Cum 2021 a marcat intrarea într-un nou deceniu, iar pe 21 martie sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei, ne-am gândit să aruncăm o privire retrospectivă asupra ultimilor 10 ani. Am încercat să aflăm de la poeți, critici literari și editori de carte care au fost principalele trăsături ale poeziei din această perioadă, autorii cei mai importanți, volumele notabile, dar și cum se prefigurează poezia deceniului actual, care tocmai a început.

Publicăm, așadar, prima parte a anchetei noastre, la care au participat poeții Radu Nițescu, Andrei Dósa, Krista Szöcs, Cosmina Moroșan, Alex Văsieș.

  1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.?
  2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?
  3. Cum vă vedeați în urmă cu 10 ani? Cum vă percepeți poezia acum?
  4. Cum e cititorul pe care mizați? Cum l-ați caracteriza pe cititorul/ați caracteriza-o pe cititoarea care sunteți?
  5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări aveți pentru următorul deceniu?

Radu Nițescu


1. Poezia ultimului deceniu (2010-2019, nu? – ăsta ar fi ultimul deceniu) e scrisă de poeți din generații diferite, țări diferite, în orice caz, oameni destul de diferiți unul de altul, fiind așadar foarte variată; nu-mi vin în minte schimbări majore față de ce-am citit scris, de exemplu, în decada dinainte. Cu siguranță sunt unele schimbări, mai ales tematice, se scrie mai mult despre cutare, e mai la modă internetul, e normal să apară mai des în poezii, dar statistici de genul sunt prea teoretice pentru mine. În ceea ce privește așteptările, nu cred să fi avut vreunele, n-am așteptări de la alte lucruri mai importante, să am de la poezia altora ar fi chiar ciudat.

2. Fiindcă ne învârtim în jurul numărului 10, o să mă rezum și eu la 10 titluri, deși lista ar putea merge ușor mai departe. Am ales câteva din cărțile unor poeți români din care știu sigur că mai aleg să citesc câte-un poem într-o seară cu prietenii, dacă treaba alunecă spre citit poezie și dacă le are gazda în bibliotecă. Lectură plăcută!

Iată, deci: motocicleta de lemn – Ștefan Manasia, Instalația – Alex Văsieș, Poezii naive și sentimentale – Dan Sociu, adevăratul băiat de aur – Andrei Dósa, aparenta naturalețe a vieții – T.S. Khasis, monoideal – Vasile Leac, sergio leone – Vlad Drăgoi, Cartea Alcool – Ion Mureșan, Spiro – Andrei Doboș, e timpul să visăm un măcel – Ionel Ciupureanu.

3. În urmă cu zece ani aveam – cât? – 18 ani. La vârsta aia te vezi ca-n expresia aia, îți dau una de nu te vezi. Aveam mare încredere în ce scriam și în orice făceam, de altfel, de-asta am și debutat un an mai târziu, acum poate alunec un pic spre extrema cealaltă, știu eu, e și o poezie în Satao care începe pe zona asta – „mă trezesc în vise pe o planetă pustie/ unde încrederea în tine nu moare ca să învie. De cele mai multe ori scriu așa, confesiv, sunt în volumul ăsta multe poezii care pleacă de la povești personale, majoritatea poate nu foarte vesele, mie nu-mi face întotdeauna mare plăcere să le citesc, dar să le scriu a fost un exercițiu minunat, oxigen pentru minte.  

4. Sincer cu el însuși și fără prea multe idei preconcepute.

Citesc destul de dezorganizat, ce îmi pică în mână, ce cărți văd că au mai apărut, ce a mai fost tradus, ce mai văd la librărie… urmăresc pe cât pot cărțile de poezie, dar și aici îmi scapă destule.

5. Și asta e o întrebare prea teoretică pentru mine. Ce pot să spun, am citit volume de debut în ultimii ani care mi-au plăcut mult. Sper să nu devină prea schizoidă, prea lipsită de încărcătură emoțională – și tendința asta am mai observat-o uneori. Cu așteptările, am mai zis cum e, prefer să nu-mi fac prea multe.


Andrei Dósa


1. Au apărut direcţii noi care mai înainte se manifestaseră doar punctual, ai căror pionieri au fost Gabi Eftimie şi Vlad Moldovan. Pe scurt, după momentul 2010, poezia a devenit o formă de mixaj. Ea amestecă trăiri mediate, trivia, contorsionări stilistice, adoptarea ironică sau postironică a gândirii şi a secvenţialităţii specifice creatorilor de meme, statistici, curiozităţi internautice şi molecule hauntologice. Afectele, în cazul celor mai mulţi poeţi tineri care au debutat în această perioadă sunt date la minim, angrenate în demersuri baroce sau în jocuri de măşti. Jargonul digital a înlocuit încet încet argoul douămiist. „Experiența subiectivității nu mai pariază pe visceralitate, ci pe fenomenologizarea imaginarului informațional”, spune Alex Ciorogar. Visceralitatea a fost redefinită în spaţiul poeziei acut feministe, o zonă în care aceasta încearcă să disloce percepţii şi prejudecăţi adânc înrădăcinate, specifice unei societăţi patriarhale prin intermediul traumelor scoase la suprafaţă într-o manieră adesea scandat-incantatorie. 

Formulele practicate în ultimii zece ani se află pe o traiectorie laxă care poartă, într-o măsură mai mică sau mai mare, elementele recognoscibile ale Zeitgeist-ului. Întrebarea e, oare acest caracter fluid ar fi existat şi fără declinul criticii de întâmpinare? În mod paradoxal, în ciuda dispariţiei acestei presiuni, asemenea unor crabi umezi într-un coş, poeţii se caţără unii peste ceilalţi, fiindu-le aproape imposibil să se elibereze.

2. De obicei recitesc fără un plan, după afinităţi. Dar în acelaşi timp mă amuză cât de desuete au devenit anumite formule.

Redescoperite e mult spus, poate ridicate într-o lumină mai fastă şi lăsate să leviteze acolo: Florentin Popa – Trips, heroes & love songs; Victor Ţvetov – în lipsa unor lucruri importante; Olga Ştefan – Saturn, zeul; George Geacăr – zoom. gaura de vierme; Răzvan Ţupa – poetic. cerul din delft și alte corpuri românești şi altele.

3. Ceea ce nu s-a schimbat se poate rezuma astfel: m-am considerat de la bun început un norocos şi continui să mă consider unul. Am păşit cu dreptul, într-o conjunctură bună. Un adolescent întârziat care avea în spate câţiva ani de exerciţii de creative writing (atelierul Lumina de Avarie şi masteratul de CW de la Braşov) şi câteva experienţe nefiltrate. Poezia pe care o scriam atunci o consideram de regulă destul de reuşită, eram în mod clar mai îngăduitor faţă de mine însumi decât sunt acum. Eram mai opac, aveam mai multe unghiuri moarte, asemenea unui vehicul dificil şi colţuros. Poate şi pentru că nu eram suficient de conectat dpdv teoretic. În urmă cu zece ani nu eram aproape deloc îndrăzneţ, dar aveam mai mult avânt şi inconştienţă.

Propria poezie o percep ca pe un organ de vită (inimă, mi-ar plăcea să cred că e inima, dar e ok şi limba sau ugerul)  suspendat într-o cutie de plexiglas, conectat la fire. Un organ pe care se fac experimente şi care mai dă şi rateuri. Vaca nu e sfântă J , am uitat să zic.  

4. De fiecare dată când mă gândesc la asta, încerc să-mi imaginez un cititor care să se identifice imediat cu motto-ul volumului Toţi sînt îngrijoraţi de V. Leac („Întotdeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa […]”)  şi care să empatizeze la maximum cu motto-ul romanului Interior zero, de Lavinia Branişte („nu-s zelos numai ca fac parte dintr-o echipa de workers machine si nu pot face discordanta, asa ca am slabit 8 kg pana acum. ce ciudat imi simt scheletul, cred ca am cutia toracica prea mare, naiba stie. in 2 noiembrie ajung in ro. oare sa nu intelegem noi viata, lavi?”).

Mă consider un cititor-hibrid, un hedonist al lecturii (poezie, beletristică) cu accese bruşte de tânjire după limbajul teoretic, ca şi cum o parte a creierului meu s-ar teme că prea multă plăcere duce la pierderea rigorii cognitive. 

5. Poezia contemporană se îndreaptă către proiecte colective, manifeste ecologice şi sociale, recuperarea într-o anumită măsură a formei fixe, către virtuozitate şi baroc explodat, către Florentin Popa 2.0,  noi mijloace vituperante în poezia feministă, se îndreaptă către volumul zece spre douăzeci al lui Iv Cel Naiv şi cel cu numărul zece al lui Sebastian Big, către parazitarea şi deturnarea poeziei scrisă de politicieni, poezie scrisă de boţi autohtoni şi către noi succese marca Marius Tucă şi nu în ultimul rând către performări poetice îndrăzneţe şi highly teoretice marca Anca Bucur, Iulia Militaru, Răzvan Ţupa etc.

Tot ce sper, tot ce-mi doresc e ca acest fenomen fascinant, poezia contemporană, să mă cuprindă în continuare şi pe mine. Cred că asta îşi doresc toţi poeţii. 


Krista Szöcs


1. De obicei încerc să mă feresc de aceste așteptări, în mare parte pentru că le pun în contextul unei afaceri și în acest caz, mai ales, poezia nu este un business. De asta nu mă pot pronunța foarte clar atunci când se pune problema unei anumite expectanțe. Pot spune că nu am observat schimbări majore în poezia ultimului deceniu, că unii autori seamănă mult între ei, că e greu să se scape de unele influențe și puțini poeți sunt care, într-adevăr, ies în evidență, dar ăsta e doar un punct de vedere cât se poate de subiectiv. Dar este oricum dificil de schimbat ceva major sau de trecut în alte paradigme în așa puțin timp. Și uneori nu e nevoie de o schimbare majoră de paradigmă atâta timp cât poezia își face treaba. Discuția cu generațiile devine oricum plictisitoare, iar unele sentințe se dau foarte ușor. Ceea ce îmi place, în schimb, este faptul că am observat cum poezia devine tot mai citită și citată, mai căutată și cumpărată, iar asta nu poate decât să ne încurajeze.

2. Nu aș vrea să dau nume pentru că sigur aș fi nedreaptă față de alțe cărți asupra cărora, la un moment dat, am stat cu creionul și am subliniat și am citit cu voce tare.

3. În urmă cu 10 ani eram o studentă timidă, cu foarte puține idei despre ce vrea să facă (nu că acum lucrurile au devenit mai clare), care mergea la cenaclul Zona Nouă și acolo spera să afle niște răspunsuri, sau în orele întregi petrecute pe podeaua bibliotecii Astra. Mi-a plăcut acea perioadă. Eram ca un burete care absorbea orice citea, auzea, iar oamenii din cenaclu deveniseră prietenii cu care în sfârșit aveam ceva în comun. Despre poezie nici nu merită să vorbesc, abia începusem să am curaj să citesc cuiva, poemele erau penibile și erau în continuă căutare și experimentare, deși e prea mult spus și asta. Acum, în acest an, ca și în alți ani, chiar dacă după 2 cărți, sunt tot nesigură, tot recitesc și tai și arunc și șterg de multe ori, doar că intervine un fel de maturitate, o voce mai calmă care îmi spune că acum e bine. Și alți câțiva oameni care au încredere în mine și îmi dau și mie, puțin de tot, din încrederea lor.

4. Eu sunt genul de cititor puțin împrăștiat, puțin calculat. Citesc cam 3 cărți deodată, din genuri diferite, dintre care una trebuie neapărat să curgă mai ușor, una să o citesc mult timp și una peste care subliniez și pun stickere și desenez. Când citesc poezie e nevoie de muzică pe fundal, de citit cu glas tare, dar asta și dacă volumul îmi permite. Nu mizez pe un cititor anume, e bine că suntem diferiți și subiectivi și de asta e fain că se publică destul de mult, iar cititorii sunt pe fază și știu de ce au nevoie. Aș fi spus un cititor sincer, dar până la urmă cât de sinceri suntem toți în ceea ce citim sau scriem?

5. Din punctul meu de vedere, poezia contemporană pare să aibă mai multe direcții către care se îndreaptă. Una ar fi o poezie post-confesională care pleacă din Robert Lowell sau Anne Sexton și se amestecă cu o sinceritate acută ca la americanii Mira Gonzalez sau Steve Roggenbuck. O altă direcție am observat că devine o reîntoarcere la poezia naturii, dacă o pot numi așa, și era cumva de dorit asta pentru că poezia a devenit mult prea self-centered. O poezie a internetului, o poezie abstractă, o poezie instagramabilă și ar mai fi câteva, iar asta e bine pentru că ne arată un drum către mai multă diversitate. Așteptări aș vrea să nu avem niciunul, nu doar din motivul pe care l-am spus mai sus, dar și pentru că așteptările de obicei aduc după ele multe presupuneri și ar fi mai bine să nu mai vorbim în presupuneri și doar să avem răbdare, să citim, fără să simțim mereu nevoia de completare cu ceva a lumii din față. –


Cosmina Moroșan


1. Formatarea progresivă a sensibilității inteligente + alte moduri de a gândi corpul, modulările lui – fac parte din noile ruminații, asezonate responsabilizării sociale ele problematizează intrigant poezia în unele volume (sau poate în câteva texte) din ultimii zece ani (vezi Tudor Pop, Deniz Otay). Tremură tot mai evident granițele dintre zone pe care, nu demult, se contrau polemic vocile poetice. Putem asista, spre exemplu, în același volum, la flirtul cu biografismul și, concomitent, cu încercări de experimentalism bizar, presărat de irizații conceptuale. Nu m-a entuziasmat enorm tot ce am citit în ultimii ani, dar un anumit șănțuleț insinuant de schimbare de paradigmă și formă trebuie descris/ punctat și elongat cât se poate / dacă se poate:).

2. Gherasim Luca și Simona Popescu. Să treacă cât mai mulți tineri prin Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, e un malaxor de referințe care s-ar putea să tamponeze benefic.

3. Nu mă gândeam ever acum 10 ani atât de proiectiv și nici nu știu dacă aș vrea s-o fi făcut. Dar există continuitate în tot ce facem și ea e una deschisă, asta e cert. Acum zece ani prima curiozitatea explozivă și experimentare formală infectată de lecturi în ce scriam.

Acum…iată, întrebarea pare grațioasă și ușoară, dar de fapt e foarte dificil de răspuns tocmai pentru că demersul ăsta cu poezia e și nu legat de reliefurile creierului, ale pliurilor corpului – forjate de mișcarea sensibilității și a circumstanțelor exterioare. Gândindu-mă la o percepție temporară de acum asupra așa-zisei proprii poezii, nu pot decât să expun un desfășurător al mișcărilor zilnice de primire generoasă sau declanșare (umil vorbind) a unei anumite înțelegeri poetice a lumii. Percepția, aruncarea, mușcarea asta e dependentă, în cazul meu, de o senzație de contemporaneitate, de luciditate dansantă în lume. Lecturi, etică, sunet, delir, plimbări, atenție caldă. Deci tot ca acum 10, dar poate mai înțelept (ce cuvânt periculos, totuși:) ).

4. Aș vrea să fie prietenos/oasă și curioasă/os și să facem echipă noi, să umblăm pe dealuri moi, el/ea cu mine și cu prietenul meu, facem bulgări din zăpadă, le punem ochi de glod, înregistrăm chestii, ne șoptim atmosferic câte ceva care mișcăăă ziua și frumusețea, gâtuie tristețea, accentuează diagonala răpitoare a unui acoperiș vișiniu în soare de iarnă.

5. Da, dragă, aici m-ați prins, aștept multe uneori, deși nu e bine să te tensionezi pasiv așteptând. Dar poate îmi mai înnăbuș rant-urile de prin casă când citesc aceleași jelanii liricoide, lăbărțate naricisac pe FB, mărturisindu-vă aici ce fierbe-n așteptarea mea: aștept umor și forme neașteptate de a lucra cu pagina, cu spațiul acestui obiecțiel puternic și invizibil care e cartea. Aștept (da!) alunecări plurale tematic, stilistic, moduri de expunere cu respect și simpatie a textelor. Să-mi vină cheful să invit autorul/ autoarea acasă, să lucrăm împreună! 


Alex Văsieș


1. Încă de acum zece ani am tot auzit „cei foarte tineri scriu mai bine decât scriam noi la început”, deci mă bucur că pot să spun și eu în sfârșit: cred că poezia din ultimul deceniu a făcut să se scrie din ce în ce mai bine. Și probabil că o să tot facă asta.

Și mi se pare că tipurile de discurs sunt azi mai variate decât acum zece ani, poezia își face loc mult mai ușor, e pe Instagram, pe TikTok, pe Youtube. Poate că, dacă trebuie să caut o schimbare majoră, aș încerca să o găsesc aici. Sper că îmi amintesc eu greșit că acum zece ani, prin reviste și prin site-urile și blogurile care publicau poezie, ajungeam de cele mai multe ori doar la câteva tipuri de poezie, cumva de prim plan. Ceea ce nu înseamnă că nu îmi plăcea, din contră, mi-a plăcut, și unele texte îmi plac încă mult, dar cred că azi e mai ușor să găsești ceva de care să te apropii, fără să faci în permanență efortul conștient de a-ți aminti că poetul nu e doar tipul care scrie pentru că nu-l înțelege nimeni.

Mi-e greu să spun dacă acum zece ani aveam vreo așteptare de la poezie. Sincer, pe vremea aia abia dacă îmi dădeam seama ce îmi place la textul cuiva, pe multe le citeam și reciteam poate tocmai pentru că nu-mi plăceau și nu înțelegeam de ce.

2. Recitesc destul de multe, încât simt că aș face o nedreptate dacă aș începe să enumăr aici câteva nume, lăsând cu siguranță cel puțin la fel de multe pe dinafară. Mai degrabă aș menționa cărți apărute în ultimii zece ani care mi se pare că au primit mai puțină atenție decât ar fi meritat și care merită redescoperite. De exemplu rezervația Cristinei Ispas, din 2011, efrafa de Florentin Popa și Proxima B de Ovio Olaru (ambele 2017) sau vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv a Gabrielei Feceoru (2019).

3. Nu știu, cred că eram mai nerăbdător și mai neatent, mai naiv și mai wannabe. Așa percep și poezia pe care o scriam atunci, dar oricum mi-e dragă, mă înduioșează, chiar dacă-mi place tot mai puțin.

4. Nu am un tip de cititor în minte, de multe ori textele se adresează unei singure persoane pe care o consider apropiată la un moment dat și în care am încredere că nu o să răstălmăcească prea mult, sau dacă o să o facă, s-o facă cu grație și pentru binele comun.

5. Mi se pare excelent că poezia e atât de imprevizibilă, încât nici nu pot răspunde serios la întrebarea asta.  

cover: Photo by Darwin Vegher on Unsplash