Cum 2021 a marcat intrarea într-un nou deceniu, iar pe 21 martie sărbătorim Ziua Internațională a Poeziei, ne-am gândit să aruncăm o privire retrospectivă asupra ultimilor 10 ani. Am încercat să aflăm de la poeți, critici literari și editori de carte care au fost principalele trăsături ale poeziei din această perioadă, autorii cei mai importanți, volumele notabile, dar și cum se prefigurează poezia deceniului actual, care tocmai a început.

Publicăm, așadar, ultima parte a anchetei noastre, la care au participat poeții Adela Greceanu, Radu Vancu, Diana Geacăr și Ștefan Manasia.


Adela Greceanu


1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.? 

Cred că poeții care au apărut în ultimul deceniu se raportează altfel la eu decît poeții care debutau în preajma anului 2000. Au dispărut din poezie strigătul și priza directă la real și au apărut, în schimb, voci filtrate, sintetizate de tehnologie și o realitate mediată, livrată prin conectare. Se scrie o poezie cerebrală, impecabilă tehnic, în care tensiunea se creează din tăietura versurilor, din limbaj și din ritm. E impresionantă siguranța cu care se instalează în text, încă de la prima carte, mulți dintre poeții apăruți recent. Și din toate astea rezultă un soi aparte de lirism și de melancolie. Mai e o tendință, cumva prezentă în aerul timpului: acea deplasare a accentului de pe ideea că omul e centrul universului, vehiculată de teoriile postumanului. Am mai observat la mulți dintre noii poeți interesul pentru muzicalitatea versurilor, pentru ritm și rigoare. Și cred că e important că ei au acces acum, prin Internet, la ce scriu alți poeți de vîrsta lor din alte spații culturale.

Aș forța o comparație și aș spune că diferența între poezia anilor 2000 și poezia de după 2010 e ca diferența dintre volumul de debut al Ruxandrei Novac, ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (2003) și cel apărut după 17 ani, Alwarda (2020). Dacă primul era o explozie, al doilea e o implozie.

2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?

Am citit și mai ales am recitit Cosmina Moroșan, beatitudine (eseu politic). Zic că mai ales am recitit pentru că la primele lecturi nu-i deprinsesem codul. Nici acum nu știu dacă l-am deprins. Dar mă interesează ritmurile cu care lucrează ea, combinațiile stranii de cuvinte și poziția pe care și-o revendică în poezie atunci cînd spune „Sunt o preoteasă ajustând/ codurile tuturor./ Luminez din hău,/ printre prelați, întremarea unor minunate// trebăluind, postând.” Mă interesează și ce face Gabi Eftimie în poezie, cu vocea aceea impersonală, pe care reușește uneori să o dea la minimum („E imposibil să mai reînnodăm limbajul/ codificat. Nu merge și pace./ Gîlgîi și atît. Aici cineva mi-a dat vocea la minimum.”). I-am reținut și pe Andrei Dósa, Andrei Doboș, Olga Ștefan, Krista Szöcs, Livia Ștefan, Deniz Otay, Anastasia Gavrilovici și Alex Văsieș, ca să dau numai cîteva nume de autori pe care îi urmăresc.

3. Cum vă vedeați (ca autor, ca poet) în urmă cu 10 ani? Cum vă percepeți poezia acum? 

Acum 10 ani mă credeam încă destul de tînără și cu siguranță nu mă gîndeam că am terminat cu scrisul. Probabil că începeau să se coaguleze primele nuclee pentru volumul publicat în 2014 și cred că începeam să lucrez la un text de proză pe care îmi doresc foarte mult să-l scriu dar care îmi pune probleme cum nu mi-a mai pus nici un alt text. Cum îmi percep poezia acum? Îmi dau seama că primele mele volume sînt parte a unei perioade încheiate. Cel mult le pot arăta ca pe niște exemplare, nu neapărat reprezentative, ale unei epoci definitiv trecute. Iar conștientizarea acestui fapt, probabil evident, nu e tocmai confortabilă pentru mine. Cu toate astea, am constatat că e în ele ceva ce am purtat după mine pînă în prezent: preocuparea pentru limbaj și preocuparea pentru un soi de personaje feminine cu anumite puteri și o anumită autoritate.

4. Cum e cititorul pe care mizați? Cum v-ați caracteriza în calitate de cititor (de poezie, mai ales)?

Cititorul pe care mizez e curios, atent la detalii și legături, dispus să accepte codul și convenția propuse de autor, dispus să se expună la text, cu tot ce poate însemna text: limbaj, ritm, tăietură a versurilor sau a frazelor, voce, voci. Cam așa sînt eu, de fapt, atunci cînd citesc. Sau așa încerc să fiu.

5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări sau ce previziuni aveți pentru următorul deceniu?

Nu mă pricep să fac previziuni dar cred că se va publica multă poezie bună, la standardele înalte fixate tocmai de poeții apăruți sau confirmați în ultimul deceniu.


Radu Vancu


1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.? 

Am impresia că poezia ultimului deceniu a reușit să absoarbă, într-o măsură sensibil mai sporită decât generația mea și generațiile anterioare, tehnologia lumii în care trăim. Nu doar în sensul că decorurile interioare ale acestei poezii conțin mai multă butaforie tehnologică, mai multe device-uri și ecrane; sigur, este și asta. Dar poezia ultimului deceniu a reușit să devină ea însăși un fel de ecran digital, poemul este el însuși mai asemănător cu haosul policolor pe care-l tot scrollăm, deja dependenți de el, cu nervul optic uneori sedus, alteori iritat de pulsația necontenită a imaginii geminată cu text. Am mai tot spus-o: generația mea a fost ultima a galaxiei Gutenberg, generația debutată după 2010 e prima a galaxiei Zuckerberg. Noi gândeam în fraze, ei gândesc într-un colaj de text și imagine; noi aveam o gândire din blocuri de text, ei au o gândire-videoclip. Nu vreau să spun că vreuna dintre galaxii e superioară celeilalte, e doar o descriere morfologică – și mai mult ca sigur generalizatoare. Însă asta mi se pare că s-a schimbat esențial: poemele au intrat și ele în galaxia Zuckerberg. Ceea ce mă bucură e că au făcut-o cu aceeași bucurie a invenției și a descoperirii, cu aceeași pasiune etică a explorării de lumi, cu același curaj de a expune frumusețea și abjecția umanului.

2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?

Recitesc haotic, în funcție de un interes sau altul de moment, de vreun fragment de poem sau ciot de vers pe care vreau să-l verific – așa că recitirile mele n-ar putea avea vreo pretenție canonizatoare sau axiologică. Uite, recent am recitit (fără să vreau să le fac aici vreo formă de publicitate, nu mai au nevoie de asta) cărțile prietenelor și prietenilor mei din Zona nouă; în 20 mai 2020 s-au făcut 10 ani de la întemeierea Zonei, așa că am vrut să văd cum arată cărțile lor de la un deceniu distanță. Și arată bine, nu seamănă nici o carte cu alta, n-ai putea ghici în ruptul capului că sunt parte din același grup. A fost una dintre speranțele mele când am început, alături de ele și de ei, Zona nouă: că poezia își va exersa individuația cu fiecare, că le va cataliza inimile & creierele astfel încât, deși vor citi la început cam aceleași lucruri, nu vor semăna în cele din urmă nici una cu nici unul. Că ceea ce-i va uni va fi dragostea cu care au căutat împreună literatura; dar ceea ce-i va diferenția va fi poezia însăși. Și, slavă poeziei, exact asta s-a întâmplat.   

3. Cum vă vedeați (ca autor, ca poet) în urmă cu 10 ani? Cum vă percepeți poezia acum? 

Acum 10 ani? Asta înseamnă în februarie 2011. Ieșiseră de câteva luni Sebastian în vis și Amintirile pentru tatăl meu, cred că începeam să scriu primele texte din Frânghia înflorită. Nu începusem jurnalul, nu începusem romanul, eram un poet care spera că e cu adevărat un poet – și că poezia își va face și asupra lui munca, așa cum și-o făcuse deopotrivă asupra lui Mircea Ivănescu (în februarie 2011 l-am văzut ultima dată, când i-am luat lungul interviu din cartea omagială îngrijită de Al. Cistelecan) și asupra tinerilor lui prieteni din Zona nouă, care începuseră să scrie primele poeme adevărate din viitoarele lor cărți. Eram un poet care spera că poezia chiar există. Așa mă percepeam atunci. Mă tem (sau sper – în cazul de față e chiar totuna) că exact așa sunt și acum.

4. Cum e cititorul pe care mizați? Cum v-ați caracteriza în calitate de cititor (de poezie, mai ales)?

Cititorul de poezie trebuie să fie la fel de îndrăgostit de poezie ca și scriitorul de poezie. Pentru mine, cititorul de poezie e poet exact în aceeași măsură în care scriitorul de poezie e poet. Amândoi folosesc cuvinte pentru a hrăni creiere & inimi. Amândoi cred, mistic & deci anacronic, că în cuvintele pe care ochiul le vede există o energie pe care ochiul nu o vede – și că acea energie poate dărâma & reconstrui totul: lumi, creiere, inimi. În măsura în care cred asta, amândoi sunt poeți. Cred, așadar, în acel cititor care-și pune grumazul pentru poezie la fel ca poetul însuși. Acel cititor, acea cititoare e tot un poet esențial, o poetă esențială. Fără credința acestor cititoare & cititori, poezia s-ar prăbuși la fel de iremediabil ca fără poeții propriu-ziși. (Cititorii de poezie sunt poeții impliciți – la fel de esențiali ca poeții expliciți, care au copilărescul orgoliu de a-și trece numele pe coperte.)   

5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări sau ce previziuni aveți pentru următorul deceniu?

Cred că vom avansa și mai mult în galaxia Zuckerberg. Poemul va deveni în mod tot mai explicit un ecran digital. Mecanismul lui de desfășurare va fi, tot mai la vedere, cel al unui videoclip. Nu vor mai exista poeme; vor exista videopoeme. Ceea ce poate că pare, la prima vedere, că va ușura sarcina poeziei. Dimpotrivă – o va îngreuna enorm. Imaginea făcută din cuvinte a videopoemului va trebui să concureze imaginea electronică a videoului propriu-zis; va trebui să violenteze și să seducă la fel de eficient nervul optic. Ceea ce o sarcină teribil de grea; va trebui ca poeta sau poetul să fie afurisit de bună sau de bun ca să poată reuși asta. În plus, hibridarea asta a umanului cu tehnologicul va radicaliza triburile: vor apărea extatici ai biotehnologicului, convinși că abia acum începe Milleniumul de pace și prosperitate; și vor apărea, dimpotrivă, luddiți terifiați de acest amalgam, de această geminare, de această hibridare, în care vor vedea prăbușirea de pe urmă. Poezia își va purta flăcările de energie peste ambele triburi; vor apărea, sunt convins, atât o poezie strălucitoare a Milleniumului biotehnologic, cât și o poezie a Apocalipsei postumane. Pe mine, personal, mă interesează cei care pot construi poduri între Millenium și Apocalipsă: cei care pot construi la fel de strălucitor deopotrivă poeme ale ekstazei și ale depresiei bio-tehnologice. Vor fi puțini, firește; dar dintotdeauna poezia puternică a fost a unei imense minorități.


Diana Geacăr


1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.? 

Cred că o mare schimbare adusă de poezia recentă este deschiderea către public. Dar pentru apropierea asta a lucrat mult și mediul online. Poezia e mai accesibilă, și nu doar în sensul că ajungi mai ușor la ea acum. E mai apropiată de cititor, îi vorbește la ureche despre lucruri familiare lui, și nu doar despre preocupările poetului, deci a scăpat de vălul romantic.

2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?

Nu cred că am recitit ceva, mi se par prea recente lecturile ca să simt nevoia de a reciti cărțile. Dar se întâmplă să recitesc poezii sau fragmente dacă le văd publicate în reviste online.

Toate cărțile care vorbesc despre om cred că merită citite și recitite și mai cred că vor rezista zeci de ani.

3. Cum vă vedeați (ca autor, ca poet) în urmă cu 10 ani? Cum vă percepeți poezia acum? 

Mi-am dorit dintotdeauna să scriu și, mai ales, să scriu ce-mi place și cum îmi place mie. Cărțile pe care aș vrea eu să le citesc. Pentru că sigur se vor găsi cititori ca mine, cu gusturi asemănătoare, cu o sensibilitate asemănătoare.

Eu și poezia avem o relație un pic incomodă acum, pentru că m-am concentrat mai mult pe formă și structură de ceva vreme. Dar vreau să termin volumul la care lucrez acum în formula asta, apoi vedem ce descoperiri mai facem.

4. Cum e cititorul pe care mizați? Cum v-ați caracteriza în calitate de cititor (de poezie, mai ales)?

Cum am spus mai sus, la fel ca mine. Curios să facă descoperiri, mai ales. În el, citind poezie. Doritor să înțeleagă ce e cu omul pe lumea asta, și nu în context social contemporan, ci dintr-o perspectivă atemporală.

Așa sunt și eu în calitate de cititor de poezie. Îmi plac vocile lucide și echilibrate, poeziile cu o structură rotundă și un mesaj atent construit, în care niciun cuvânt nu e pus întâmplător. Citesc stiluri diferite de poezie, dar cel mai mult îmi place poezia care vorbește despre om în general, despre ceea ce ne face umani. Contextul social contemporan, conflictele între mentalități, mesajele politice și ecologice – desigur, foarte importante – să fie niște instrumente care ajută la descoperirea umanului etern valabil. De exemplu, are Sharon Olds, una dintre poetele mele preferate, o poezie, Solstițiu de vară la New York, în care compară capetele aprinse ale țigărilor pe care le fumează niște polițiști după ce îl împiedică pe un bărbat să se sinucidă – și după ce-i dau și lui o țigară aprinsă – cu focurile de tabără pe care le aprindeau noaptea oamenii demult, „la începutul lumii”.

În fine, dintotdeauna m-a interesat, citind și scriind poezie, să înțeleg ce e cu mine pe lumea asta. Acum mă interesează să înțeleg ce e cu omul în general. O fi semn de bătrânețe, ca să glumesc un pic.

5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări sau ce previziuni aveți pentru următorul deceniu?

Nu pot să spun eu asta. Și nu am așteptări, dar îmi doresc, tot așa, în calitate de cititor, să citesc poezie în care să nu primeze nevoia autorului de a glumi, sau în care mesajul politic să nu sece poezia de poezie, sau în care să nu fie o avalanșă de imagini, fiecare cu mesajul ei, fiecare trăgând într-o altă direcție. Dar asta, repet, e numai dorința mea de simplu cititor. Până la urmă, important e să scrii cum îți place, să asculți de cititorul din tine.


Ștefan Manasia

INTRAREA AFIRMĂRII

Drag redactor secret al Poetic Stand,

Încă zac la ieșirea din iarnă ca ariciul abia dezmorțit după hibernare. Un fel de prostrație, un fel de lehamite, un fel de mediocritate – singurele care te ajută să traversezi zilele lipsite de imaginație. Calciu, Mg, Zn, cafea cît mai multă, amară, și încerc să răspund întrebărilor trimise acum prea mult timp:

1. Ce schimbări majore vi se pare că a adus poezia ultimului deceniu? În ce măsură s-au concretizat așteptările dvs.? 

O să vă dezamăgesc: nu văd schimbări majore în poezia ultimului deceniu, poate că nici nu trebuie să așteptăm după așa ceva. Revoluția n-a avut loc. Totuși, rețin – din cărțile relevante apărute-n perioada aceasta – o poezie dominată de sarcasm, depresie, anarhism, ecologism (o acutizare a discursului justițiar-apocaliptic), sexualitate, ideologii la modă, discurs (para)științific, romgleză (de nu chiar română de mall), nombrilism hedonist-consumerist. Toate mixate & dozate după știința, gustul (sau dezgustul) autorilor. Generațiile digitale plimbă, uneori, mai multă informație în flow-ul poetic decît generațiile analogice, dar nu reușesc deocamdată să facă mare lucru cu ea. De aici, cînd va veni, dacă va veni, și mutația. Dacă nu cumva poeticul va fi abolit de ideologicul resentimentar.

2. Ce obișnuiți să recitiți din poezia scrisă în ultimii 10 ani? Ce cărți de poezie ar merita redescoperite?

A) După trei decenii de citit masiv-agresiv poezie, pot spune că m-am decuplat de la dricul ăsta zburător. Dar mă bucur, de cîte ori îmi rearanjez biblioteca, să iau o „pauză de respirație” plonjînd în unele volume sau plachete: Band I a lui Vlad Moldovan, Proxima B de Ovio Olaru, Instalația lui Alex Văsieș, Când va veni ceea ce este desăvârșit a lui Andrei Dósa, Thanato Hotel de Livia Ștefan, Instituția moartă a poștei de Ionuț Chiva, Vocea Domnicăi Drumea, Psalmii lui Radu Vancu, Maeștrii unei arte muribunde a lui Claudiu Komartin, Vino cu mine știu exact unde mergem al lui Dan Sociu, krav maga de Ioan Șerbu, Jazz pentru iguane de Răzvan Andrei (superb manifesto!)și atîtea altele. B) Copyright & Simpleroze & Spectacol cu Dimov de Șerban Fo(a)rță, Amintiri ale lui Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Florin Pucă, Opere – Virgil Mazilescu, erotikonul risipit pe sute de pagini de Emil Brumaru, integrala Angelei Marinescu editată la Charmides, Opere – Gellu Naum, Interviul transfinit, unde Mircea Ivănescu răspunde întrebărilor lui Vasile Avram într-un fel de proză deraiată în poezie și, iarăși, ar mai fi destule. Dar n-am desprăfuit biblioteca de cîteva luni și poate-am mai uitat. Revin ca milogii: recitiți Mutilarea artistului la tinerețe de Mariana Marin, Oameni obosiți & Firul alb de Andrei Bodiu, Hinterland de Alexandru Mușina, Lucrări în verde de Simona Popescu. Și… ar mai fi atîtea altele.

3. Cum vă vedeați (ca autor, ca poet) în urmă cu 10 ani? Cum vă percepeți poezia acum? 

Refuz exercițiul de cochetărie pe care mi-l propuneți. Sau nu: mă vedeam ca un virus neomologat; în sensul ăsta motocicleta de lemn și bonobo sau cucerirea spațiului nu mi se par fleșcăite nici acum.

4. Cum e cititorul pe care mizați? Cum v-ați caracteriza în calitate de cititor (de poezie, mai ales)?

Sînt un cititor curios, malițios, mofturos. Gata-n permanență și pentru entuziasme. Îmi plac chestiile care dizolvă normele și formele, chestiile riscante pentru care mulți din sectanții literaturii par să-și fi pierdut gustul. Da, aș putea cere un cititor aidoma mie, dacă asta n-ar fi obscen, pentru că cititorii mei sînt diverși și forează fiecare după altceva în aceleași pagini și abia asta e minunat (PS: mi s-a întîmplat să asist la un meci între followeri, mai demult, cînd unul ținea cu dinții că aș fi un… poet religios, iar celălalt mă vedea, bineînțeles, ironic și ateu).

5. Încotro se îndreaptă poezia contemporană? Ce așteptări sau ce previziuni aveți pentru următorul deceniu?

Dacă asculți zgomotul de fond, ești tentat să spui: spre irelevanță. Dar fiecare din numele amintite (ale poeților tineri pomeniți mai sus, firește), plus cîteva altele ar putea opera o mutație care să revitalizeze poezia. Mă gîndesc la titluri foarte recente, care pun în joc exuberanță, curiozitate formală, cultură (nu doar) poetică subtil asumată: fetele visează electric de Monica Stoica, Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici, Larvae de Mircea Andrei Florea & biocharia. ritual ecolatru de Mihók Tamás (ce proiecte, wow!), Noțiuni elementare de Irina-Roxana Georgescu, fotocrom paradis de Deniz Otay. Mă gîndesc la poeții nedebutați, de la Toni Chira și Bogdan Alexandru Petcu, la Cătălina Stanislav, Andreea Apostu, Iris Nuțu sau Mihnea Bîlici. Mă gîndesc la maestrul (pohetic) ocult bogdan lypkhan, la senzaționalele plachete Fuck Tense și Wishing Light. Mă gîndesc la Monoidealul lui V. Leac. Cînd nu mai e aer, de Radu Andriescu. La autoantologia asamblată recent de Emilian Galaicu-Păun, sanG d’encre. La cartea postumă, salingeriană a lui Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate.

Sînt convins că, dac-aș răspunde-n altă zi, mi-aș aminti noi titluri. Gata. Basta! Scutur de pe mine iarna (efectele tandre ale încălzirii globale). Dispar, foșnind ca aricii, călare pe bicicleta mea stacojie. Peste urzici, călțunei, păpădii, rostopască, pungi biodegradabile, chiștoace, miriade de cioburi & cabluri, lame de ras, pînze de bomfaier, cauciucuri, saltele. Pe străduța aia pe care numai un poet sau un nebun ar fi putut-o numi INTRAREA AFIRMĂRII.


sursă fotografie cover: Eugenio Manzzone, unsplash