În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.
Invitata din 10 aprilie este Suzănica Tănase.


Încep cu întrebarea de care se leagă, de fapt, tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

Eu nu am mai fost în România din 2009, deci din punctul ăsta de vedere a fost un an ca oricare altul. Să îți spun drept, România pentru mine e aducătoare de sentimente răscolitoare, sentimente pe care încerc din răsputeri să le compartimentez undeva unde să nu umblu prea des. Nu sunt împăcată cu trecutul, nu știu când și dacă voi fi, oricâte reușite aș avea în viața asta și de aceea am evitat pe cât posibil revenirea acasă. Nu că acasă nu ar fi bine ci dimpotrivă, mi-e teamă că va fi bine, prea trist de bine, iar sejurul se va încheia ca întotdeauna, cu despărțirea de la aeroport.

Însă anul trecut am trecut prin ceva emoții, pentru că în Martie 2020 eram anunțată printr-un email că biletul de avion cu care urma să vină mama în Canada era anulat din cauza pandemiei. M-am încăpățânat, deși am avut câteva nopți nedormite, dar prin mai reușeam să găsesc o altă cale, o rută diferită pe unde a și izbutit până la urmă să ajungă la mine. Uite așa vine România la mine, pe bucățele, prin oameni dragi.

Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

M-am apucat de scris în Canada, la vreo cinci ani de la stabilirea mea aici. Nu cred că dacă rămâneam în țară m-aș fi apucat de scris. Am studiat economie, management, drumul meu părea deja pavat în direcția aceea, iar imigrarea mea în noua țară mi-a dat oportunitatea să mă reinventez și să mă gândesc serios la o nouă carieră. Am luat-o absolut de la început, colegiu, o altă universitate și tot felul de cursuri de specializare. Însă mereu ceva îmi lipsea, mă lovea câte o perioadă de nostalgie în care mă afundam și mai mult în muncă pentru a mă păcăli că totul e așa cum trebuie să fie. Am început să țin jurnale și să mă analizez cumva din afară, la rece, dar asta mai mult ca un fel de terapie personală. Citeam mult, dar numai în engleză.

„Cartea” aceea pe care aveam să o scriu în viața asta a început să se contureze imediat după ce mi s-a născut băiatul și atunci, pentru că trecusem printr-o naștere foarte dificilă, am hotărât că e cazul să fiu destul de curajoasă și să încerc și să scriu. M-a uluit cât de mult mă ajuta exercițiul acesta al creației și am realizat că îmi rezolvasem propria dilemă și atâta timp cât scriam, sentimentele mele întunecate se transformau într-o galaxie de fire de praf; nu dispăreau întru totul, dar le puteam folosi și roti așa cum doream eu, doar alergându-le cu palma prin aer. Mă jucam cu propria suferință prin cuvinte, la fel cum fac și când mi-e greu, alegând conștient să râd de mine sau de situația în sine.

Din acel moment am început să comand cărți în românește, să citesc mai serios literatură bună și să realizez că mi-am regăsit o mare bucurie și un colac de salvare.

Poezia am descoperit-o în ultimii ani, să fiu sinceră, nu am citit multă poezie când eram tânără și sunt uimită câtă forță și emoție se poate transmite printr-un text scurt și concentrat. Pot spune că îndepărtarea mea de casă, „pierderea” mea prin lume, m-a adus acasă și mi-a oferit o anumită siguranță de sine.

Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

Nu cred că destinul lor e potențat de oceanul care ne desparte, dar sunt și o voce care abia a scos câteva sunete. Sunt de părere că o carte bună poate face un ecou de oriunde ar apărea ea, așa încât distanța nu ar trebui să fie un factor care să influențeze o anumită popularitate a cărții. Probabil sunt idealistă.

Există o mare diferență între un cititor de carte și un scriitor de carte, și aici vorbesc ca persoană care a trecut pragul celor două odăi. Când mă aflam doar în singura odaie cunoscută, ca și cititoare, nu am avut nici o noțiune că ar exista premii și că pentru a fi premiată o carte trebuie să se înscrie la premiu. Gândeam, în naivitatea mea, că unele cărți se premiază așa, din senin, fără cunoștința scriitorului. Mare mi-a fost surprinderea când am realizat că un scriitor trebuie să își trimită propriul manuscris pentru a fi analizat și premiat. Atunci când se anunță premiul cutare și „cartea anului”, nu sunt luate chiar toate cărțile acelui an în considerare, ci doar acele cărți trimise spre jurizare. Privesc asta acum cumva cu o anumită dezamăgire, fiind mare iubitoare de cărți, văzusem mereu doar partea nuanțată a literaturii. S-a mai înglodat odaia scriitorului de când am făcut unele descoperiri, dar pun totul pe seama ignoranței mele și merg mai departe puțin cocoșată de cunoaștere.

Ca să revin la distanță, îmi doresc să scriu bine, diferit, sincer, original, iar dacă voi reuși, cu siguranță distanța nici nu va mai conta, așa cum nu contează că nu s-a descoperit încă cine e Elena Ferrante. Cărțile ei sunt citite și iubite.

Care e cea mai importantă diferență dintre poezia de „aici” și cea „acolo”?

Eu nu citesc decât poezie românească sau tradusă în românește, și nu am cumpărat niciodată un volum de poezie dintr-o librărie din Canada, deci pentru mine poezia de aici, din această țară, aproape nu există. Poate în viitor asta se va schimba. Trec de câțiva ani printr-o anumită schimbare și de stil, și de gust în literatură, și simt că dacă voi avea șansa peste ani să răspund din nou la aceeași întrebare, cu siguranță răspunsul meu va fi altul.

Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe e de tine România acum?

Surprinzător, mă simt de parcă am plecat ieri. România e la distanța unui bilet de avion pe care tot amân să îl cumpăr.

Îmi aduc aminte de tot, de tinerețea de la Costinești, de emanciparea de la Vama Veche, de apartamentele cu două camere și balcon, de care mi-e tare dor, de băncile din fața blocului pe care stăteau babele la o bârfă urmărindu-și nepoții din priviri, de părinții tineri care ne așteptau acasă de la fereastra uscătoriei, de timpurile alea în care cea mai mare tragedie părea să fie o notă rea la geografie.

Nu poți să fugi de propria țară oriunde te-ai duce, cât de departe te-ai distanța. România nu m-a părăsit niciodată, drept urmare simt, scriu, citesc, vorbesc foarte mult în românește. E un deliciu pentru mine să citesc o carte în românește și realizez de fiecare dată, cu deosebită satisfacție, cât de talentați sunt scriitorii români, cum ar trebui să fie răspândiți prin toate marile librării din lume. Încă nu înțeleg de ce nu e așa.

Această societate în care trăiesc e de o răceală cronică, egoistă, superficială, dar oamenii citesc, stau la cozi lungi și cumpără cărți. Asta înseamnă că undeva, acolo ascuns, există un mugure ce poate fi îngrijit și poate crește ca o floare de iederă, în direcții nebănuite.

România mă ajută pe mine, ca imigrant care „a reușit” în țara asta (cu prea multe sacrificii de multe ori) să îmi văd lungul nasului, să îmi aduc aminte de unde am plecat și să nu uit nimic, căci și când câștigi de multe ori doar pierzi.


Suzănica Tănase (n. 1982, în Constanța, România) este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asistență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie Laurentian, din Ontario, Canada.

Consultant de Imigrări ICCRC-CRCIC, lucrează din 2012 în poziția de Consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Sevices, iar din ianuarie 2019 lucrează în paralel în propria practică, We the North Immigration Services.

A publicat articole de specialitate în „Canadian Newcomer Magazine Toronto” și eseuri narative în revistele „Literomania”, „LiterNautica”, „Observatorul Toronto” și „Eagle Magazine”.

A publicat: Cap de lut (editura Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (editura Berg Books, 2018), A thousand Divided Impressions (traducere de Adriana Crăciun la editura Coresi, 2019) și Grădina Sofiei (editura Casa de Pariuri Literare, 2020).

Mirosul de la dispensar are aceeași putere și la curtea de judecată.

Serul siringii sfârâie în vene la fel și după treizeci de ani. Nimic nu se schimbă cu adevărat. Pereții ustură indiferent de clădire. Și ce dacă sunt două țări despărțite de un ocean.

Eu încă mai dorm cu pumnii strânși. Am degetele amorțite dimineața.

Nici cafeaua fierbinte din termos nu poate să-mi întindă pielea.

Caut cu disperare diferențele precum supraviețuitorul bucata de scândură în apă.

Oameni îmbrăcați în halate albe și oameni îmbrăcați în robe negre.

Oameni care îți iau sângele în sticluțe mici și oameni care îți iau sufletul în serviete mari.

Oameni pe care îi crezi că vor să te facă bine și oameni care te mint că te vor face bine.

Oameni care pășesc peste oameni, care pășesc peste oameni, care pășesc peste oameni, până ce unghiile tale fac semne adânci în palmele lor iar unghiile lor fac semne adânci în palmele mele.

Atunci îmi dădeam pantalonii jos iar acul intra adânc, aproape de os, pielea mea abuzată pentru prima oară dar acum nu mai am nici piele nici os și nici sânge sau vlagă, nimic de luat sau de dat.

Sunt aici să-mi împart copilul ca pe-o bucată de corn. Mereu am urât indivizii pofticioși.

Tu ce parte vrei, zi-mi repede, până nu hotărăște judecătorul pentru amândoi.

Când o să ne moară mama, toată într-o singură urnă vom hotărî amândoi

Frățește. Nu o să mai conteze dacă ai luat tu ochiul ei albastru drept iar eu inima și splina.

Dar acum. Cum?

Stăm toți rezemați de perete în linie dreaptă cuminți pe scaunele noastre din plastic, respectând numărul de pe bucățica de hârtie precum animalele la linșat.

Vrei o bucată mai mare sau…

Fiecare cu propriile cioburi la picioare și adunăm, adunăm

Adunăm zâmbetele încărcate cu milă prin buzunare

Buzunarele mele rupte sunt buzunarele tale rupte sunt buzunarele noastre rupte ce devin buzunarele lor pline

Căci cine împarte, parte-și face

***

Lumea din jur mă întreabă de ce nu vizitez și România. Sunt zece ani de când nu m-am mai întors în țara mea și tot nu am învățat cum să o vizitez.

Când am plecat prima oară în noua mea țară, eram doar eu cu mama la aeroport și amândouă râdeam mult, ca să nu plângem. Am tot râs zdro- bite în zig-zag ca usturoiul pisat, până am cotit la verificarea bagajelor. După ce nu am mai văzut-o, am plâns sleită. Eliberată că aveam loc.

A doua oară, m-au strâns pereții apartamentului în care am copilărit ca o pereche de papuci Clujana cu trei măsuri mai mici. Nici în balconul din care aruncam cu cartofi și făină spre pietoni nu am mai încăput. Doar lenjeria de pat miroase la fel. A săpun Fa.

Acum părinții mei stau acolo singuri și se îndeasă ca feliile de pâine în prăjitor, fiecare în camera lui.


sursă fotografie cover: burst