În perioada 1-15 martie, ne îndreptăm atenția asupra poeziei scrise de femei. Demarăm astfel un proiect dedicat poetelor nedebutate, având câte trei invitate la fiecare ediţie. Ca să le cunoaștem mai bine, le-am adresat și o serie de întrebări:

  1. Ce vrei să transmiți prin poezia pe care o scrii? Ce te influențează, ce te inspiră?
  2. E „poezia feminină” o categorie necesar aparte sau o vezi ca pe o delimitare inutilă?
  3. Cum arată lumea literară în care ai vrea să debutezi?

În grupajul de astăzi le citiți pe Emilia Nedelcoff, Andrada Strugaru și Amalia Cernat.


Emilia Nedelcoff (n. 19.01.1992, Vulcan, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi) şi a urmat masteratul de Literatură Română şi Hermeneutică Literară. Dincolo de publicaţiile revuistice și cele online (“Steaua”, “Apostrof”, “Alecart”, “Luceafărul de dimineață”, ”O mie de semne” etc.), a câştigat mai multe premii literare (premiul I la concursului de creație „Max Blecher”, premiul „Constantin Virgil Bănescu“ etc.), participând, totodată, la o serie întreagă de lecturi publice și festivaluri (FILIT, Poezia la Iași, Nepotu’ Lui Thoreau etc.).

Adevărul gol-goluț, aproape poetic

Poate că oamenii chiar sunt construiți 
în așa fel încât să fie mai mult priviți, doriți și 
mai puțin înțeleși.

Și cumva e firesc 
să se-ntâmple așa din moment ce nu te fuți și 
nu te ții de mână cu sufletul pe stradă.
De aia cuvinte precum I love your depression and 
I love your double chin
 le vei auzi doar din gura lui 
Damien Rice sau din cea a vreunui actor 
cu rol principal într-un film siropos, 
îmi spune.

Eu o ascult atent și vreau să o strâng în brațe 
ca o soră mai mare, probabil nu știe 
cum se simte asta 
din moment ce i-a parvenit rolul la naștere.

Și mai vreau să o încurajez, să îi spun ceva 
despre girl empowerment, despre cum nu contează 
ce cupă la sutien, număr la papuci sau 
ce măsură la blugi porți într-un mod frumos, 
aproape poetic, dar mintea mea 
repetă deja obsesiv:
Frumusețea convinge. Știi că frumusețea face sexul posibil
Frumusețea face sexul sex.

Și nu mă mai pot gândi la nimic altceva 
în afara nopții ăleia de iarnă în care ne-am sărutat 
pentru prima oară și în care n-am fost suficient 
de convingătoare încât să pot împinge lucrurile 
mai departe de atât.

Cutuminar
Pe când e Mara în miezul vieții ei,
alții au mult mai mulți ani & viața bună
tot nu a început pentru ei. Cu toate astea,
Mara își zice că trăiește ceva unic atunci când
își taie propriile visuri odată cu părul. Știe că are
un nud frumos și un creier pe măsură.
De asta ar vrea să nu păstreze reflexia lor doar pentru ea.
Orice altă tipă pare să aibă însă mai mult noroc. Cel puțin
asta o fac să creadă țipetele de juisare care trec
prin tavanul & pereții garsonierei în care locuiește.

Se consolează cu gândul că în actul sexual nicio femeie
nu rămâne grandioasă până la final. Asta pentru că depinde valoric
într-o mare măsură de statutul ei marital & matern.

Mara stinge lumina, se întinde în pat & închide
ochii. Se apropie ora la care încep să-i sape adânc
în memorie toate iubirile pierdute. Simte cum
se strânge carnea pe ea. A trecut recent printr-un divorț &
nu a fost, nu este usor. Mintea ei, mereu aglomerată
când și-o trăgea, îi dictează că e mai bine așa.
Fostul nu a fost niciodată un tip romantic. Era tern, fad & insista
din greu asupra ideii de instinct matern, preocupat mereu de ce
o să zică lumea. Ar fi vrut ca ea să fie recipientul
spermei lui mediocre. Totul se reducea la puțin sex &
foarte puțină iubire.

Mara e mai mult decât sâni, coapse, picioare, șolduri &
o păsărică, dar tocmai pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică nu trebuia
să divorțeze ea.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri &
o păsărică, trebuie să lase ceva în urmă,
de preferat un copil, nu două pisici.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică, este curvă
dacă face sex recreativ cu cine vrea.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
nu se poate îmbrăca așa cum dorește sau
va fi în pericol pe stradă mai ceva decât un soldat pe front.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
trebuie să-i placă neapărat pula.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
trebuie să evite cuvintele murdare, zi de zi ori în poezie.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
îi este interzis accesul pe muntele Athos,
pe muntele Omine, în templele hinduse din Indonezia,
India, Bali, în mormintele sacre Haji Ali.

Mara e mai mult decât sâni, coapse, picioare, șolduri &
o păsărică, dar tocmai pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică, lasă întotdeauna
destul loc în geantă pentru spray-ul cu piper.


1. Aș vrea ca poezia mea să lovească în oameni cu aceeași forță cu care Amantele, de Elfriede Jelinek, a lovit în mine. Să aibă ceva din virulența și forța scrisului ei… Dar sunt conștientă că mai e mult de lucrat până acolo. Și nu sunt convinsă că sunt capabilă să ajung în punctul cu pricina, mai ales că, în ultima vreme, mi-e lene să exist. 

Ce mă inspiră? Cred că absolut orice are ecou în mine. Poate fi un cântec, o replică bună dintr-un film sau anime, un anumit pasaj dintr-un roman, o conversație purtată-n online, un gest început și nedus până la capăt… 

2. Nu știu dacă aș merge într-atât de departe încât să spun că o astfel de diferențiere este necesară. Prefer să iau poezia așa cum e ea și așa cum mi se oferă, fie ea scrisă de o femeie sau de un bărbat. Nu cred că identitatea de gen și sexul biologic definesc poezia de calitate. Mi-ar plăcea însă ca femeile care scriu poezie să se bucure de o mai mare vizibilitate, să fie dorite și, prin urmare, ceva mai prezente în spațiul literar actual. Să li se ofere mai multe ocazii în care cititorii să se poată întâlni cu ele și să poată auzi direct de la ele tot ce presupune actul ăsta creator pentru fiecare-n parte. 

3. Nu mă văd debutând și nu, nu o zic din falsă modestie, ci pur și simplu asta simt. Dar dacă s-ar dezlănțui în mine o formidabilă forță creatoare și, implicit, născătoare de un astfel de gând, cu siguranță nu în lumea literară așa cum ni se prezintă ea astăzi. Tot ce-mi vine-n minte când mă uit la lumea literară de la noi (nu știu dacă așa e peste tot) este o replică pe care am auzit-o când eram mai mică, privind Viața cu Louie la TV: „Mă scarpini pe spate, te scarpin și eu”. 


Andrada Strugaru a publicat poezie în revista culturală „Zona Literară“ din Iaşi, precum și în dosarul Supercluster 3 al revistei „Apostrof”  (2019). A participat la ediţia a XI-a a Festivalului Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa“, precum și la ediția din 2019 a festivalului de poezie „Poets in Transilvanya”. În 2019 a citit poezie și la „Zoon poetikon” și „Noaptea albă a poeziei”, în cadrul ediției a VII-a a  festivalului „FILIT”. În prezent, este studentă în anul I la Facultatea de Drept și colaboratoare permanentă ALECART. 

nufăr

cum respiri tu și îți umflă iubirea toracele
cu o fericire de mărimea unei saltele gonflabile
într-un parc de distracții

acolo inima mea face salturi lungi
dinspre mine și înapoi
la mine
mai zveltă și mai ageră decât trupul.

cum respiri tu de pe malul tău
și frumusețea îți inundă pieptul
ca o apă călduță cu puțin detergent
ca să rămână limpede și cu miros de floricele

și cum eu nu pot.

de pe malul meu inima se împrăștie
peste tot
mai puternică decât trupul.

cum respiri tu cu aerul din toracele meu
și te face atât de frumos încât
rămâi frumos cu mine sau fără

și cum asta mă face să sufăr.

vreau să îmi respir singură
o pernă de aer
să îmi amortizeze
iluziile

sau să îmi pun sub cap
plămânul tău drăgăstos
și să plutesc ca un nufăr.

uite nisipul

uite nisipul –

viața ca o întindere de pământ.
peste ea moartea face spumițe sărate
când se rostogolește.

uite nisipul –

ia-ți trupul sărat
și desenează o linie
între ce este viu și
ce nu mai este.

acolo ai vrut să te pui
și ai reușit.

moartea s-a izbit de tine
înainte să se izbească de ei

și ți-ai spus că
a naibii adaptare
de fiecare dată când
în loc să te sufoci
ți-au mai crescut niște branhii de pește.

e păcat să ceri
de la viață prea mult
și e rușine să ceri de la moarte
încă pe-atât –

tu ai vrut branhiile tale să fie
plămâni pentru toți
și uneori să fii
atât de frumoasă încât

ea
-moartea-
să facă spumițe și peste tine
când se rostogolește.


1. Prin poezia pe care o scriu aș vrea să transmit despre ceea ce mi se pare, sub orice formă, cel puțin dificil de numit, sau de pus în cuvinte. Să creez acele transe afective care trec prin noi fără să putem pune punctul pe i în nimic din ceea ce le privește. Cât despre ce mă influențează și inspiră: primul volum de poezie care m-a lovit sănătos a fost Asperger, al Ritei Chirian – și cred că o primă întâlnire de genul rămâne, nu se mai șterge nicicum. Au urmat cantosurile lui Radu Vancu și Vocea Domnicăi Drumea. Simt că toate și-au lăsat undeva amprenta, mai ales în acea perioadă „de început”. Un aspect care mă pune pe gânduri des e legat de toate aceste lucruri (fie ele situații, sentimente, realități sociale sau emoționale) care mă inspiră, și a căror abordare mi se pare a fi dincolo de resorturile de care dispun. Cred că aici se întâmplă unul din pariurile cele mai frumoase ale creației –  conștiința unei muze dincolo de „puterile” noastre.

2. Literatura în genere e sensibilitate. Dar are ea gen? Cred că are, în măsura în care are și sensibilitatea – și vreau să cred și să scriu într-o lume în care sensibilitatea nu are gen. Poate că “politically correct” ar fi să fie o delimitare inutilă. Sau poate dimpotrivă: poate că “politically correct” ar fi să fie o categorie necesar aparte, și, implicit, să i se atribuie și o oarecare ocrotire. A nu face din poezia feminină o categorie distinctă înseamnă a o recunoaște ca parte componentă în ansamblul unitar al literaturii – ceea ce sună destul de firesc și contemporan. De ce ar fi, așadar, poezia feminină privită ca o categorie distinctă în literatură, atunci când de la sufragete încoace s-au făcut eforturi întocmai pentru înlăturarea oricăror distincții? Tind să consider că o încadrare distinctă reprezintă o formă de ocrotire, menită a compensa efectele unui oarecare mecanism sexist. E posibil să mai existe câțiva pași care ne despart însă de acea lume – pași pe care societatea ar putea înțelege să îi “umple” cu discriminare pozitivă. Și cred că de multe ori e și necesar. Problema e că discriminarea pozitivă e întotdeauna și un risc: riscul de a merge prea departe.

3. O lume în care sensibilitatea nu are gen, și în care nu se mai pune problema de discriminare pozitivă. Poate și o lume cu mai puțin “social-media”; eventual o lume cu mai puțin misoginism literar, sau cel puțin o lume în care nu mai citesc pe social-media cum scriitoare (mai ales tinere) nu au certitudinea că motivele pentru care sunt apreciate de indivizi deja consacrați în domeniu țin de talent. Totuși, ceva pragmatic din mine spune că lumea literară în care aș vrea să debutez e lumea literară care există (sau, mai exact, care devine) – și nu cea pe cred aș putea să o imaginez. Adaptarea e și ea o formă a sensibilității despre care scriam mai sus; poate chiar o hipersensibilitate.


Amalia Cernat s-a născut pe 29 martie 1996, la București. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, iar în prezent este medic rezident la Spitalul Clinic Colentina.

drogon
grădini de gutui răscoapte : palmele noastre
                                            anastomozate
separaţi doar sâmburii din care vor răsări oasele
seci&înnecăcioase. duminica după slujbă ies televizoarele în stradă & se aude că
/fiţi bucuroşi, ni se vor returna promisiunile
într-adevăr plimbate din gură în gură, dar nu vă temeţi
cercetările au demonstrat că saliva e cel mai bun analgezic antipiretic antiinflamator
prin alte părţi se cer câte nouă cămile pentru o singură picătură/

cum pot să presez faţa de ecran fără să urlu de fapt
nu aştept nimic la schimb pentru simţurile astea
reduse la un singur scâncet
iepuri care ne sapă groapa
cu o strâmbă acurateţe

:arcana XXII – utan skor

fără încălţări cutreier malul de pe o abscisă pe alta. cerul se alungeşte elastic
acoperă oceanele florăriile intervalele mărginite & retur. am stabilit o relaţie 
ce are patru picioare se numeşte scaun.
trebuie tratat ca atare 

//explicaţi cuvântul termic//

fii crud ca un ou gata depus o perioadă. fii potabil, altfel există riscuri
în ţările sudice copiii se nasc gata preparaţi ATENŢIE conţin gluten
urme de arahide & planuri pentru viitor. nu ne dorim asta
în vecinătăţi se acumulează vântul pornit din alt vânt
mai proaspăt la bază turtit la încheieturi
tangent pe direcţia de deplasare

//explicaţi cuvântul presiune//

legea conservării ne priveşte pe toţi până în măduvă
străbate membrane
 lezează plăci tectonice. pe termen lung 
ne supunem

/explicaţi asta.


1. Poezia mea este ritm, control & o duioșie sfâșietoare cu care îmi împachetez revoltele. Mă influențează, în primul rând, limba și sunetele, am impresia că lucrez cu un material deosebit de maleabil, de regulă nu las un text să curgă dacă nu mi se pare că sună bine; în al doilea rând, lucrez cu motive dintr-o lume în egală măsură mistică și telurică, care mereu a fost parte din imaginația mea și s-a vărsat ulterior în poezie. Mă inspiră poezia altora, evident.

2. Dați-mi un bip când apare și poezia nonbinară pe aici ms pwp.

3. Nu am să țin secret că ce m-a ținut în muțenie o perioadă lungă de timp este faptul că nu mă simțeam confortabil cu cei care făceau regulile jocului. Sau cu unii jucători. În orice caz, urmăresc de la o distanță sănătoasă evoluția și pot spune că mă încântă. Nu am un plan pentru debut, poate de mâine.


Ilustrație cover: Olga Ștefan