Cum 2021 a marcat intrarea într-un nou deceniu, iar pe 21 martie sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei, ne-am gândit să aruncăm o privire retrospectivă asupra ultimilor 10 ani. Am încercat să aflăm de la poeți, critici literari și editori de carte care au fost principalele trăsături ale poeziei din această perioadă, autorii cei mai importanți, volumele notabile, dar și cum se prefigurează poezia deceniului actual, care tocmai a început.
Publicăm, așadar, a doua parte a anchetei noastre, la care au participat critici literari și editori de carte. Invitații de astăzi sunt Mihai Iovănel, Andreea Pop, Iulia Militaru, un cristian și Claudiu Komartin.
Mihai Iovănel
1. Ce mișcări poetice s-au conturat în ultimul deceniu? Care au fost cele mai importante direcții?
Principala mișcare este poezia postumană, inițiată în a doua parte a anilor 2000 de Gabi Eftimie și val chimic și transformată în mainstream în anii 2010. Denumirea de „postumană/postumanistă” este controversată și n-o să intru aici în dispute conceptuale. Mă mulțumesc să enumăr câteva nume: Vlad Moldovan, Florentin Popa, Alex Văsieș, Cosmina Moroșan, Deniz Otay. Alături de poezia din prima parte a anilor 2000 (Marius Ianuș, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Ștefan Manasia), mi se pare cel mai importat lucru petrecut în poezia română după 1989. Importanța acestei poezii poate fi inferată și din felul în care a colonizat, în ultimul deceniu, biografismul douămiist, reușind să producă cocktailuri destul de exotice precum neoruralismul digital al lui Andrei Doboș.
Altă mișcare importantă stă în impunerea unei importante poezii feministe. Alături de Svetlana Cârstean și de Elena Vlădăreanu, care debutaseră din anii 2000, mă gândesc la Medeea Iancu, Iulia Militaru, Gabriela Feceoru sau Iuliana Lungu.
2. Prin ce se diferențiază (dacă se diferențiază) poezia din ultimul deceniu față de cea din deceniul anterior?
Este o poezie în același timp mai sofisticată și mai apolitică decât cea din anii 2000. Sau mai bine zis, politicul îmbracă forme mai abstracte decât în deceniul anterior, fie că vorbim de teme sau de expresia lor.
3. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?
I-am recitit cam pe toți din obligație, pentru că am lucrat la diverse proiecte care au implicat literatura contemporană. Dar dacă ar fi să dau câteva nume pe care le recitesc frecvent de plăcere: Florentin Popa, Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Vlad Drăgoi, Cosmina Moroșan. Am citit deja de 7-8 ori Alwarda de Ruxandra Novac. Mi-a plăcut enorm Tone de aur de Timotei Drob. Am recitit de câteva ori Monoideal de V. Leac, Motocicleta de lemn de Ștefan Manasia, Bani. Muncă. Timp liber de Elena Vlădăreanu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul de Bogdan-Alexandru Stănescu, Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici, Franceza un avantaj de M. Duțescu, Mile End de Ciprian Popescu, Satao de Radu Nițescu, Fotocrom Paradis de Deniz Otay. Uau de Dan Sociu mi se pare în continuare masterpiece. Dar mai sunt destule nume/volume pe care aș putea să le citez.
În ce privește redescoperirea, mă opresc asupra lui Dmitri Miticov, făcându-mi mea culpa că trecusem pe lângă volumele lui atunci când au fost publicate (deși le frunzărisem, începând cu primul). L-am redescoperit în ultimii ani, instigat inițial de niște poeme puse de Ioana Dunea pe Fb. De atunci l-am tot citit și recitit, îmi place foarte mult.
4. Ce direcții noi s-au făcut simțite în critica și teoria literară?
În primul rând, s-au despărțit apele între critica academică și critica publicistică. Douămiiștii au fost ultima generație care și-a făcut CV-uri academice pe baza articolelor publicate în reviste generaliste (unii continuă și azi s-o facă). Sigur, tot douămiiștii, prima generație critică de după 1989, au început să schimbe lucrurile în această privință prin volumele pe care le-au publicat începând cu G. Călinescu. A cincea esență (2009) de Andrei Terian. Dar generația critică apărută în ultimul deceniu (Ștefan Baghiu, Daiana Gârdan, Emanuel Modoc, Ovio Olaru, Mihnea Bâlici ș.a.) este mult mai bine adaptată decât fuseseră douămiiștii la piața academică globală. Nu întâmplător, majoritatea celor citați sunt implicați în două dintre cele mai bune reviste academice din România, „Transilvania” din Sibiu și „Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory” din Cluj. Au scris și ei cronici, dar între timp au renunțat (cu excepția notabilă a lui Bâlici). Majoritatea cronicarilor activi sunt douămiiști (Alexandru Budac, Marius Chivu, Doris Mironescu, Adina Dinițoiu, Bogdan Crețu, Cosmin Ciotloș, Marius Miheț). Tot în legătură cu cronicile, notez irelevanța în care au intrat revistele Uniunii Scriitorilor în ultimii ani.
Geografic, 90% din ce este interesant în materie de critică, teorie și comparatistică literară se petrece la Sibiu și Cluj. Bucureștiul – care are o școală de lingvistică importantă – a rămas la coada căruței în ce privește studiile literare.
5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări și previziuni aveți pentru următorul deceniu?
Previziunile sunt în general imprudente, dar am să fac totuși una. După obscuritatea și reprimarea emoțională din poezia postumană, cred că sentimentalitatea, naivitatea și directețea se vor întoarce din nou la modă. Sigur, nu spun că poezia de la Amurg Sentimental va deveni the new big thing. „Sentimentalitatea” și celelalte vor reveni (dacă o vor face) într-o formă care a integrat dialectic experiențele anterioare.
Andreea Pop
1. Ce mișcări poetice s-au conturat în ultimul deceniu? Care au fost cele mai importante direcții?
Nu știu dacă se poate vorbi de mișcări poetice în sine, dar în ultimii ani se configurează niște tendințe tot mai vizibile, recuperate inclusiv la nivelul debuturilor poetice din această perioadă. Cred că principala și de departe cea care câștigă un teren tot mai larg e aceea a poeziei postumaniste, despre care critica vorbește tot mai des, ba chiar îi dedică și studii teoretice, mai nou. Tendința asta își asimilează o serie de reprezentanți ce acoperă o paletă destul de largă, de la poeți în care filtrul postumanist are niște nuanțe mai discrete, și mă gândesc aici la nume ca Alex Văsieș, Andrei Dósa, Robert G. Elekes, pentru a enumera doar câțiva, la experimentaliști care cultivă cu „metodă” o astfel de direcție (Vlad Moldovan, Cosmina Moroșan, Sebastian Big etc.); dincolo de ei, ea poate fi observată și în câteva debuturi mai recente, cum ar fi cazul lui Tudor Pop și al poeziei sale de tip gifuri, care elimină orice formă de confesiune „clasică” în favoarea unui nou mod de existență, alimentat exclusiv de la o poetică social media, sau cel al lui Luca Ștefan Ouatu (și, în general, multe din titlurile pe care le publică OMG Publishing). Aș mai adăuga și poezia de inspirație „eco”, care mi se pare că vine tot din descendența primei „direcții”, discursul de factură biologică, adică, interesat de vegetal și uman și cu un soi de aversiune față de antropocentrism, pe care îl demitizează – printre poeții interesați de această zonă de lucru fiind Gabi Eftimie, Andrei Doboș, Mihók Tamás, Bogdan Tiutiu și, între ultimii publicați, debutul lui Mircea Andrei Florea din Larvae (Casa de Editură Max Blecher, 2020). Rămâne ca timpul să legitimeze ori nu mișcările astea din poezia ultimilor ani.
2. Prin ce se diferențiază (dacă se diferențiază) poezia din ultimul deceniu față de cea din deceniul anterior?
Dacă e să vorbim de nume precum cele pe care le-am enumerat anterior, tocmai prin interesul ăsta mai pronunțat pentru un discurs amprentat de tehnologic și suita lui de „accesorii” formale și vizuale și, mai apoi, pentru cel care începe să prizeze importanța altor elemente în defavoarea umanului văzut în malignitatea lui – asta în cazul poeziei ecologiste de care vorbeam mai sus (deși astfel de reminiscențe se văd încă din debutul din 2006 al lui Gabi Eftimie, ochi roșii polaroid. acesta este un test). Altfel, au republicat în ultimii ani o serie de poeți consacrați, cum ar fi Radu Vancu, Dan Coman, Ștefan Manasia, Elena Vlădăreanu, Svetlana Cârstean etc., iar volumele lor nu tatonează neapărat astfel de spații, fără ca asta să le facă mai puțin valoroase ori valabile, dimpotrivă. Tot așa, există și o serie (și încă generoasă) de cărți ale unor autori tineri, și mă gândesc la debutul Anastasiei Gavrilovici din Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019), ori la poemele postume ale lui Adrian Diniș din Toate zborurile au fost anulate (aceeași Casă de Editură Max Blecher, 2020) care merg pe o abordare mai recognoscibilă, user-friendly, poate mai puțin experimentală, dar care au un mesaj și o stilistică extrem de puternice și de actuale, mai ales prin faptul că nu riscă să epuizeze o formulă care la unii poeți așa-ziși postumaniști pare acum în trend, dar rămâne încă de confirmat. All in all, privind lucrurile în ansamblu, aș zice că diferența dintre cele două decenii se vede mai bine la debuturi, între care fractura e mai evidentă – noua „direcție”, adică inovare și experiment vs. aprofundarea unor căi ceva mai predictibile, poate, dar care plusează prin emoție și autenticitate.
3. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?
Nu obișnuiesc să recitesc prea mult, dar atunci când o fac, mă întorc cu interes la volumele unor Alex Văsieș (mai ales Instalația din 2016) și Andrei Dósa (cu primele volume, Când va veni ceea ce este desăvârşit, 2011 și American Experience, 2013), dintre poeții mai tineri; dincolo de ei, recitesc uneori din Versurile lui Mircea Ivănescu publicate la Humanitas în 2014, din poemele Angelei Marinescu din Operele publicate în 2015 la Charmides (Subpoezie I și II), sau din textele lui Cristian Popescu publicate de Tracus Arte, tot în regim de Opere (2015, 2016). Dincolo de poeții tineri, din „prima linie”, ca să folosesc o formulă în circulație, a ultimilor ani, o parte din ei amintiți mai sus, pe care i-aș recomanda oricui dorește să se apuce mai serios de poezie (și nu numai), și de câteva debuturi din ultimii ani, ar merita citite și recitite o serie de antologii apărute în ultimul deceniu, multe dintre ele chiar recent; mă gândesc în mod special la cele publicate de editura Cartier, sub îngrijirea unor poeți sau critici, unde au apărut selecții din Emil Brumaru, Florin Iaru, Emilian Galaicu-Păun, Ileana Mălăncioiu etc. Bonus: pentru o privire de ansamblu asupra poeziei anilor ’90 și mai ales pentru a observa și explica, poate, niște fluctuații și influențe ale poeziei românești de după, ar merita recitită periodic antologia coordonată de Răzvan Țupa și Adrian Ciobotaru, Acum suntem noi anticii, apărută anul trecut la aceeași editură Cartier.
4. Ce direcții noi s-au făcut simțite în critica și teoria literară?
Pe lângă lucrările cu o structură mai clasică, de tip monografii, sau care analizează curentele literare ale anumitor perioade din unghiuri noi (cum ar fi debutul publicistic al lui Emanuel Modoc din Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, în 2020), ca o noutate ar fi interesul din ultimii ani pentru spațialitatea în literatură și pentru geocritică, în general, un teren ce rămâne încă insuficient explorat la noi – ar fi de amintit aici volumul Andreei Răsuceanu, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, Humanitas, 2017 –, și mai apoi acela pentru digitalizare ca instrument de înțelegere a literaturii, îndeosebi a romanului, e drept, concretizat în articolele cercetătorilor de la universitățile de profil din Cluj și Sibiu. Nu în ultimul rând, deloc surprinzător, se remarcă discursul critic dedicat postumanismului, și aș aminti aici volumul cu același nume coordonat de Alex Ciorogar și apărut în 2019 la Tracus Arte care e, probabil, doar începutul studiilor de genul ăsta.
5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări și previziuni aveți pentru următorul deceniu?
M-aș feri să lansez verdicte definitive, ori previziuni prea rigide, lucrurile sunt în mișcare și uneori imprevizibile, iar poezia mi se pare că ține pasul și cu epoca în care e scrisă, dincolo de ce îi este organic; aș zice, totuși, că probabil nu vor fi evoluții spectaculoase ale poeziei contemporane, cât mai degrabă vom vedea aprofundarea și delimitarea mai evidentă a direcțiilor deja amintite. O coabitare a formei experimentale, așa-zis postumanistă, cu aceea care cultivă un mod de existență deja încetățenit în poezie, deci; în fond, este loc pentru toată lumea. Mă aștept, în ambele cazuri, ca poezia deceniului următor să fie una mereu egală cu ea însăși, autentică și asumată până la capăt. Și, dincolo de mecanica ei internă, de creație, mi-aș dori să fie tot mai tradusă afară.
Iulia Militaru
1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.?
În urmă cu aproximativ 5-6 ani, un editor din Spania mi-a cerut un articol despre situația poeziei critice și a legăturii dintre literatură și politică în câmpul literar românesc. Îmi amintesc că am menționat acolo momentul în care Dan Sociu susținea revenirea la clasicism în formele lui minore prin contaminarea cu elemente romantice, un romantism de tip Biedermeier. Alecsandri cu pastelurile lui devenea principalul model de urmat. La o primă privire, această mutație ar fi reprezentat sau s-ar fi dorit a fi o schimbare radicală a câmpului pentru că, aparent, ar fi atacat direcția mainstream și ar fi privilegiat o formă literară marginală și marginalizată, acele elemente asociate cu minorul și cu valoarea estetică îndoielnică. Și totuși acest moment nu a reprezentat deloc o restructurare a câmpului, dimpotrivă, l-aș încadra în ceea ce se numește „arta-poliție”. Gestul său nu s-a dezvoltat în jurul unui nou „colectiv politic”, ci s-a limitat la același vechi grup cu simpatii estetice similare, pentru care autorul era unul din liderii generației. Deși atunci s-a trecut rapid peste acest eveniment, l-am menționat aici pentru că azi ne poate ajuta să înțelegem ce înseamnă de fapt o schimbare majoră a câmpului literar, fiindcă o asemenea schimbare are în realitate foarte puține legături cu inovațiile stilistice și evoluțiile formale sau cu transformările tematice – așa cum este consemnată de obicei schimbarea de către istoriile literare tradiționale din câmpul cultural „autonom și apolitic”.
Săptămânile trecute am primit la frACTalia un proiect poetic semnat bianca ela. Acest proiect propunea reutilizarea limbajului considerat „deșeu” de către scriitorii și criticii literari, mai exact toate acele cuvinte interzise nu pentru că ar fi obscene sau pentru că ar crea un efect-șoc cititorului și ar epata „burghezul”, ci acei termeni „desueți”, interziși operelor care se vor valoroase, termeni grefați pe un discurs de background puternic feminist și militant și o sensibilitate asumată de tip biedermeier. Un efect-șoc pentru literați.
Prin comparație, ne putem da seama că gestul lui Sociu în sine era unul de protejare a câmpului deja coagulat, apropria o direcție care ar fi putut duce exact către proiectul biancăi ela – o autoare care nu a debutat, fără niciun fel de capital cultural în lumea literară, cu un discurs feminist manifest, de obicei respins de clasa culturală. În jurul proiectului biancăi există o întreagă rețea și un colectiv politic care ar fi fost adus în prim-plan odată cu publicarea, dar gestul lui Sociu creează posibilitatea respingerii: la ce bun acest proiect dacă ceea ce propune el a fost deja făcut în urmă cu câțiva ani, și mult mai bine, de un scriitor important al generației tinere? Și astfel componenta politică evidentă a proiectului biancăi va fi eliminată din câmpul „autonom” al literaturii.
Am spus această poveste pentru că în definitiv asta ar însemna o schimbare majoră, iar această schimbare nu a existat în acest ultim deceniu de care m-ai întrebat. O lucrare literară nu poate fi separată de producția materială, de luptele sociale, de negocierile teoretice care o fac de fapt mereu purtătoarea unei ideologii, indiferent că ne place sau nu. O schimbare reală ar însemna modificarea completă a asamblajelor din cadrul câmpului și un nou mod de funcționare a acestuia. Mișcarea de eliminare a Uniunii Scriitorilor din câmp, spre exemplu, se încadrează în același gest al artei-poliție, nu a însemnat aproape nimic în direcția unei schimbări radicale, dar pentru asta e nevoie de o altă discuție. Lupta probabil se va da la acest nivel al aproprierilor brutale, pe de-o parte, și al încercării de ascundere protectoare a subalternilor, pe de alta, a celor care nu trebuie expuși și a căror imagine nu trebuie apropriată de structuri și/sau autori doar pentru crearea obiectului de artă în numele gloriei personale. Aceasta conferă textelor ceea ce voi numi, cu altă ocazie, valoare critică, o posibilă modalitate de înlocuire a celei estetice.
2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?
Recitesc foarte puțină poezie, mi se întâmplă extrem de rar să simt nevoia să revin la o anumită carte de poezie, așa cum revin de exemplu la cele teoretice, pe care le prefer. Cred că din ultimii zece ani aș alege pentru relectură doar Vlad Dimitriu cu Yetica & Barbital și Tudor Pop cu Softboi mimosa, probabil și val chimic cu umilirea animalelor, iar dintre autoarele cu mesaj puternic și direct cred că Medeea Iancu și, parțial, doar cu anumite volume, Elena Vlădăreanu. Apoi, există antologia publicată de Editura pentru Literatură Feministă (ELF) în format electronic și scoasă în print, în anul următor, în colaborare cu noi, Arta Revendicării. Antologie de poezie feministă;plus cele două volume apărute la Editura Cartier, Un secol de poezie română scrisă de femei.
Cu redescoperirea aș merge mult mai departe de ultimii zece ani. Mi-a plăcut enorm textul lui Ovidiu Țichindeleanu despre volumul Veronicăi Porumbacu, Întoarcere din Cythera. De astfel de recuperări avem nevoie, pentru că ele pot duce la reconfigurări ale unui câmp extrem de conservator, și la punerea în circulație a unor idei marginalizate, dar puternice și active încă, iar ultimul deceniu de poezie nu va putea fi niciodată înțeles și explicat cum ar trebui dacă aceste idei vor rămâne mereu în subterană. O perioadă nu este caracterizată doar de câteva apariții vizibile sau făcute a fi bine văzute; o perioadă înseamnă și ceea ce este rechemat din ce se credea șters, dar și ceea ce a fost făcut uitat sau trecut sub tăcere, ocolit.
3. Ce v-a determinat să acordați poeziei contemporane un loc important în portofoliul editurii dvs.?
Inițial am vrut să adunăm la un loc anumite manifestări literare din zona experimentală care erau mai puțin vizibile, pentru că nu exista încă o nișă bine conturată. Ni s-a părut atunci că ar avea un mai mare impact o colecție dedicată doar acestui mod de a face literatură. Pe de altă parte, pentru noi avea și o componentă politică importantă, căci multe volume ar fi trebuit să acționeze asupra felului în care se face distribuirea sensibilului în câmpul cultural de la noi și să producă în același timp alți subiecți a căror raportare la realitate și mod de acțiune să aibă loc după alte criterii. Câmpurile nu sunt autonome, oricât vor unii să continue să creadă în această marotă, există încâlciri, întâlniri, relații, asamblaje care se produc și produc împreună. Astăzi au început să se coaguleze mai bine și alte formațiuni, edituri, reviste care vor schimba total fața câmpului cultural actual, cred că se vor vedea consecințele peste câțiva ani. E drept, și criza actuală va juca mai mult ca sigur un rol important în toată această mișcare. De aceea, mi se pare extrem de important pentru noi la frACTalia, odată ce am creat o mică breșă, să începem să dezvoltăm și suportul teoretic pentru o astfel de literatură. Dacă la început era important să ne creăm și un oarecare capital cultural, iar pentru asta să lăsăm deschise și anumite colecții de poezie (cum sunt cea de poezie contemporană și cea de debut) unde să acceptăm și autori care nu se încadrau în mod obligatoriu în direcția urmărită de noi, acum lucrurile s-au schimbat și esențial rămâne să ne concentrăm aproape exclusiv pe proiectul nostru de susținere doar a unei literaturi de nișă cu implicare politică evidentă, feministă, queer, poezie angajată, antisanistă, ecologică etc. Literatura performativă, scrierea performativă vor juca în continuare un rol major în portofoliul nostru. Nu vreau să se înțeleagă de aici că vom renunța la colecțiile de proză și poezie contemporană, dimpotrivă, vom publica în continuare, doar că le vom da și lor aceeași direcție cu a celorlalte colecții de la frACTalia. Revenind acum doar la poezie, ea va reprezenta și de aici înainte un element important pentru noi, căci, în ciuda faptului că „nu se vinde”, cum se tot spune, ea continuă să dețină în acest spațiu un capital cultural uimitor și e utilă atunci când vrei să acționezi, într-un anumit fel, „din interior”, asupra întregului câmp.
4. Cum alegeți poezia contemporană pe care o publicați?
De obicei, eu cu Anca Bucur și cu Vasile Mihalache citim manuscrisele și apoi vine fiecare cu argumentele lui dacă publicăm sau nu. Dacă selectăm textele, mai cerem și părerea altor câtorva persoane cu care colaborăm foarte bine în ultimul timp. Am început de curând să ne interesăm foarte mult și de autorii pe care urmează să-i publicăm, lucru pe care nu-l făceam înainte. Eram mai deschiși propunerilor, dar ne-am dat seama că nu este bine pentru nicio parte, nici pentru editură, nici pentru autorii care pot trece prin situații neplăcute. Așa că preferăm să-i selectăm doar pe cei care acceptă politicile noastre și urmăresc în fond același lucru. Trebuie să se știe că intervenim acolo unde textul ni se pare incorect politic și că nu mai facem compromisuri în acest sens. Cei care ne propun manuscrise trebuie să fie conștienți de toate acestea și să nu se mai arate mirați; iată de fapt prima condiție! S-a tot vorbit despre crearea unor spații alternative în care anumite grupuri și comunități să se simtă în siguranță. Cred că nu doar spațiile de evenimente trebuie să fie luate în discuție aici, o editură poate să genereze în jurul ei un astfel de teritoriu care să ofere o anumită siguranță la nivel discursiv, în ciuda piedicilor de care se va lovi prin astfel de decizii.
5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce cărți intenționați să publicați în primul an al noului deceniu?
Nu știu în ce direcție se va îndrepta, există enorm de mulți factori de luat în seamă, iar cel mai important cred că va fi felul cum o să se termine criza declanșată de Covid. Apoi, situația politică o să joace și ea un rol major, anul ăsta cred că va fi definitoriu. Noi vom încerca să mergem pe direcția deja trasată, să facem cât mai multe traduceri pentru a ne contura și mai bine bazele teoretice, și să descoperim cât mai mulți autori care scriu în acest spațiu și care au rămas extrem de marginali sau nu au vrut să publice până acum pentru că nu s-au putut identifica cu o anumită structură. Ideea nu este de a vizibiliza acești oameni, mulți nici nu-și doresc asta, de aceea publică sub pseudonim, cât mai ales de a face accesibil un mesaj și o anumită modalitate de a înțelege literatura, și în special poezia. Suntem total împotriva literaturii și a criticii gen „bullies” sau a aproprierilor de orice fel, din păcate deja „consacrate” în cultura română; ca să citez dintr-un teoretician contemporan foarte drag mie, „problema capitalismului de azi nu o mai reprezintă atât de mult exploatarea, cât consecințele acesteia, aproprierile masive”.
În prima parte a anului vom pregăti volumul Ilenei Negrea, proiectul bianca ela și un nou volum de Daniela Hendea, apoi vom scoate spre toamnă cartea Ancăi Bucur și un volum experimental al lui Călin Torsan. De asemenea, vom publica două antologii de poezie, una cu autori care nu au debutat încă în volum și care au urmat cursurile de scriere creatoare din cadrul atelierelor Mornin’ Poets, iar alta, o antologie de poezie tematică, așa cum am mai publicat și în anii trecuți, dar de data asta tema va fi ecologia. O să vedem ce-o să mai apară între timp. Cam atât momentan legat de poezie, restul va fi proză și, desigur, multă teorie.
un cristian
1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.?
S-o luăm cu ce se vede de la o poștă: 1. S-a mărit numărul editurilor care publică poezie; 2. S-a ajuns ca edituri mari să creeze colecții de poezie (deși pandemia a readus problema limitării apariției cărților autorilor români); 3. S-au consolidat festivaluri (inclusiv prin crearea unor evenimente dedicate exclusiv poeziei); 4. Se dau premii importante pentru poezie (de la premiile deja consacrate până la concursurile pentru manuscrise). Eram convins că după succesul revistelor și al festivalurilor următorul pas în femomen ține de crearea unor edituri care să legalizeze piața și să creeze concurență. Era pasul firesc.
Altfel, n-am avut mari așteptări, lumea literară românească e plină de ifose și de prostie (scuze, nu mă pot abține), altfel nu ar fi atât de slab cotată și incapabilă să-și păstreze niște angajați și nu întâmplător, când vorbim despre piața neagră, aducem inevitabil în discuție și poezia. Simbolic (în multe sensuri) starea infectă a societății românești s-a reflectat/păstrat și-n terenul de joacă al poeziei. Găști, vânzare pe sub mână, premii aranjate, cumetrii la invitații/traduceri, jocuri locale pe bani publici, chiar și pseudo-angajați (așa cum vedem ministeriabili fără studii prin politică, așa vedem și prin zona editorială editori fără obiectul muncii, legal fără drept de semnătură și alte aspecte care nu interesează neplătitorii de taxe). Schimbări majore au fost destule: scandalurile de la premiile aranjate au atras comentarii de peste tot, revistele on-line au pus mare accent pe poezie, AFCN-ul are sesiune de finanțare specifică pe poezie, s-a tradus mult, poezia e foarte prezentă în mediile on-line, s-au realizat lecturi și proiecte foarte atractive, de la lecturi publice pe bani (lucru aproape de neconceput acum 10-20 de ani) la performance-uri în zone neconveționale, debutanții au unde să publice, se pune mare accent pe relația cu alte arte etc.
Ce nu se vede e că, la nivelul precepției, cartea de poezie a rămas Cenușăreasa pentru librării (pandemia poate să mai fi mișcat ceva pentru unele librării), vânzările nu au fost deloc încurajatoare, nu există o stabilitate financiară pentru autori (burse, premii ale orașelor/bibliotecilor), iar achiziția de carte de poezie din biblioteci e făcută după ureche sau după interes. Dar pe câți interesează ce se-ntâmplă în sfera tactică? Tehnic, poezia stă foarte bine în Ro, tactic suntem cam cum suntem peste tot, brânză bună în burduf de câine, mult gunoi sub preș, aranjamente mascate, cronici doar pentru anumite tabere, excelență de partid literar.
2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?
S-a reeditat destul, au apărut cărți bune și foarte bune, de la Cristian Popescu și până la George Almosnino, au tot fost reevaluate cărți și autori care nu se găseau pe nicăieri. Inclusiv marile antologii ale generației ‘80 au reintrat în circulație. Nu cred că-n acest moment (dat fiind și avantajul tehnologiei) nu se poate acoperi fostul deficit informativ. Problema nu mai e la nivel de text, ci la nivel de imagine. Vedeți cazul lui Mircea Ivănescu. A fost redescoperit, dar la nivel de recunoaștere casa lui a fost distrusă, nu există mărturii clare ale trecerii lui prin spațiul public.
Recitesc cu plăcere poezia 80-istă și nu numai. Dar lista ar fi prea lungă și nu vreau să dau lecții. De-asta nici nu fac recomandări de lectură, cred că aici e fiecare pe cont propriu.
3. Ce v-a determinat să acordați poeziei contemporane un loc important în portofoliul editurii dvs.?
Tradiția, sunt singurul editor care a editat gratis și underground poezie după 1990. Așa cum am debutat autori nebăgați în seamă prin 1999-2003, mi se părea normal să editez și poezie cu ISBN. Ca idee, Casa de Pariuri Literare cred că e singura editură neinvitată pe la balul poetic de la Botoșani, locul sacru unde cam toți agitatorii de poezie s-au bucurat de imagine și de vânzări fără casă de marcat. Subliniez asta, ca să se înțeleagă de ce îmi permit oricând să ironizez cam tot palierul poetic editorial incapabil să sesizeze absența unora din poza de grup (cu legalitatea e clar că nu au mustrări de conștiință).
4. Cum alegeți poezia contemporană pe care o publicați?
Debutanților le fac o ofertă. Industria fiind relativ mică, lucrurile se află rapid, manuscrisele circulă, informația e ușor de accesat. Pe mulți îi cunosc personal, mi-e ușor să discut față-n față.
5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce cărți intenționați să publicați în primul an al noului deceniu?
Rămâne de văzut dacă mă va mai interesa mult editarea de carte de poezie. Acum intenționez să merg spre cartea pentru copii, defavorizată față de cartea de poezie, neexistând nici premii, nici cronici, în pofida faptului că generează o piață mare. Cu copiii mari m-am cam lămurit. Unii au ajuns atât de traduși, încât au uitat să-și menționeze și carnetele underground care contau la vremea lor mai mult decât orice vedem azi pe zona poeziei. Asta e, România nu se poate dezminte nici la nivelul poetic. Se vor îndrepta tot mai mulți spre multimedia, multiart etc. Să sprerăm că vor avea și o piață, că-ntre noi e fain și atât. Public este, dar problema nu e de rezonanță, ci de rezistență, cât vor rezista mulți să facă ce le place pe burta goală. Aș vrea să văd un protest al scriitorilor care să ceară rabatul pentru librării (măcar pentru cărțile de poezie) cu mult sub 50%. Dar nu am mari așteptări, piața noastră de carte e plină de specialiști care nu prea pricep fenomenul, dar au fior poetic. Mă refer, din păcate, la autori care au ceva de scris, nu la veleitarii care altfel inundă spațiul poetic.
Claudiu Komartin
1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.?
„Schimbări majore” e o expresie care poate să păcălească și asupra căreia merită discutat mai pe-ndelete, dar cred că ancheta asta s-ar transforma în altceva. Aș spune că astfel de remodelări de viziune și de praxis textual nu se petrec chiar atât de des, probabil o dată la câteva zeci de ani, ceea ce au adus poeții noi de după 2010-2011 e fără nici un dubiu interesant și provocator, sunt niște redimensionări, mutații și aprofundări ale unor direcții care deja se întrevedeau la câțiva dintre cei care au debutat după 2006, precum și la unii dintre „douămiiștii” din primul val după ce și-au publicat prima sau a doua carte. Dar, una peste alta, câteva dintre influențele cele mai fecunde pentru tinerii poeți ai ultimei decade vin mai dinapoi, de la Constantin Acosmei sau Dumitru Crudu, debutanți la mijlocul anilor ’90. Sigur, modelele de scriitură au fost și sunt diverse și nesubsumabile unei unice direcții – câțiva dintre poeții care și-au publicat primele cărți în preajma anului 2000, foarte diferiți între ei, sunt acum nume confirmate (Coman, Vancu, Novac, Vlădăreanu, Sociu, Manasia) ce „hrănesc” sau provoacă, fie și prin opoziție, atitudini și evoluții discursive înnoitoare, așa încât găsești mărci ale acestor poeți continuându-se natural (dar și reflexe polemice productive) în poezia unor autori cu cincisprezece-douăzeci de ani mai tineri.
Remarcam la sfârșitul anului 2016 într-un eseu apărut în mai multe numere ale revistei „Timpul” o deplasarea a accentelor, variații de amplitudine și relativizarea progresivă a poeticilor de prim-plan din primii ani ai secolului XXI la cei care dăduseră între 2011 și 2016 (începând cu Dósa, Teodora Coman, Nițescu și Văsieș) debuturile cele mai bune și mai discutate. Între ei există mai degrabă disparități care demonstrează viabilitatea unei multitudini de formule poetice – ar fi o aiureală să afirmi că poți vorbi despre poeții apăruți în anii din urmă la modul general, că e un peisaj omogen și lipsit de variabile, fiecare dintre ei făcându-și jocul pe partituri între care sunt diferențe considerabile.
Nu e mai puțin adevărat că se poate remarca la cei de după 2010 o tendință tot mai pronunțată spre impersonalizarea discursului (deși sunt destui care contrazic observația asta), tehnicitate, ritm sincopat, mai multe trăsături care au fost adunate de câțiva critici și teoreticieni fâșneți sub stindardul postumanismului. Iar cum postumanismul ăsta a devenit un cuvânt bun la toate (cum fuseseră în discursurile criticilor leneși despre poezia „douămiiștilor” așa-zisul „biografism mizerabilist” sau „minimalismul”), poate ar trebui spus că eu înțeleg în practică prin postumanism gestul robotizat, vorbitul ca dinăuntrul căștilor de protecție, o comunicare disperată, blazarea și neîncrederea în posibilitățile mijloacelor poetice, obiectivitatea, un soi de răceală relațională, dezavuarea tropilor și a oricărei forme de poetizare, a oricărei intenții (până și a bănuielii) de liricitate sau sentimentalism.
Poeții cei mai tineri sunt în majoritatea lor foarte conștienți de sine și de capcanele discursurilor forte de care poezia românească a fost suprasaturată în primul deceniu al acestui secol. De aceea, strategiile uzuale sunt de atenuare și de bemolizare, de obscurizare voluntară a sensului până la o variantă de ermetism chill-out și vaporwave – dar e musai să-mi iau rezerva că nu fac asta nici Livia Ștefan, nici Dan Dediu, Ioana Vintilă, Monica Stoica, Artiom Oleacu, Anastasia Gavrilovici, Dumitru Fanfarov sau Veronica Ștefăneț.
Nefiind profet, nici în țara și nici măcar în casa mea de editură, nu pot să spun că bănuiam acum zece-unsprezece ani spre ce se va îndrepta poezia de la noi, cu toate că am fost prezent și am participat în felul meu prin Institutul Blecher și „Poesis internațional” la schimbările care s-au petrecut și sunt mulțumit (ba uneori de-a dreptul entuziasmat) de ceea ce citesc atât la cei mai tineri decât mine, cât și la cărțile noi cu care vin colegii mei de promoție, dar și 80-iștii și 90-iștii încă activi.
2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?
Astea sunt secretele mele, pe care le păzesc cu strășnicie.
3. Ce v-a determinat să acordați poeziei contemporane un loc important în portofoliul editurii dvs.?
Propriile mele limitări și neîmpliniri. E foarte mișto să-i vezi pe alții scriind poezia pe care tu nu ai scris-o și nici nu ai scrie-o, e ceva ce mă completează și-mi mai alină bătrânețile.
4. Cum alegeți poezia contemporană pe care o publicați?
Cu mare grijă. Am o lupă și un telescop ca să nu-mi scape nimic. Apropo de asta, am citit de curând despre eforturile astronomului Percival Lowell care, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX făcuse o obsesie pentru planetele Marte și Venus, și-a dedicat o bună parte din viață și din avere creării Observatorului Lowell din Flagstaff. Am iubit mereu genul ăsta de zărghiți cu pasiuni devoratoare, Elon Musk e prin comparație un băiețel în pantaloni scurți. Lowell insista că există niște „spițe” pe Venus („the Venus spokes”), pe care însă numai el le vedea. Mai târziu, doi astronomi au publicat un articol despre asta, oferind explicația „spițelor” a căror descoperire îl consuma pe Lowell: ca să vadă planeta Venus, cel mai strălucitor obiect din întuneric în afară de Lună, Lowell trebuia să închidă diafragma marelui său telescop cu refracție, prin care călătorea lumina. Astfel, telescopul lui s-a convertit într-un oftalmoscop, instrumentul acela folosit la examinarea retinei – se pare că Lowell văzuse de fapt vasele de sânge din propriul său ochi. A murit crezând în versiunea lui de adevăr: pe suprafața planetei Venus erau linii radiale și fusiforme. Mă gândesc că poate e exact ceea ce mi se întâmplă și mie. O variantă care, culmea, nu mă deranjează câtuși de puțin.
5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce cărți intenționați să publicați în primul an al noului deceniu?
Poezia contemporană se îndreaptă spre ceea ce a tins întotdeauna. Nu s-a schimbat nimic fundamental în natura umană care să provoace o schimbare decisivă de paradigmă ce-ar face din poezie un altfel de instrument (de descoperire de sine, de transformare a lumii prin intermediul limbajului, de mărturisire și comuniune) decât a fost până acum.
Cât privește Casa de Editură Max Blecher, o să publicăm în viitorul apropiat volume noi de Diana Iepure, Olga Ștefan, Khasis, volumul (volumele) care va (vor) câștiga a XI-a ediție a concursului anual de debut și îl aștept cu nerăbdare pe Toni Chira, dacă o ține tot așa va da la 18-19 ani o carte dintre acelea după care nu mai e nevoie să scrii nimic.
Photo by Tom Hermans on Unsplash