Nu am ales întâmplător referința din titlu, deși a fost parafrazată deja până la refuz. De data asta, cred că e o formulă potrivită, întrucât Ramona Boldizsar nu doar îl amintește direct pe Bach (ce-i drept, prin suitele pentru violoncel) în poemele sale, dar îi și împrumută, indirect, o parte din echilibru. Nimic nu e în neregulă cu mine deschide șirul debuturilor reușite din 2021. Finalistă a concursului de debut organizat de Casa de editură Max Blecher, Ramona Boldizsar a decis să facă pasul pe hârtie la Casa de Pariuri Literare, cu un volum surprinzător pentru o poetă de dată recentă, după cum mărturisește ea însăși într-un interviu.

Trei axe ordonează materia poetică în Nimic nu e în neregulă cu mine: o tematică feministă, atentă să reliefeze insuficiențele statelor și mentalităților colective, un du-te vino constant între intro și outro, cu accent pe relațiile interumane, și un discurs generaționist, preocupat să evidențieze cât de inconsistente sunt tertipurile digitale prin care evităm realitatea. Cartea se deschide, la fel ca recenzia de față, cu o parafrază: „Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt o femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile”. Tristețea, disperarea, stările de confuzie provocate de raportul cu lumea sunt exorcizate prin lectură și scris, tratamente paliative. Acest imbroglio emoțional provoacă, de asemenea, principala reacție care ritmează volumul, anume ascunderea: „fug și mă ascund”, „vreau să mă închid într-o cutie fără găuri în care să respir/ același aer reciclat. omul poate rezista fără oxigen până la zece minute/ după trei e în pericol neurologic de transformare în/ incapacitate./ E suficient. Mi-ajunge.” Tăcerea, dificultatea de a-și exprima împotmolirile psihice, sexualitatea sau pur și simplu sentimentele sunt la rândul lor rezultatul unei neînțelegeri colective: „Umbreluțele tăcerii, mici terapii care te apără de ploaie dacă știi/ cum să le ții bine”; „Tăcerea cu cotor gros peste tăcerea cu file subțiri/ câteodată înveți să pui mâna pe ele, le răsfoiești, stai sub duș și/ construiești replici ca și cum ai construi un avion din lego/ și când te apleci după prosop, îți sare pulsul la o sută cincizeci/ înveți cuvântul de contact, adevărul universal valabil, o tautologie/ senzorială, o întorci invers și se aseamănă cu/ coloana sonoră de la/ mortal kombat”. Unul după altul, textele încearcă să demonteze verdictul social „nu ești în regulă”, iar poezia e una dintre modalitățile prin care se produce acceptarea.

Procesul trece prin rememorare, analiza la rece a relațiilor amoroase, redescoperirea sexualității și mai ales a vorbirii despre, mici explorări interioare în jurul identității și evadării. Subiecte sensibile, pe care totuși discursul reușește să le abordeze fără patetism. Poate trăsătura pozitivă definitorie a volumului este tocmai asta: luciditatea, dublată de justa drămuire a emoțiilor. În poemele despre cuplu, de pildă, observațiile privind problemele de comunicare, iubirea ca simulare, estomparea sentimentului sunt contracarate prin abstractizare. E un continuu joc între concret și concept în poezia Ramonei Boldizsar, care îi conferă tonalitatea distinctivă: „Incidența întâlnirii noastre este de 2% ne-am cunoscut fără/ intenționalitatea succesului/ între noi există memoria confortului/ dialectica noastră s-a mutat din spațiul senzual al iubirii în sfera/ nesomnului aseptic”; „trăiești în epoca diatezei pasive: ei se înțeleg de minune, nu se/ ceartă niciodată și (continuat) ei nu își vorbesc, nu își împărtășesc/ unul altuia secretul fumatului pe ascuns/ nu îi separă diferențele, ci asemănările. Argumentarea prin/ analogie poate să te aducă doar în acest punct, cauți excepția/ de la regulă, faci inferențe involuntare, necesare”. Alteori, sensibilitatea e diluată prin birocrație și digitalizare sau prin parodierea unui limbaj de lemn sterilizant: „chestionarul pentru trecerea de la prietenie la iubire se/ completează repede&independent cu un pix care scrie întrerupt/ dosarul se depune la ghișeul numărul unu, e aruncat în teancul de/ dosare pending – necontrolat, numerotat”; „într-un final migrați toată recunoașterea într-un server nou,/ teren necunoscut, funcții similare, dar distincte, în loc de crtl-C,/ cmd-C/ dar toate prescurtările sunt blocate.”

Evadarea din sensibilitate prin digital apare nu doar în cazul dragostei, ci în mod repetat, în existența cotidiană. Micile „escapisme voluntare”, ocuparea minții și a mâinilor, creșterea productivității prin planificare obsesivă sunt tactici de supraviețuire, menite să evite întâlnirea cu sine. Dezvoltarea personală e redată, ironic, printr-un reportaj de pe șantierul fericirii utilitare: „creștem în supereroi behavioriști superputerea noastră e/ neoutilitarismul fericirii maximizate/…/ surorile noastre sunt activistele sensului unic/ bunicii noștri nu își mai spun rugăciunea înainte de culcare/ bisericile noastre sunt ecranele cu touch termometre gradate ale/ coeficientului de bonheur iar/ în casele bărbaților singuri miroase a spumă de ras/ femeile singure stau turcește pe scaunele fără spătar/ birocrația s-a mutat în consensul eficienței/ afară și florile înfloresc calendaristic după itinerariul fericirii programate”. Ramona se descurcă bine în acest registru al persiflării, pe care aș vrea parcă să îl întâlnesc mai des. Nu doar fericirea e vânată prin ecran, ci și nemurirea, râsul se transformă în emoticon fără ecou, iar utilizatorii în „mercenari digitali”.  În mod paradoxal însă, robotizarea oamenilor e însoțită de fenomenul contrar al roboților care devin umani: „într-un articol scris de un AI suntem anunțați că/ prietenia dintre oameni și roboți este posibilă” (androizi sentimentali). Nodul imagistic al textului este poetul android care disecă sub lupă psihicul omului: „apare poemul secolului despre un android/ sentimental/ poet/ cunoscător digital al senzațiilor/ stăpânul cercului emoțiilor/ psihoterapeutul psihicului uman/ minuțios ca un bijutier cu vechime de treizeci de ani/ cu ochii încă buni și o lupă micro-robot cu inteligență artificială,/ ustensilul-hibrid al viitorului”.

Dincolo însă de imagini futuriste, devitalizate și postumane, cartea Ramonei Boldizsar trasează căile întortocheate ale acomodării cu sine, în ciuda judecății exterioare. Demontarea stereotipiilor de gen, care aduc dezavantaje mari ambelor sexe, a creșterii într-o cultură a violenței familiale și a unui sistem sanitar sărac și lipsit de empatie (în poemul nimic nu e în neregulă cu mine) se conjugă cu reinventarea sexualității: „am descoperit că poți vorbi despre sexualitate, despre cele/ mai întunecate colțuri ale/ imaginației practice/ pașii de urmat îi pot translata în termeni simpli, la îndemâna oricui:/ unu: inhibițiile se neutralizează cu un dezinfectant puternic/ doi: consimțământul devine noul testament al plăcerii/ trei: convorbirea despre se face prin atingere/ patru: atingerea se disimulează în obținerea celei mai apropiate/ intimități (finalitatea urmărită depășește limitele celor trei minute/ disperate de.)/ cinci: se urmărește umplerea golului/ de la goliciune la îmbrăcarea tricoului tandreței”.

Biografism, puțină tematică postumanistă, note feministe, volumul Ramonei e la fel de echilibrat tematic, pe cât e de echilibrat din punct de vedere emoțional. Ceea ce o diferențiază de alte voci este luciditatea și auto-ironia, care o fac să jongleze firesc și asumat cu sentimentele, verdictele despre sine, explorările sexuale. Tocmai în decomplexarea și directețea asta stă atmosfera specifică a textelor sale, care o face credibilă. Am întâlnit de prea multe ori voci necredibile în biografism, fie din cauza excesului dramatic și patetic, fie din pricina unor atitudini primite de-a gata și reciclate. Volumul Ramonei nu e lipsit de locuri comune sau stângăcii, dar vocea ei justă, măruntă, care nu încearcă să epateze, ci doar să se acomodeze cu sine însăși, te face să o remarci și să o ții minte.

cover: Photo by freestocks on Unsplash