În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.
Invitata din 12 aprilie este Cătălina George.


Încep cu întrebarea de care se leagă de fapt tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

Anul acesta a fost cel mai dificil din toată viața mea de adult, dintr-o serie de motive. Printre altele, am rămas fără venit timp de câteva luni, fără să mi se fi acordat ceea ce aici s-a numit „vacanță de plată” pentru împrumutul bancar cu care mi-am finanțat studiile masterale. Apoi am avut simptome clare de Covid în prima perioadă de lockdown.

Pentru o vreme am avut senzația și teama că tot ce am construit în zece ani de eforturi în UK s-a năruit. Apoi lucrurile au început să se reașeze.

Călătorisem în țară ultima oară exact înainte de a se declara pandemia globală de Covid. Aveam planificată acea excursie încă de la sfârșitul lui 2019, când am decis să petrec un weekend de mers la teatru cu o prietenă în București. A fost minunat să pot vedea Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim, un spectacol de completă maturitate, care m-a zguduit și m-a adus cumva acasă, cu conștiința aceea acum atât de clară că, indiferent în ce parte a continentului sau a lumii ne aflăm, ne leagă aceeași umanitate și suntem vulnerabili față de aceleași orori sociale și politice.

Pentru mine, acel sfârșit de săptămână a fost o ocazie plină de bucuria confirmării că Bucureștiul turistic prospera! La fiecare plimbare prin Centrul Vechi am văzut grupuri de turiști cu ghid, oferta restaurantelor și manierele chelnerilor m-au impresionat, și îmi creștea inima să văd că, da, suntem deschiși spre lume și acum o destinație turistică bine plasată pe hartă.

Apoi pandemia mi-a frânt inima. Nu mi-am văzut părinții de doi ani. Excursia de două săptămâni cu partenerul meu, începând din Timișoara, pe la Herculane, Cazanele Dunării, urcând pe Olt cu ședere într-una dintre stațiunile de acolo, apoi oprire în Sibiu și înapoi in Timișoara, nu s-a mai întâmplat. Ar fi fost prima oară când am fi reușit să petrecem mai multă vreme în țară, să explorăm împreună, să îi arăt munții noștri.

Ceea ce m-a ajutat foarte, foarte mult în tot acest timp a fost comunitatea de poezie de aici. Evenimentele de open mic și slam pe Zoom au devenit obișnuință și s-au extins de la nivel local la nivel global. Oooh Beehive, condus de Clive Oseman și Nick Lovell, acum atrage participanți și audiență internațională, din Canada până în Australia, și în același timp există un sentiment crescut de comunitate.

Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

În primii mei ani în UK nu prea am scris. Am încercat, dar în izolarea acelei perioade am avut probleme mari în a putea scoate ceva coerent, chiar și în română. Eu am venit la munca de jos și viața mea s-a schimbat radical.

În 2015, când în sfârșit am reușit să mă motivez din depresia în care tot intram și ieșeam, am găsit masteratul acesta cu jumătate de normă în jurnalism online și am început să iau contact cu lumea culturală de aici. A durat până m-am mutat în West Midlands și am început să merg la evenimente de open mic.

Ce m-a impresionat aici și mi-a schimbat felul de a mă raporta la poezie au fost spiritul de comunitate și lipsa de snobism pe scena de poezie din Birmingham și împrejurimi. Aici se scrie o poezie foarte vie, nepretențioasă, dar se ține și unul dintre cele mai bune festivaluri din țară – Verve Poetry Festival – cu poeți de toate nuanțele și implicările sociale și sensibilitățile posibile.

Poeții de aici scriu despre fotbal – Wolves, echipa orașului Wolverhampton – și despre accidente dezastruoase în fabrici victoriene, scriu despre canalele industriale pe care plutesc acum barje de agrement, și despre oameni din clasa muncitoare („working class”) care se îneacă în canale la beție. Poeții de aici sunt, destui dintre ei, working class. Sunt vii, sunt plini de furie împotriva mizeriilor politice pe care alți oameni de rând din păcate le înghit pe nemestecate, sunt pentru Black Lives Matter, dar și pentru soluții pe care să le găsim și să le susținem împreună.

Prezența și poezia lor în viața mea m-au redirecționat spre a scrie și eu mai viu. Când nu sunt bine, scriu foarte foarte abstract de nici eu nu mai știu „ce a vrut să spună poeta”. Când sunt bine acolo, în poetismul meu, scriu cu viață, cu toate simțurile, cu imagini care rup pe dinăuntru și apoi cos la loc înainte să iasă totul la lumină.

Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

M-aș bucura dacă poeziile mele ar fi în continuare citite în țară. Ca un om deziluzionat repetat în viață, de la schimbarea de regimuri în 1989 până la plecarea mea în Occident, am învățat să mă detașez de așteptări. Eu scriu cu intenția și scopul de a fi publicată aici, în limba engleză, dar și cu rezerva că, dacă nu se va întâmpla, tot aș continua să scriu. Este un mod de viață.

Probabil unul dintre cele mai dureroase lucruri, despre care de obicei nu vorbesc, și posibil că acum deja am luat distanță față de această traumă, a fost faptul ca prietenii din țară, poeții, scriitorii, nu m-au căutat aproape deloc după ce am plecat. Nu m-au întrebat cum sunt, cum îmi mai merge, cum mai trăiesc, cum mai scriu. Deloc. Nu cei pe care chiar i-am considerat prieteni buni.

Dacă la nivel personal o dată plecat cam tinzi să fii mort, în experiența mea cel puțin, la nivel de poezie mă întreb dacă lucrurile pot sta altfel.

Aici, în tot ce fac, România mea traumatizantă și traumatizată, dar și România de suflet, cu spiritualitate și povești, este prezentă – în poezie, în vloguri, în postările de pe social media, în discuțiile cu orice persoană cu care stau de vorbă mai pe îndelete. Și asta ține de un lucru foarte prețios pe care l-am învățat într-o viață zbuciumată și boemă – acasă e în inima mea, oriunde aș fi.

Care e cea mai importantă diferență dintre poezia de „aici” și cea „acolo”?

În afară de ce am spus mai sus, poezia de aici are o scenă a ei solidă, stabilă și stabilită, cu public plătitor de bilete ca să vadă poeții recitând și vorbind despre diferite teme. Are edituri puternice, festivaluri și o comunitate reală.

Și mai are o varietate de care eu nu-mi amintesc prea mult din țară, unde erau, în deceniul dinainte să plec eu, două tendințe predominante, mari și late. Una era aceea a poeziei înalte și rafinate, uneori snoabe, și alta era aceea a poeziei reale, viscerale, pentru care și manelele puteau fi inspirație.

Aici găsești poeți ai naturii cu nișa lor și premii exclusive pe această nișă, multă poezie implicată social, poezia comică are foarte foarte mare priză, ba chiar și poezie în dialect local sau măcar recitată în accent local. Personal eu iubesc poezia recitată în accent de Black Country – zona unde s-a născut industria modernă – despre oamenii și orașele de aici.

Un editor de revistă literară din America i-a recomandat unuia dintre poeții foarte buni de aici, care a trimis o poezie despre orașul lui natal industrial, să își… îmbunătățească engleza.

Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe e de tine România acum?

Ca om care mereu a iubit să călătorească și să exploreze, întotdeauna mi-am dorit să văd lumea, să văd cum este să trăiești în alte părți. Mi-aș dori o viață de 200 de ani ca să am eventuala șansă de a locui în China sau Japonia, în America de Sud, în Africa. Niciodată nu m-am temut de pierderea identității sau că în alte țări oamenii gătesc altfel, se îmbracă altfel, au alte obiceiuri și cutume. Umanitatea asta care ne leagă pe toți mi-a fost mereu foarte aproape.

România patriarhală, abuzivă, distrugătoare de personalitate și alegere și libertate nu mi-e aproape deloc. E atât de departe încât nu mă mai afectează. Este o Românie a celor care m-au numit pe internet ratata supremă – refrenul lui „nu ai casă, nu ai soț, nu ai copii, nu câștigi bine – du-te și te împușcă”. Vorbesc despre ea în poezia mea pentru că există, dar vorbesc ca supraviețuitorul invitat la Ted Talks.

România amintirilor și viselor mele, a bunicilor mei, a anilor de școală când credeam că eu doar trebuie să învăț, să excelez, și va fi bine; România plăcintelor și compoturilor și prăjiturilor și afumăturilor și ciorbelor; România teatrului de o profunzime și inovație cum încă nu am văzut aici (deși posibil să nu fi avut acces încă); România boemă și proaspătă și progresistă și umanistă, această Românie îmi este foarte, foarte aproape. Este a mea, întotdeauna, oriunde mă duc.

Am în plan și o carte de memorialistică, dialog cu bunica, pe care să o scriu și să sperăm public în engleză. Și multe vloguri și scrieri, călătorii înapoi, în Deltă, în munți, în Bucovina, în Ardeal, pentru ca România vie și frumoasă să fie acolo, în văzul și spre aprecierea tuturor.


Cătălina George locuiește de 10 ani în Marea Britanie, unde a intrat în contact cu scena locală de poezie în ultimii ani. Parcursul de la postul de editor al revistei „Terra Magazin”, prin disponibilizare, la masteratul în Jurnalism Online și scena de poezie din Birmingham și împrejurimi a trecut prin câțiva ani de muncă în sistemul de îngrijire de persoane în noua țară. În România, Cătălina a publicat două volume de poezie: Cât aș atinge ceașca de ceai (Marineasa, 2005) și Sora de război (Tracus Arte, 2012). Lucrează acum la publicarea primelor cărți în limba engleză.

siamezi

ascult orașul
pe canapeaua asta ca o placă de granit
iar soarele picură tăcut printre nori

peste acoperișuri
peste ziduri despuiate de haine făcute la comanda altora
alunecă umbrele noastre
întind mâinile degetele scapă atingeri printre pufuri de noxe
ne extindem până la franjurii de ciment
departe de Piața Universității
punctul zero al împreunării noastre

peste Teatrul Național
plutește privirea
un văl cu 1000 de fire adunate
din rămășitele aurite ale boemei noastre

la distanță
ne topim molatec pe cerul gurii
orașul și eu
doi amanți cu coastele zdrobite

este o lume minunată

it’s a beautiful world it’s a beautiful day
țipă boxa în bucătărie
unde golesc rămășițele din bufete
2009 cele mai devreme uitate ingrediente
acordeonul îmi zdrobește inima în bucăți de tort

ore de cântat la acordeon
clapele în ritm cu bașii
Dunărea albastră Kazacioc Ciobănaș cu trei sute de oi
s-au strecurat prin minuscule fisuri
pe lângă ferești
pe care le acopeream cu bucăți de cârpe iarna
bunica obișnuise să cânte
la harmonică acordeon chitară
cu zâmbetul mai mult decât cu degetele
zâmbetul găurește zidurile tăcute ale tinereții ei
râsul cu sforăituri când eu făceam pe învățătoarea
hai să ne jucăm de-a școala să facem dictare
cum am ales fragmentul ăla să-i dea bunicii un tsunami de chicote
cineva lovit de dureri de burtă într-o plimbare la țară
s-a ascuns în tufișuri
nu îl citisem înainte
mi s-au înroșit obrajii mai rău decât pixul de corectură

hai să ne jucăm de-a viața din nou în fortăreața noastră vrăjită
bunică
apartamentul nostru comunist unde au crescut primele mele poeme
din întunericul iernii steluțe de Anul Nou
unde legătura noastră țesea printre borcane cu gem cu murături
frunze de mentă adunate în bufet
hai să cântăm la acordeon
să facem clătite
în bucătăria ce fierbe în apusul de peste
blocurile noastre

cum a crescut lumea cu zgomot                          
de după tivul de fabrici stricate și vise de călătorii spațiale
Noi in anul 2000/ Cand nu vom mai fi copii
Vom face ce-am vazut candva
dincolo de granițe ce plutesc pe amăgiri

vânt amar ne-a zdrențuit limbile
nu mai putem vorbi despre ceea ce cândva am împărtășit

în timp ce legumele îmi cresc în ghivece
în anul pandemiei
în timp ce golesc bufetele
retez fundături
cu teama de ceea ce va rămâne
îmi e cel mai dor de bunica

acordeonul deschide un rift direct prin viața
oprită în trafic

nici un cântec nu poate să spele ceea ce nu s-a împlinit niciodată

Eli, Eli, Lama Sabachthani

halatul acesta va prinde viață
din lacrimi și transpirație
va curge peste ținuta impasibilă a ramei de pat
prin fereastră și peste strălucirile acestui oraș
printre fâșii de întuneric

atunci mă voi ridica și eu din propriile mele oase zdrobite
voi păși direct în această ardere pe rug
care sapă cripte pozând în spații de siguranță
unde m-au invitat să pășesc
unde m-am așezat să împartășesc pâine vin prietenie
unde am fost ciopârțită începând de la genunchi în sus

arderea lasă un pântece fraged în pat
ca să pot dormi din nou

mâinile mele au gherat prin noapte către marginile singurătății
unde oamenii își smulg cuvintele din rănile tale
unde ”îmi pare rău, știu că îți este greu” ar trebui să fie de ajuns
unde ți se dă o cutie în care să stai mort și viu

mâinile mele s-au încleștat când mi-am simțit spatele de gândac
încă ridicându-se din aripi proaspăt tăiate
voce de rugăciune sfredelind
prin pereții teminței mele

”Eli, Eli, Lama Sabachthani?”

sunt aici
sunt singură
și milostivirea mi-a fost ascunsă de când am coborât în
ceea ce ar fi trebuit să fie noua mea viață

sunt aici
mă auzi?


sursă fotografie cover: Unsplash