În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.
Invitatul din 13 aprilie este Dan Dediu.


1. Încep cu întrebarea de care se leagă, de fapt, tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

2020 a fost un an interesant și straniu. Cred că în plan personal aș putea să-l bifez ca un an bun, m-a împins la multe exerciții de autoevaluare.

Mai aproape de nevoile fundamentale, de dorința de a-mi întemeia o familie curând,  să privesc dincolo de orizontul de supraviețuire. Să grăbesc pasul, să îmi asum mai multe riscuri.

Întoarcerea în țară, mai ales în contextul pandemiei, era unul dintre riscurile majore pe care m-am gândit că poate ar trebui să mi-l asum.

În ianuarie, când nu erau încă restricții de călătorie, am primit telefon de acasă că a murit taică-miu. 

Eram într-un orășel de lângă Londra, cu chiria în urmă, schimbând tot felul de joburi că să mă întrețin. Vestea m-a trezit cumva din letargie, cu atât mai mult că a marcat o coincidență nefericită: la o săptămâna după ce am primit eu telefon de acasă, un prieten cu care locuiam în aceeași casă a primit aceeași veste. El s-a întors definitiv în țară, eu am ales să rămân. Din toamnă am încercat de trei ori să mă întorc, două zboruri anulate și acum în martie un alt set de restricții care practic te obligă doar la o întoarcere definitivă. Am simțit că mai mult decât orice, după un an de muncă în healthcare, am nevoie de o pauză, de  reconectare cu oameni, cu limba. Ideea, totuși, că m-aș întoarce la un salariu de 1500-2000 ron și într-un mediu atât de instabil concurează mereu somewhere in the back of my mind cu stabilitatea financiară pe care am reușit s-o câștig aici. 

2. Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

Am scris foarte puțin în ultimii doi ani. A devenit mai mult un moft, cred că e o satisfacție pe care am încercat tot timpul să mi-o neg. Și o stare de armonie pe care aș vrea s-o regăsesc în altceva. 

3. Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

Ideal ar fi ca destinul cărții să fie separat, să aibă anticorpii necesari și să răzbească singură. Ceea ce se întâmplă de obicei, mai devreme sau mai târziu. Nu mi-am propus un obiectiv pentru carte, m-am bucurat și mă bucur în continuare dacă cineva apreciază sincer și rezonează cu un fragment, vers, poem. La capitolul vizibilitate și promovare cred că e un dezavantaj distanța. 

4. Care e cea mai importantă diferență între poezia „de aici” și cea „de acolo”?

Nu am citit suficientă poezie contemporană de la englezi, dar o să mă ghidez după cum am simțit eu poezia acolo și aici.

Poezia „de acolo” e mai exuberantă, mai variată, dar îi lipsește curajul, relaxarea, setea de performanță.

Poezia „de aici” vine din relaxare și dintr-o altfel de disciplină interioară, dar de multe ori e fadă ca pieptul de pui fără ingrediente & lăsat prea mult la foc. Cred, totuși, că a trecut vremea când poezia era mult mai fertilă într-un mediu potrivnic, cu provocări și greutăți. Personal, am scris mai bine aici despre experiențe trăite „acolo”.  

5. Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe de tine e România acum?

Am văzut recent filmul documentar Colectiv și am avut un sentiment de solidaritate & responsabilitate. Pentru că sunt cumva sătul să aud aceeași poveste și blazarea de după, cei care ne conduc sunt vinovați, toți fură, așa o să fie mereu. Fără să realizăm că și noi facem parte din toți. Poate nu e întâmplător că s-a întâmplat într-un club numit Colectiv, poate nu sunt deloc întâmplătoare ramificațiile politice de după, vizibilitatea pe care o s-o aibă în continuare evenimentul prin prisma nominalizării la Oscar, mărturiile din spitale și mașinăria mercantilă din sistemul sanitar pe care o scoate la lumină filmul. Poate ar trebui să fim pregătiți să murim pentru crezul nostru și nu doar să ne lamentăm de pe margine ca și cum suntem mereu în fața inevitabilului.



Dan Dediu (n. 15.03.1986), Bârlad. Am terminat un Liceu Sportiv și după am hoinărit prin țară & prin lume. Debutul în poezie s-a întâmplat în 2017, la Casa de Editură Max Blecher – 4,5 litri de sânge, miliardar. Îmi plac trenurile, nopțile în natură și sporturile individuale. Plănuiesc ca până la 38 de ani să încerc metoda Wim Hof pe muntele Snezka. 

Insights on DMT

Sunt prieten cu clovnii,
împătimit
în cabale de iasomie.
Vărsat într-un clocot de rîs,
un extaz curbat din stomac
în genunchi.

nu cuvintele
sunt obiectele pe care le ating
și le împing ca pe propriul meu trup,
dar ele îmi declară cel mai straniu război.
Iartă-mă,
mamă.
Nu vreau,
nu vreau
soluția.
Alunec.

Frecvențele urcă,
oscilez cu mâna pe faleze de fractali,
primesc niște vibrații ca știrea unei noi nașteri.
Sunt primul microorganism nomad
în halucinația lui despre limbaj,
sunt prieten cu negrii
și exploziile,
primesc o ghidare magnetică
spre o nuntă de pulsiuni.
În efemerida ei se arată un adevăr sub formă de monument.
Eu.
Am descoperit
prăbușit în rețele vaste
că sistemul poate ceda oricând-
ca acum o secundă, ca acum altă fracțiune de secundă,
ca acum.
Acum, retroactiv,
ideea e atât de fascinantă în sine
aproape că-mi vine să-mi induc leșinul
în timp ce beau un pahar de Aloe Vera cu mango.

Am descoperit
un coșmar recurent despre închisoare.
El crește și asteaptă să coacă în logos,
să se frângă măcar puțin
în legenda experienței umane,
dar spiritul meu acoperă cu travestiuri de culori
și terase de energie peste canale.
Spiritul meu.
Unde sunt Eu?Câte dimensiuni împarte un Eu
și cât spațiu rămâne în Univers pentru non-eu?
Cred 100%,
cred 100% în tot ce văd.
Sunt înspăimântat de vastitate.

Frederick Seidel

Trecuse mai bine de trei ani
de când nu mai știam nimic de el-
într-o vară la un hotel din Nice,
când priveam împreună un documentar despre Cosmos
am înfipt și eu un steag
cu portretul lui
pe glezna unui roboțel halucinogen
de pe planeta Marte.

Acum, ziua muncesc într-o fabrică de automotive din Brașov
ca să-mi mențin arderile, seara îi caut poemele audio
pe Youtube, într-o casă de pe strada Livezilor,
cartier Stupini.
O voce de călău care putea aduna toate lighioanele pământului
într-o arenă: poeme postmortem, despre proscriși, oratori impetuoși
și oameni posedați.

Am născocit pe loc, din invidie sau melancolie,
un scenariu motivațional:
pentru tribulațiile astronomice ale unei eroine din orașul Telos,
ucisă într-un poem dictat de Frederick unui barman la o agapă
cu marii poeți americani, secvență minoră de altfel în poem:
vreau răzbunare.
Am să-l caut prin toată America și am să-i aflu toate secretele,
dar mai ales cheile de la motocicletele Ducati.

În cinstea eroinei din Telos, dansul meu posedat în sincron
cu roboțelul halucinogen de pe
planeta Marte
reflectat în băltoacele de pe strada Livezilor,
cartier Stupini.

KING ST.

Pe strada Regelui-
buhăit și melancolic,
dau kudos cu tibia de noptieră
și scrâșnesc din dinți

De la geam
văd noaptea când fumez
sediul băncii HSBC.
Afară plouă mărunt și vuiete de avioane
răsună din creștetul aburind al regelui.

Sunt o gorgonă împletită în părul lui
și îi cer doar lucruri ridicole de realizat:
O după amiază de sacrificiu, cu membrele paralizate,
banii ca un joc de monopoly în petreceri pe faleze.

am vrut să strig, am strigat ca un nordic păgân
în amigdala unui doppelganger din insula Borneo
am vrut să distrug, am distrus toată tinerețea
cu vântul lumii în spate

Acum vreau doar un câine
care să doarmă lângă mine
și să mă iubească.

foto cover:  USGS on Unsplash