. În rest, cred că mai mult am încurcat-o decât am ajutat-o. Și recunosc cu regret că paranoia „nepotismului”, în ceea ce ne privește, chiar a existat. Și m-a durut.

Îmi spuneai despre În rest, viața este frumoasă că e un volum „cu multe povești”. Discursul tău liric are o bine conturată substanță narativă. Cum de nu ai făcut tranziția înspre proză? E poezia un mediu mai potrivit pentru a-ți spune poveștile?

Cred că da. Cel puțin, până în acest moment, poezia mi s-a potrivit mai bine. Am niște narațiuni foarte concentrate, uneori explozive. Or fi proze foarte scurte, mai știi. Până la urmă, nici nu contează ce sunt. Dacă oamenii care se pricep le consideră poezie, mă bucur. Am și nişte bucăți de proză, răzlețe, am niște idei, niște începuturi, dar cred că încă nu le-a venit vremea.

Faci slalom printre spații, obiecte și amintiri. Există aici, aș putea spune, un întreg patrimoniu nostalgic. În egală măsură, există, în acest volum, fiorul amar al martorului la dispariția unei lumi: „o lume se duce/ și când spui se duce o lume înțelegi doar dacă/ ai simțit pe pielea ta cum se surpă/ încet sau poate chiar într-un ritm destul de alert”, scrii. E poezia ta și un proiect de recuperare a memoriei colective a țării natale? Despre ce – din acest loc-timp trecut – îți place cel mai mult să scrii și ce îți evocă, dimpotrivă, amintirile cele mai dureroase?

Este și un proiect de recuperare a memoriei colective, desigur. E greu să trăiești fără propriul patrimoniu nostalgic, e chiar imposibil sau, dacă nu imposibil, extraordinar de trist. Dacă nu ai unul, trebuie neapărat să-l inventezi. Cu cât mă îndepărtez mai mult de la punctul meu de pornire, cu cât drumul parcurs e mai lung, cu atât mai mult simt nevoia de a recupera, de a lăsa o urmă, niște mărturii, trecute, cum altfel, prin mine. Nu prea pot scrie despre amintiri personale foarte dureroase sau nu am simțit niciodată nevoia să fac asta. Nu știu de ce. Corpul și creierul meu refuză deocamdată să facă asta.

Volumul tău era în lucru de ceva timp. Cum crezi că ar fi fost receptat pre-pandemie și cum crezi că va fi receptat acum? Dă anul 2020 sensuri suplimentare acestei cărți?

Sunt un om leneș. Nu mă gândesc niciodată la ceea ce scriu, mă refer la poezie, ca la un volum în lucru. Abia când acumulez suficiente poeme care ar putea alcătui un concept, o poveste închegată, încep să mă gândesc la ele ca la un întreg, textele așezându-se aproape singure într-o anumită ordine logică. Cartea asta a avut un drum al ei, sinuos. Întâi, mi se părea că am prea puține rânduri care ar putea să țină, pe coloana lor, o construcție, după care, brusc, m-am pomenit cu prea multe, apăsată de povara lor, depășită de situație. La un moment dat, după ce am fost invitată să citesc în cadrul unor festivaluri, la CDPL Fest-uri, evenimente și proiecte culturale, la Blecher etc., am avut senzația că această carte apăruse deja și că își trăiește viața ei, dincolo de mine. Dar a fost o falsă senzație, desigur. Chiar nu știu cum ar fi fost receptată înainte de pandemie. S-ar putea ca acum, când oamenii au cumulat destul dor – de oameni, de ducă, de locuri –, cartea să fie înțeleasă mai ușor, iar cititorii să empatizeze, fără prea mari probleme, cu povestitorul și cu efuziunile lui lirice sau mai puțin lirice. Anul 2020 a dat sensuri suplimentare tuturor lucrurilor ce țin de geografia umană, de căldură, de dragoste împărtășită, de comunicare, empatie, conviețuire, solidaritate și continuitate.

Poezia ta îi lasă „degustătorului” o senzație de bine, de sațietate. Ce să citesc în continuare, ca vraja să nu treacă? Recomandă-ne o carte, două, zece pe care le consideri „lecturi obligatorii” și pe care le recunoști ca influențe.

Dacă e să mă refer la influențe, voi spune că m-a influențat mult proza lui Vasili Șukșin, cunoscut scriitor, actor și regizor rus. I-am descoperit cărțile, accidental, când eram destul de mică, să fi avut vreo 13-14 ani. Am trăit atunci o plăcere atât de mare, încât, până în ziua de azi, când citesc o carte, caut acea senzaţie de preaplin, de zbucium, de sentimente care se revarsă, iar tu plutești ca o insulă verde pe mijlocul unui râu învolburat. Nu cred că sunt în măsură să dau o listă cu lecturi obligatorii, deși mi-aș dori să pot face asta. Suntem atât de diferiți (din fericire), încât până și o capodoperă are asupra noastră o influență determinată de momentul în care o citim, de background-ul nostru cultural și de necesitățile noastre estetice sau doar emoționale. Mi s-a întâmplat să recomand cărți care, credeam eu, îl vor răvăși pe cititor, îl vor face praf și lacrimi, dar n-a fost deloc așa. Pot să spun, de exemplu, să citiți din Amos Oz, că am plâns la cărțile lui sau să-l citiţi pe Henry Miller, e minunat, am făcut cercuri cu metroul, cu cartea Tropicul Capricornului pe genunchi. Citiţi-i pe Romain Gary, Uliţkaia, Pelevin şi Sorokin. Sunt atât de diferiţi şi toţi minunaţi. Aș putea spune citiți-i pe Livia Ştefan, pe Moni Stănilă, citiți-i pe Ţvetov, Dósa, Nițescu, pe Crudu, pe Vakulovski, pe Robert Şerban sau pe Serghei Timofeev, pe care tocmai l-am tradus. În Aparatele unui timp liniştit a lui Timofeev te simți ca într-un film de artă. O poezie extrem de elegantă, dar, în același timp, dezinvoltă și caldă. Are o căldură din aia dintr-o cafenea nordică, care te însuflețește ca un lichior roșu sau ca un pahar de șampanie, sau ca un păhărel de vodcă, sau ca un excelent espresso dintr-un soi de cafea din Kenya. E poezia unei vieţi de oraș tihnit și pașnic care m-a atras mereu. Sau citiţi-l pe Maiakovski, a scos recent Camelia Dinu o antologie, Singur în mulțime, care include poeme din 1912-1916, perioada avangradistă a lui Maiakovski. Sau, dacă nu, citiţi-i pe toţi ai noştri. Merită! Sunt foarte buni şi chiar, unii dintre ei, excepţionali.


Diana Iepure (n. 1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii la peluze (2011). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).

tomato saga

am crescut într-un loc pitoresc
cu oameni harnici, veseli, gospodari și, nu în ultimul rând, talentați
așa scriam în compuneri, așa îl prezentau jurnaliștii la radio, TV,
în micile lor reportaje de la gazeta raională.
și chiar așa și era: întins de-a lungul Nistrului, între pădurea Stânca și Carieră,
scufundat în verdeață, împânzit de sere enorme de roșii și castraveți.

grădinăritul le oferea oamenilor o existență cât de cât îmbelșugată
și o oarecare împlinire financiară
mai ales când se întorceau de la Jmerinka sau Cernăuți
cu poalele doldora de bancnote,
le deșertau pe prag și începeau să le numere.
lumea aduna bani pentru bătrânețe. avea de unde.

câteva lăzi cu pătlăgele mari, câteva lăzi cu pătlăgele mici,
câțiva saci cu pepeni
și fetele școlii medii cosăuți ieșeau cu cei mai frumoși pantofi
și cele mai crețe fundițe
pe scenă, la festivalurile zonale și republicane.

casele erau vopsite cu vopsea scumpă, de calitate,
albastre sau verzi, după temperamentul omului.

ajuns la Leningrad, tot grupul nostru de elevi eminenți
formase o coadă imensă, în Passaj, un celebru magazin de pe Nevskii Prospekt,
la tuburile de vopsea pe bază de ulei
sunt probabil de la scoală de pictură
(они наверное из художественной школы)
se uitau admirativ la noi leningrădenii

iar atunci când a căzut Uniunea și rubla sovietică a devenit nimic,
cosăuțeii mei au pierdut cum pierd oamenii gospodari:
zeci de mii de ruble, unii, s-ar spune, sute.

dar cât gunoi cu scorpioni au mutat de colo colo prin grădină,
câtă apă au pompat motoarele lor electrice din Nistru,
câte lăzi au fost trecute cu bărcile cu motor
de pe un mal pe altul,
câte nopți dormite pe mese, în bazarurile Ukrainei.

tot atât de adevărat e,
chiar dacă nu defila cu astfel de informații pe la radio și TV,
că satul avea bețivii lui, nevestele lui cu ochii vineți și rărunchii zdrobiți,
curvele lui
și așa mai departe.

a avut la un moment dat chiar și propriul pedofil, dar de ăla știau doar copiii:
un lemnar din Iampol, Serghei Ivanovici, angajat prin sat
pentru diverse lucrări de tâmplărie.

a avut un tâlhar
care fura jigăniile oamenilor de pe câmpuri
odată i s-a dus o bucată de carne pe trahee și acolo a rămas.
a mai avut un cioban liliputan, Timoftică, foarte simpatic, își păștea oile
pe dealul de lângă cimitir.

a avut și o femeie cu fundul foarte mare, enorm și, odată, noaptea,
când se întorcea de la club,
de la un film indian sau nu neapărat
niște șotioși cu mașina
au îndreptat luminile farurilor pe bucile ei mari ce ieșeau mult
în afara corpului

toate aceste personaje făceau și ele parte din
satul frumos, cu oameni gospodari,
situat între două orașe
și foarte mândru de această așezare a sa.

moștenire

ei, care nu au avut copii
s-au gândit oare vreodată
cine le va moșteni pozele și proiectorul,
voaletele învelite cu grijă
în hârtia cu sigla Casei de Modă Prada
mănușile albe de piele
și papagalul împăiat
scrisorile din lagăr:
să-mi păstrați, vă rog, hainele
mă voi întoarce!

am ținut vreo câțiva ani lucrurile așa cum au fost
le-am ascultat discurile de vinil
le-am fumat țigările scumpe, mentolate,
de fapt, am fumat o întreagă colecție
ca niște veritabili fumători
am băut coniac și lichior
m-am parfumat cu Miss Miraj
mergeam uneori la ei
cum am merge în vizită
alteori ne furișam ca niște amanți

vise

cu vreo zece ani în urmă visam să-mi facă o poză kato lein
eram sigură că aveam să ies mai frumoasă decât mă vedeam eu în realitate
în pozele lui alb-negru care mă fascinau
dar nu mi-a făcut
nu eram suficient de celebră pentru asta
apoi, am visat să-mi facă o poză ion barbu
cum mai făcuse el și altor scriitori
care cu sticla care cu foarfeca
care cu piatra care cu bustul gol
dar, evident, nu s-a ajuns până acolo
aseară am visat că sunt un pește
unul nu prea mare și nici prea scump
semănam cu un calcan, înaintam cu viteză în adânc
străpungeam apa și mă gândeam
eu nu pot înota, așa că
am luat-o cu viteză înapoi și eram aproape de mal
când am văzut cu ochii mei de pește
un debarcader foarte frumos albastru
iar în spatele lui cheiul Nevei și orașul Petersburg
am căutat pe internet descifrarea visului
era foarte de bine

foto cover: Ana Toma

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

1 COMMENT

Comments are closed.