Teodora Coman este una dintre cele mai puternice voci ale poeziei contemporane românești. Al patrulea ei volum aduce împreună temele care îi fac recognoscibil stilul poetic, adăugându-le sensuri suplimentare, din registrul emoției postumane. Am invitat-o pe Teodora la un dialog despre schimbările care s-au produs în poezia ei actuală, despre debut, post-debut, nostalgia postumană, despre provocările limbajului, dar și despre „bunele practici” ale distanței dintre autor și incongruențele receptării. Interviul este urmat de un grupaj din Lucy, cea mai recentă carte semnată de Teodora Coman, apărută la editura Tracus Arte în luna martie a anului curent.



Dragă Teodora, îți mulțumesc pentru că ai acceptat invitația mea la dialog. Ai anunțat de curând apariția celei de-a patra cărți semnate de tine, Lucy, la editura Tracus Arte. Cum s-a schimbat poezia ta de după soft guerrilla

Mulțumesc frumos, Olga! Întâi de toate, s-a schimbat contextul, dar numai politic și la suprafață, fiindcă problemele societății au rămas cam aceleași și răzbat, rezidual, și în Lucy.

Ai publicat, între 2012 și 2019, trei volume care te-au consacrat drept una dintre cele mai convingătoare voci cerebrale din poezia românească actuală. Cum vezi acum aceste cărți? 

Le văd ca pe isprăvi încheiate, detașate, chiar dacă acum, privind în urmă, văd mai limpede diferența dintre ceea ce am intenționat și ceea ce a ieșit. Trimisă la tipar, cartea nu mai aparține celui care a scris-o, asadar nu mai contează părerea lui, odată ce a pus pe hârtie tot ce a crezut că are de spus. 

Problemele limitelor corporalității, ale imaginii, proeminente la debut, au făcut loc, în volumele tale ulterioare, unui discurs întors spre general-uman, spre comunitate și spre locul tău în comunitate. Există, la al patrulea volum, o nostalgie a debutului? Ce îți amintești despre împrejurările publicării cârtiței de mansardă, despre felul în care ai gândit proiectul volumului tău de debut?

Nu, nu am nostalgia debutului, dar nici nu mă dezic de el, face parte din cea care am fost la momentul cu pricina. Nu l-am gândit prea mult, de fapt, nici nu pot vorbi de proiect, materialul a fost adunat fără să știu la ce va duce. A fost mai mult euforie decât planificare, de care sper/ cred că m-am lecuit repede. 

Și totuși, corpul, cu mecanismele lui și imperfecțiunile lui, ocupă, în Lucy, un loc central: e chestionat, investigat, disecat. Cum și-a pus anul 2020 amprenta asupra noului tău volum? L-a influențat decisiv, l-a făcut posibil?

Da, restricțiile m-au făcut mai atentă la proximitate, la obiecte și la relația cu ele, la reconsiderarea ierarhică a subiectului, într-un proces de obiectivare/ obiectualizare proprie, nedus, totuși, până la capăt.

Scrii și publici cronică literară. Poziția ta este una exigentă, fără a epata prin agresivitate ori vehemență. Cum apreciezi peisajul poeziei contemporane? În ce fel s-a schimbat el de-a lungul acestui deceniu și la aproape 10 ani de la debutul tău în poezie?

Sună flatant, dar trebuie să spun din capul locului: nu scriu sau public cronică literară, fac exerciții scrise de înțelegere a unor cărți, cu atât mai mult cu cât poezia a devenit mai curajoasă și experimentală decât acum zece ani, cu riscul asumat al unei poziții anti-mainstream și opțiunea pentru direcții incomode, care au dus la discuțiile aprinse de tipul ce și cât e poezie, dacă mai e poezie un anume fel de a scrie etc. E loc pentru toată lumea sub soare. Cel mai periculos este să crezi că cel mai bun mod de a scrie îți aparține, că tu ești deținătorul formulei perfecte. 

Aș vrea să vorbim despre soft guerrilla, o carte pe care, citind-o, speram să o văd făcând ceva mai multă vâlvă. Cel de-al treilea volum al tău poate fi receptat și ca jurnalul protestului Vă vedem din Sibiu. Apărând la sfârșitul lui 2019, a fost receptat, în anul următor, pe fondul deja instauratei crize pandemice. E această coincidență una „fastă” pentru mesajul soft guerrilla ori, dimpotrivă, crezi că cele două – trecutul cam degrabă pus la index, prezentul ale cărui incertitudini țin de criza sanitară – sunt incompatibile?

Cred că fiecare moment trebuie lăsat să piară de la sine atunci când nu există legitimitate sau continuitate. Cum nu sunt omul marilor cuvinte și al marilor obsesii, funcționez după conjunctură și intermitență. Când un context sau o temă se află în moarte cerebrală, nu îi mai prelungesc artificial viața, fiindcă se va ivi altceva care mă va alege, la un  moment dat, sau se poate la fel de bine să nu mai apară nimic.

Poemele tale asimilează, tematic, tehnic, analiza politică, observația critică, comentariul social. Cum de rămâi, totuși, în parametrii poeziei? Care sunt avantajele discursului poetic, ale limbajului poetic, în raport cu celelalte tipuri de discurs, de limbaj?

Nu m-am gândit la asta, dar îmi plac cuvintele din domenii considerate nepoetice, fiindcă  asigură democrația reală a limbajului. Poeticitatea nu mai e o categorie privilegiată, imuabilă, s-a relativizat și (auto)experimentat în formule hibride surprinzătoare sau programat antipoetice. 

Nu livrezi adevăruri comode, dimpotrivă: textele tale par cu un pas înaintea oricărei alunecări spre sentimentalism, spre conformism. Aș spune că acestea două, sentimentalismul și conformismul, sunt categoriile cărora le declari sistematic război. Din ce s-a născut vocea ta lirică –  tăioasă, caustică? Ai scris dintotdeauna așa sau ai avut și tu o epocă „naivă și sentimentală”?

Am avut naivitate și sentimentalitate cât cuprinde, încă le mai am. Vocea vine dintr-o îndărătnicie, simt că mă răzbun pe slăbiciunea mea printr-un limbaj care îmi poate suplini ezitările și inconsecvențele valorice, emoționale, comportamentale.  

Te afectează felul în care sunt receptate cărțile tale? Care a fost cea mai deranjantă suprainterpretare ori înțelegere „anapoda” a mesajului lor?

Odată ce cartea iese din tipar, nu mai e a ta, așa că umorile personale legate de receptare trebuie lăsate deoparte. Ce se spune despre ea e efectul firesc al publicării, iar autorul n-are voie să se implice nici în polemici, nici în exerciții de recunoștință față de nimeni, fiindcă ar putea da impresia că el, criticul, i-a făcut o favoare, că textul critic funcționează după principiul subiectiv al simpatiei față de autor. E penibil să reacționezi față de un comentariu negativ sau, mai rău, să victimizezi. La fel de neautentică e și reverența publică excesivă în fața cui te laudă, e tot o formă de a atrage atenția asupra ta însuți mai degrabă decât a cărții în sine.  Autorul trebuie să aibă discreția și decența de a nu-și asuma rolul de proptea pentru obiecte în plin proces de dezintegrare, care nu se pot susține singure, ca în picturile lui Dali. Cartea e cât se poate de solidă și autoreferențială, trebuie avută mai multă încredere în ea și în cititori, fără cerșirea de atenție.

Engleza e o constantă a poemelor tale. Cum vezi reproșurile aduse adaptării limbii la hibridul romglezei? Care e efectul scontat de această constantă hibridare, editare, parazitare a textului în română (uneori, apelând la tăieturi și semne grafice)?

Efectul e autoironia, dar și dezicerea de purismul conceptual și lingvistic. Poezia nu mai e o chestiune de corectitudine gramaticală sau patriotism lingvistic, toți ne-am romglenizat, într-un fel sau altul, și asta se vede la nivelul cel mai elementar al comunicării, în viața obișnuită sau pe rețelele de socializare.  

Retragere în digital, opțiunea protezelor, ecologie, trădările biologiei: toate sunt teme nevralgice care fac din Lucy o lectură neliniștitoare. Pe coperta a patra a noului tău volum, Simona Sora încadra poezia ta într-o „post-umanitate nostalgic-digitală”. Cum te raportezi la categoria etică, estetică a post-umanismului? 

Ca la o realitate inevitabilă, în care trebuie reconsiderată relația dintre subiect și obiect, dintre uman și nonuman. 

În siajul întrebării anterioare vine și cea de acum: există vreun „-ism” care te asimilează, vreo mișcare în care te regăsești, care legitimează mesajul tău?

Nu, nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că e destul să scrii, sarcina metadiscursului, a încadrărilor, a categoriilor și a judecăților de valoare le revine celor care scriu despre cărți. 

Ești profesoară de română. În textele tale transpar dezamăgirile care vin la pachet cu funcția aceasta socială (eu consider profesoratul mai mult decât o carieră). foloase necuvenite, dar și Lucy abundă în trimiteri din ce în ce mai îndrăznețe la „ același mediu care perpetuează educaţia pe avarie”. Ce e învățământul pentru un poet care „trebuie” să fie și profesor: sursă de inspirație, resursă pentru revoltă?

Un context problematic, ca atâtea altele în țara asta.

Judecând după climatul ultimilor ani, vor veni zile mai bune pentru femei și pentru limba română?

Da, nu am nicio îndoială. Tocmai am citit, în Poetic Stand, dosarele cu poetele nedebutate, e atâta forță acolo, că publicarea lor va fi o gură de oxigen pentru poezia feminină. 

Întrebarea din final se adresează cititoarei din care „derivă” poeta Teodora Coman: care sunt autorii/ cărțile fără de care drumul prin literatură nu este, din punctul tău de vedere, posibil? 

Greu de ales și sunt toate șansele să cad în capcana unei epatări de titluri sau nume. Dar e ceva care mă bântuie de ani de zile: fenomenul Pessoa, care își așteaptă, încă, varianta feminină a experimentului heteronimic.  


Teodora Coman a publicat trei volume de poezie: Cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017) și soft guerrilla (2019), toate la Casa de Editură Max Blecher.


obiectele, nemunca m-au făcut ceea ce sunt,
să tac în front şi să vorbesc în gând.
nu mai tai pâinea, nu mai curăţ fructe, nu mai spăl
haine cu mâna
şi numai ruşinea de sedentarism
şi teama de urâtele urmări în sănătate
mă fac să-mi reiau din când în când
deprinderile astea demodate
şi demnitatea de-a fi om, ca pe-o obligaţie,
imună la dezbateri şi nuanţe.
epilatorul, cosmeticele mi-au crescut nivelul de încredere
mai mult decât admiraţia umană.
încă nu-mi vopsesc părul,
încă nu-mi măsor zilnic pulsul, glicemia,
dar vopseaua, cântarul şi tensiometrul se vor adăuga
viitoarelor mele nevoi.
cine ştie, poate şi-o orteză, şi-un scaun cu rotile,
pe lângă proteza dentară (zic de acum un nu
hotărât implantului de orice fel)
şi nu pot opri acumularea
şi n-am cum să mă întorc la simplitatea
pe care o clamăm ipocrit, cu varianta vieţii
pe-o insulă pustie
şi nu mă pot reculege decât la înălţimea
unui munte de greşeli, ca să văd mai bine în viitor.
degeaba am golit paharul, l-am umplut la loc ca pe un
rezervor,
degeaba am falsificat kilometrajul,
să pot demara în trombă de la zero, chiar dacă ştiam
că tot aici voi ajunge, ba chiar pe-un munte
mai înalt decât precedentul,
o Casandră transpirată pe reduta propriilor reziduuri
care n-au mai încăput de mult sub preş,
cu pescăruşi ţipând de bucuria noii oferte,
mai tentantă decât groapa de gunoi a oraşului
în anomalia termică pozitivă din miezul
unei ierni pur calendaristice.
consumul redus se vede şi aici: românii aruncă
cel mai puţin, la polul opus sunt danezii.
noi, cu modestia-n cifre şi maidanezii.
atât de multe obiecte mi-au permis să ajung până aici,
să am timp numai şi numai pentru mine
şi mania bătrânilor care nu mai aruncă nimic,
îngropată în materiale neperisabile,
noua formă de posteritate,
dependenţa de materie, noua formă de loialitate,
aşa cum o demonstrează, empiric, obiectele care mă fac
(să mă simt) femeie,
să vadă generaţiile viitoare,
sau poate altă rasă,
cine ştie,
cât de bine, de iresponsabil se trăia
la începutul extincţiei globale.


nu, mersi. mai bine hologramă
decât între clasic şi modern
unde s-a împotmolit sistemul
de 30 de ani,
decât animalul împăiat
din muzeul la care te duc
în Şcoala altfel
an de an,
sau mulajul din sala cu material
încă necasat:
organe de cauciuc desperecheate,
detaşabile de corpul în mărime naturală
greu de manevrat.
creierul încă întreg, dar uzat.
şi unul nou, luat de pe didactica.
îl iei în mâini, îl cântăreşti
şi ştii că nu-i adevărat,
e prea greu faţă de cel real
şi nu are conexiunile alea neon
care-l fac atât de mişto în online.
nici un nivel de urcat
în bietul bolovan striat.
oasele sunt bune de studiat, dar numai
după moartea ta. scheletul va rămâne aici, intact.
iubita ta din clasa paralelă
nu-şi va rupe niciodată mâna,
nimeni nu-i va sparge ţeasta44
cum a făcut taică-tău cu maică-ta.
dacă te va ofensa, tu te-ai enerva
dar ca în serial,
şi dacă vrei s-o opreşti brutal,
mâna ţi se va bloca-n ecran
şi tot tu percepi durerea,
tot tu destrami vraja.
faci ceva pe cornul şi laptele lor
şcolar.
mai bine avatar
decât idealul lor
educaţional.


Lucy

în faţa cui vei mai vorbi?
ce vei simţi când vei fi una cu orice teorie ambiţioasă
care circulă parţial susţinută de dovezi?
universul n-are tăvi pentru suflete uzate de confesie,
captive în marea reverie
a întâlnirii cu alte forme de viaţă
pândite de fatalitatea păsării
care mereu pe limba ei piere, dar de-acum numai în
variante
înregistrate – jurnal de bord de maximă acurateţe.
cuceritor al unui spaţiu pe care nu-l poţi străbate
decât în derivă, în stare de animaţie suspendată
ca un bebeluş neputincios în salopeta aia albă, asexuată,
încă vorbeşti de goliciunea verbală numită adevăr
acolo unde nimeni nu te mai aude.
blindat în capsulă,
încă îţi declari fericirea de-a vorbi de unul singur,
în totală lipsă de gravitaţie
şi busolă.
şi-n costumul tău se vede design-ul grosolan al spaimei
şi-al nevoii de siguranţă. simţul estetic pierde
în faţa măsurilor
de autoprotecţie şi susţinere a vieţii
în incerta ei aventură,
dar ai strălucirea unică, aseptică a unui lucru
liber de orice referinţă,
deşi au fost angrenate resurse şi costuri uriaşe
pentru lansarea ta. depinzi doar de oxigenul55
din tubul purtat în spate. indiferent de misiune,
vei arăta mereu ca un elev, aşa cum trebuie.
nu te aude nimeni, greul cade pe anii-lumină
şi undele radio. no language, no etimology in the dark,
cruel chemistry of universe.
parcă te şi văd:
vei zâmbi cu dantura falsă, dar perfectă
din orice dimensiune – n-am inventat altă expresie facială
pentru triumfalismul convenţional al speciei noastre.
nici nu contează dacă ai plecat pe proprie răspundere
sau în plină inconştienţă, ca-n Interstellar.
eu n-am avut vise atât de măreţe,
voiam să fiu un robot, o maşină
rechemată în service
pentru reparaţie,
o faţă telegenică
perfectă pentru transmisie.
în comunism, când toţi visau să vină americanii,
eu visam la ali(e)narea prin adopţie.
I will never send my love to the aliens
cum a făcut Paul McCartney,
când s-a lansat în spaţiu un hit Beatles
fiindcă n-am jucat niciodată cartea sentimentelor
la o scară atât de mare,
fiindcă teama de impactul coliziunii Pământului cu un
meteorit
e o abstracţie faţă de căderile exersate brownian de
adolescenţi
pe valurile de ciment ale noului skatepark din oraş,
vârful armoniei va fi atins când culoarea părului
va fi aceeaşi cu cea a cortexului. e un alt fel 56
de a spune că ţi se aliniază planetele.
eu nu sunt dintre cei care comandă construcţia
unui vehicul performant sau imobil futurist,
vânez doar panorama
deşi m-am zgârcit să dau 5 euro pe o cafea sau 9 euro
pe o bere la o măsuţă din centrul istoric
al celui mai frumos oraş vizitat până acum,
în proximitatea marii catedrale gotice,
dar am dormit sub cerul vast, limpede şi liber
în deşertul Wadi Rum din Iordania, încă neatins
de poluarea urbană luminoasă, nepregătită pentru
experienţa
irelevanţei; şi totuşi,
am muşcat lacomă din simplitatea nonumană a nopţii
cosmice, cu pointilismul ei stelar,
cu amănunte evoluţioniste pierdute ca ţesuturile moi
de pe oasele fosilizate ale strămoaşei mele hominide,
Lucy cea bipedă,
parc-aş fi retrăit condiţiile ideale în care a apărut viaţa,
acest copil nedorit de nimeni, ieşit din supa primitivă
fără ceremonii de întâmpinare.



foto covr: Cassie Boca, unsplash

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.