Lena Chilari a debutat la editura Tracus Arte, în 2020,cu volumul O cană de noviciok la bătrânețe, în urma câștigării concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”. Cartea ei a fost premiată în cadrul Galei Premiilor „B.P. Hasdeu” din Chișinău la categoria „Debut în poezie”. Am invitat-o pe Lena la un dialog despre distanțe – spațiale, lingvistice, emoționale –, despre literatură ca fel de a fi acasă, despre poezia pe care o scrie și despre felul în care este ea receptată. Interviul este urmat de un grupaj post-debut.


Salut, Lena, mă bucur că ai acceptat să răspunzi acestui interviu. O să încep cu un lucru pe care, probabil, ți l-a spus destulă lume: debutul împlinește și, în egală măsură, împovărează. Care e, până acum, cea mai frumoasă experiență de autor publicat? Dar cea mai dezamăgitoare?

Până acum cea mai frumoasă amintire ca poetă debutată este atelierul „Vlad Ioviță” din Chișinău, fondat de către poetul și scriitorul Dumitru Crudu, unde am fost poet-invitat. Am cunoscut câțiva poeți tineri și sensibili și câteva poete excepționale cu care țin și astăzi legătura și a căror poezie o citesc cu mult drag pe blogul atelierului. Cea mai dezamăgitoare parte este critica și judecata de care am parte deseori și pentru care încă nu am maturitatea necesară, nu le depășesc imediat.

Explică-mi semnificația motto-ului cărții (știi că, din păcate, cei mai mulți l-am citit tradus pe Bulgakov). A fost opțiunea pentru a-l reda în original un manifest, un omagiu bilingvismului?

Motto-ul pe care l-am ales este mica discuție dintre Maestru și poetul Ivan Bezdomnîi unde primul îl întreabă ce părere are despre propriile poeme, iar acesta răspunde sincer: monstruoase! Atunci Maestrul îi ordonează să nu mai scrie deloc. Este un dialog pe care-l am cu sine pentru momentul când voi atinge moartea poetică. 

Ai spus în repetate rânduri că volumul o cană de noviciok la bătrânețe e rezultatul efortului terapeutic de a trece peste experiențe ale distanței și ale respingerii (dedicația cărții e grăitoare în acest sens). Te-ai temut, în timp ce îl scriai, că genul acesta de poezie, de „love & loss” (iubire și pierdere) e desuetă, perimată? Cum ai personalizat-o, cum i-ai evitat ori asimilat clișeele?

Nu mă tem să fiu un clișeu, pentru că e doar o percepție reducționistă, or, în acest moment, absolut tot poate fi considerat clișeu sau mediocru de oricine dorește. Faptul că m-am îndrăgostit, am fost refuzată sau m-am simțit abandonată nu reprezintă nimic nou sub soare, însă faptul că am ales să scriu sincer și asumat despre asta aducea ceva nou sub soarele și existența mea. Nu m-am gândit că s-a mai scris despre asta, știam doar că trebuie să scriu dacă vreau să continui să trăiesc. 

Textele tale mi se par irezistibile și, în egală măsură, riscante. Dar riscul și nebunia lor nu sunt întru totul asumate: din joacă, ai ajuns pe o sârmă care leagă două blocuri turn. Contrariind, îți ții echilibrul. Regreți vreo imprudență pe care ți-ai permis-o în scris?

Sunt într-adevăr texte riscante și dure, iar pe alocuri, de o cruzime copilărească și regret o singură imprudență pe care am lansat-o în poemulnziua în care am plâns împreună cu tata și pe care nu o pot divulga. 

Vorbești de multe ori despre teama (chiar despre trauma) de a te expune (scriind, susținând lecturi). Cum poți să împaci nevoia de a spune și frica de a fi judecată pentru ceea ce spui?

E un conflict pe care-l duc de când mă țin minte și care înainte avea manifestări fizice: de regulă, mi se strângea stomacul foarte tare, mă încruntam până îmi despicam fruntea în două, iar gura mi se încleșta. Pot ori să tac, ori să mă expun sincer, cu riscul de a fi judecată, ceea ce mereu se întâmplă, fără excepții. Acum am observat și mi s-a făcut observație că ignor întrebările care nu îmi plac sau la care nu am un răspuns concret și imediat. 

Vii în descendența unei literaturi înțesate de „grade de rudenie”.  De ce crezi că se scrie atât de multă poezie grefată pe tema familiei? E acea nefericire distinctă a familiilor disfuncționale o resursă a poeziei sau, dimpotrivă, poezia e un mod de a „închide” cât mai estetic rana?


Familia este o temă complexă pentru mine. Consider că „familia” este un concept forțat și tiranic, iar în goana de perfecțiune utopică, se creează, ca urmare, disfuncționalitatea. Mereu am văzut disfuncționalități acolo unde se vorbea despre fericire și goals, ori nu putem cu toții avea exact același lucru, ceea ce este absolut în regulă. Aici probabil vine poezia și ne îmbrățișează pe cei care ne simțim singuri „într-o lume într-atât de minunată și de fertilă ca a noastră” (îmi frig buzele cu cafea și mă culc pe burtă). 

Poezia mea preferată e, cred, cea de la pagina 18 (la graniță la unguri). Personajul tău liric trece granițe, schimbă frontiere. Această „ea” care schimbă vocea ingenuă cu una gravă și enunțurile frivole cu sentințe crude pare o nomadă. Povestește-mi puțin despre experiența asta, a distanțelor, a „acasei” opuse „căminului”, „căminelor”.

Să știi că este primul poem pe care l-am scris ca studentă la Litere în anul I, licență, și primul pe care l-am citit vreodată în public în anul I, master, tot la Litere, în Cluj. Acum că ai menționat, cred că în acel moment, Cluj și Litere erau casa și căminul meu, iar granița la ungurimama și pașaportul bulgar – cele străine mie în totalitate. Acum, mintea mea vede granițe și (a)case în cu totul altceva. 

Ai primit un premiu pentru „debut” acasă, în Republica Moldova. În România, volumul a intrat pe lista lungă a premiului „Mihai Eminescu”. Totuși, crezi că poezia ta e mai ușor de citit ori de înțeles în context sau e produsul unei forme asumate de dezrădăcinare?

Când am început să scriu și să fiu publicată aici, mereu am vrut să fiu recunoscută și în Moldova. Îmi imaginam că dacă îl întrebi pe moldoveanul simplu de la țară ce poeți știe, o să răspundă Grigore Vieru și numele meu. Acum, cu cât citesc mai mult din literatura și poezia, atât românească, cât și moldovenească, îmi doresc ca moldoveanul simplu să știe alte multe nume, nici vorbă de al meu (mi-e rușine că mi-am dorit, în primul rând, așa ceva!). Moldova m-a născut și m-a crescut, iar România m-a hrănit și m-a readus la adevărata mea formă. Poezia pe care o scriu poate fi iubită și/sau urâtă în ambele țări, ori eu le iubesc și mă regăsesc parțial în ambele.

Te inhibă succesul de până acum al cărții tale ori, dimpotrivă, te energizează? Cum arată poezia ta de după debut?

Nu știu cum arată succesul, însă e adevărat că am simțit o oarecare vizibilitate. Mă îngreunează uneori, dar mă și încântă susținerea și bunătatea pe care o primesc. Obiectiv vorbind, cred că scriu mai bine, în post-debut, însă doar datorită faptului că am citit mai multă poezie. Câteva poeme pe care le scriu acum sunt bune, multe slabe. Am avut extazul unic de a scrie un poem din prima, caleidoscopul viziunii mele asupra lumii este extrem de distorsionat, care a fost publicat pe pagina celor de la Cenaclub, alături de audio-poemul preluat din volum, m-am îndrăgostit la cinema victoria, la fel, scris din prima, în urma unor îndrăgostiri frumoase, dar eșuate și pot observa o ascuțire a „toporului” bont cu care scrijeleam înainte copacii. 

În ultima întrebare, revin la distanțe: te poate duce literatura „acasă”? Care sunt cărțile care fac asta, în cazul tău?

Orice carte mă duce Acasă. Astăzi beau un ceai acasă la tine, fiindcă termin volumul tău minunat de poezie, Civilizații, apoi fug acasă la Serghei Timofeev să descopăr Aparatele unui timp liniștit, apoi țin o rugăciune înainte de somn alături de Moni Stănilă, Ale noastre dintru ale noastre,ca să fiu odihnită pentru călătoria ce urmează s-o fac în cele Cinci poeme din Rotterdam, alături de maestrul Dumitru Crudu, ca să mă întorc mereu la rădăcini cu Ivan Pilchin, Omul-Acvariu și să o îmbrățișez cu recunoștință pe Maria Pilchin în Zarathustra e femeie. În momente din astea, când uit de singurătate și granițe, chiar simt că „nu există om mai fericit ca mine”.


Lena Chilari s-a născut în 1995 în satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj. A publicat în revistele „Steaua”, „Echinox” şi pe platformele literare „O mie de semne”, „Fabrica de poezie”, „Noise Poetry”. Primul ei volum, O cană de noviciok la bătrânețe, a apărut în anul 2020 la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „Regele Dimineții” la cea de-a șaptea ediție a concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”. Lena Chilari a fost premiată pentru debut în literatură în cadrul Galei Premiilor „B.P. Hasdeu” din Chișinău.

(Poem ∞).

fiecare gunoi trebuie sortat ca atare
inima la hârtie
mintea la plastic
organele interne la reciclare
sentimentele, totuși, la deșeuri reziduale
lena cea păroasă și penibilă la groapa comună
din capătul străzii rău famate
aici vin să se înfrupte pisicile și vagabonții
maidanezii și mamele avortate
copiii străzii și țiganii reîncarnați
nimeni nu curăță resturile
nimeni nu deranjează
pare să se fi instaurat o liniște monumentală printre vecini
să fie pace în timp ce lumea se (z)bate
să nu lăsăm nimic în urmă și în viață
să negăm polițistului că am fost aici
să ne întoarcem și mâine la aceeași oră


caleidoscopul viziunii mele asupra lumii

                           – este extrem de distorsionat 

nu înțeleg când trebuie să mă retrag 
sau când să nu-i duc mâncare iubitului meu 
acasă după ce a fost vaccinat 
nu înțeleg respingerea fără de zbatere 
sau masajul pe spate pentru detaliu ca preludiu 
– de ce ar trebui să țin ura și nu iubirea 
– de ce ar trebui să nu iert și să nu-l înțeleg 

                                                            pe celălalt 

cele trei degete distorsionate 
frigul unor piei albe ca neaua 
sau pietrele unor rinichi disfuncționali 
să fii cu mine este un cuțit cu două tăișuri 

                                               roase de naivitate
să fii cu mine este să simți că

                                                pieces are not fitting

sau că te consum în timp ce mă chircesc
sub plapumă în stare embrionară 
să fii cu mine este un risc pe care ți-l asumi 
și din care nu mai ai voie să dai înapoi 
când n-o să mă simt singură 
într-o pătrime din oricare zi 
o să-ți netezesc pielea zbârcită

o să arunc porumbeilor pietrele 
                                             rinichilor tăi

și o să-ți zâmbesc cu tinerețe 
iar ochii tăi de copil cu părul des și capul mare vor sclipi –
să fii cu mine este un risc pe care ți-l asumi  
să-ți asumi înseamnă să întinerești 
să întinerești înseamnă să nu te temi de nimic 
să nu te temi de nimic înseamnă totuși să te temi 
de un singur lucru pe lumea asta 
să fii cu mine este un risc pe care ți-l asumi 

                                          să te temi 

să fii cu mine este un risc pe care ți-l asumi 

                                       să te temi de mine 


un copil se suie cu picioarele pe taburet
și-mi țipă-n ureche că nu vrea să coboare jos 
mi s-au furat cheile și somnul de după-masă
hrana nu este îndeajuns de sățioasă 
pe megafonul camerei cu perne răsună: 
„răbdare mama răbdare răbdare
răbdare răbdare 
răbdare 
psihologul mi-a spus să spun zilnic 
ich stehe jetzt gerade und demütig
te bați la tâmple 
la cap 
la chept 
la burtă 
la picioare 
viața merji înainte
insuficiență renală
stomac strâns moarte de verișor 
lacrimi amare bale 
inimă frântă
merișoare umflate 
călcate 
pișate
descărnate 
și să fași mamî
fără greutăți nu merji-n viață
mamî
și să fași”

tot aud de potențial în ultima vreme
în toate formele posibile ale cuvântului 
potență reușită viitor succes 
în astfel de momente plină de zgârâieturi 
de pisică neagră 
scuip și înjur în rusă
părul ud spală casa de sânge 
un sânge senil 
un sânge zbuciumat 
e ziua mamei mele 
e ziua când bunica mea a murit acum 
șapte ani 
atât de mult o ura că a decis 
să moară chiar de ziua ei 
mă întreb 
oare aș putea să-i fac la fel 
în casa asta va atârna o plăcuță 
în casa asta va fi scris cu litere 
de aluminiu 
aici a trăit lena cea chilari 
care tocmai și-a mutilat fața 
a mușcat pisica de obraz 
și a scheunat 
zilele de duminică sunt greu de
suportat
când ești o femeie puternică 
și independentă 



Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.