În prima jumătate a lunii aprilie, Poetic Stand lansează un nou dosar Stand-out: Distanțe. Invitații noștri sunt de această dată poeți români care locuiesc în afara granițelor țării. Eu au acceptat să ne vorbească despre experiența de a trăi departe de casă, despre felul în care anul 2020 a adâncit distanțele deja existente între „aici” și „acolo”, dar și despre modul în care poezia lor a fost influențată de toți acești factori. Vă propunem să citiți interviurile cu acești autori și poemele pe care ni le-au trimis.

Invitata din 14 aprilie este Roxana Sicoe-Tirea.


1.Încep cu întrebarea de care se leagă, de fapt, tema acestei ediții Stand out: cum a trecut anul acesta când, din cauza restricțiilor, România n-a mai fost tot timpul la un bilet de avion/autocar/tren distanță?

Un bizon. Natură brută, în casă de om. Dacă ar fi să asociez anul acesta cu o imagine, l-aș percepe ca pe un bizon încremenit în culoarul strâmt al casei mele. Imposibil să ocolești animalul ăsta imens, să treci dintr-o parte într-alta, habar nu ai ce caută el acolo, cum a ajuns și cum s-a înțepenit, mai și fornăie nervos, te cuprinde frica, îți faci planuri de evadare care eșuează, rând pe rând, sfârșești prin a aștepta cuminte pe un fotoliu. Anul acesta a omorât fluiditatea mișcărilor, forfota obișnuită a lumii și a restaurat, într-o anumită măsură, dictatura geografiei de care, personal, profitând de vacanțele universitare, mă credeam salvată. Mereu m-am gândit că ajung mai rapid din Paris decât din București în orașul meu natal, în Transilvania. Anul acesta percepția mi s-a schimbat radical sub imperiul unei triple amenințări pe care am trăit-o cu aproape întreaga umanitate: amenințarea biologică, venită de la un protorganism încăpățânat, hotărât sa distrugă lumea așa cum o știm noi, cea psihologică acționând prin instabilitatea adevărului (teza zilei de ieri transformată în antiteza zilei de azi și tot așa) și amenințarea anomiei în plan social. Încă nu am scăpat de niciuna din ele și eu tot sper că doar-doar se urnește bizonul de pe culoar.

 2. Cum s-a schimbat felul în care scrii și felul în care te raportezi la poezie în anii de când nu mai locuiești „acasă”?

Nu îmi pot da seama. Am convingerea că dacă aș fi trăit în România, aș fi scris mai multă poezie. Mă gândesc la asta cu ciudă și de multe ori percep faptul că nu am scris destul ca pe o autosabotare. Am devenit însă o cititoare mai avidă decât eram și cercetarea mea s-a învârtit mai întâi în jurul reprezentării dictaturii în ficțiune, în anii doctoratului sorbonez, pentru ca, mai apoi, să mă îndrept înspre chestiuni legate de migrație. Sunt și acestea obsesii autobiografice, de analizat, de interogat și, poate, într-o bună zi, de lămurit. Simt tot mai mult că „lămuririle” vor veni din zona poeziei.

3.Poeziile tale, cărțile tale continuă să fie citite, citate, chiar premiate în țară. Crezi că destinul lor e potențat sau alterat de această distanță?

De când sunt în Franța m-am gândit prea puțin la scrisul meu, însă am încercat să îl promovez pe al altora, atât cât timpul mi-a permis. Am colaborat cu o fabuloasă Casă a Poeziei din zona Versailles și am adus peste o sută de poeți din lumea întreagă în fața studenților Universității Versailles în ultimii cinsprezece ani. Au rămas urme, unele adâncite în discuții ulterioare. Acum îmi spun că poate a venit vremea să mă întorc la mine.

4. Care e cea mai importantă diferență între poezia „de aici” și cea „de acolo”?

Poezia din România este scrisă în limba în care trăiesc. Mereu mă va zgudui din temelii. Eu în fața poeziei scrise în limba română am atitudinea fanilor unei echipe de fotbal. Înțeleg jocul, mă pasionează, îl analizez și admir o mulțime de jucători din lume, dar când joacă echipa mea las totul și fug în tribună și trăiesc meciul „la maxim”. Nu știu dacă Manasia va ajunge mai mare decât Ben Okri (comparația mi se pare pertinentă), dar eu tot din Cerul senin citesc dacă trebuie să aleg. La un alt nivel, existența poeziei mi se mare mai animată în România, în estul Europei, în general, în țări africane sau sud-americane decât la ora actuală în Franța. Poezia e mai „vie” tot acolo unde lupta pentru supraviețuire te împinge cu putere nu doar în corzile ringului realității fioroase, ci și în cele ale imaginarului poetic devenit refugiu, armă, lăcaș de cult și multe altele.

5. Ignorând coordonatele lumii fizice, cât de departe de tine e România acum?

România e mereu periculos de aproape. Pentru mine nu există zi în care să nu predau în engleză, să nu comunic în franceză și/sau să nu studiez texte scrise de autori, în ultima vreme, nigerieni, dar Franța, pământ pe care îl îndrăgesc, e teritoriul unde mă simt oaspete, își păstrează o parte de mister, de ceremonie, aici îmi port mereu pantofii cu toc, stau la o oarecare distanță față de evenimente, le privesc întotdeauna cu o sporită doză de indulgență. În România îmi iau papucii de casă și sufăr și mă entuziasmez ca o adolescentă în fața primei iubiri. De altfel, nu cred că am depășit faza de adolescență în privința României. Aveam douăzeci de ani când am ajuns în Franța, mi-am întemeiat foarte repede o familie și am intrat la adăpostul unei vieți universitare. Nu am muncit o zi în România, în afara colaborării pe proiecte culturale unde am dat mereu peste oameni de nota zece, așa că nu am avut vreme să mă „acresc”, să mă înfrupt și eu din lehamitea națională, să mă maturizeze problemele foarte urâte de care se izbesc zilnic mulți dintre prietenii mei. Am avut dezamăgiri, chiar șocuri în România, dar ele nu au ținut de țară, ci de om care ar fi putut fi american, ugandez sau francez; ar fi fost același lucru. Una peste alta, mă simt aproape de câteva teritorii ale lumii, foarte bine cunoscute prin viețuire și prin studiu, dar România trăiește în mine, nu așa cum este în realitate, ci așa cum o percep sau idealizez eu, și știu că nu voi scăpa de ea vreodată. Blestemul plecărilor e că îți transformă în miraj revenirile.


Roxana Sicoe-Tirea, (n. 10 aprilie 1981, la Hunedoara) este cercetătoare în studii africane la Universitatea Versailles și trăiește în Franța din 2004. Autoare a studiului Du pouvoir dictatorial au mal moral, une etude du roman africain francophone depuis 1968 (L’Harmattan, 2014), a studiului monografic Dinu Flămând. Exerciții de libertate (Școala Ardeleană, 2014), a volumului de poeme, A șaptea dimineață a lumii (Limes, 2005), traducătoare, inițiatoare a numeroase proiecte culturale.


secvență postcotidiană

în fiece dimineață rătăcim prin orașul fără prihană:
tu îți cauți prieteni, eu, Fiara; cumpărăm două mere întregi din piață,
tu plângi după mere mușcate: „Vreau mere mușcate, mamă” scâncești,
avansăm, tu tânjești după prieteni, nu contează specia, culoarea;
eu îmi duc platoșa și armura, o sabie și-un kalashnikov sub trandafirii de
pe eșarfă. pun două mere mușcate în geantă, mergem din nou
strângându-ne mâinile înmănușate dincolo de neterminarea trotuarelor.

am ajuns la ușa noastră; o umbră de pește înoată pe-o fantomă de lanț;
deodată peștele frânge o verigă, ne-amușină pașii, ne-adulmecă
drumul, ascultă geamătul cheii și-și face culcușul pe preșul de la intrare;
păzește papucii. tu țopăi sub clăbucii de săpun. sărbătorim ieșirea din casă.
răsună un cântec marinăresc aspru ca plaja la care visezi de luni bune.

din bucătăria noastră sclipitoare arunc praful de ouă, laptele praf,
tinichelele de conserve; alung inutilul bondar pe care l-am tolerat
ocolind cu băgare de seamă cuibul; despre el nu vorbim niciodată.
izgonesc toate filmele din televizor: „viața e o plecare perpetuă și-o
perpetuă revenire.” îți zic împăturind câteva haine într-o valiză:
o, huruitul rotițelor pe astfalt! o, sarabanda înaltelor tocuri pe caldarâm!
odă bălților în care vei sălta stropind cerul! trăiască indiferența mulțimilor
de coate calde, traficul sfidător, parcul umplut cu hohotele tale ce se prefac
în coardă semistatică de-a lungul Muntelui Amânarea-
vulturii gloriei se rotesc împrejurul crestelor și nu-mi pasă:
în două jocuri de-a v-ați ascunselea îi jumulim!
până când mă gândesc la toate acestea, finalizându-mi bilanțul eșecurilor,
ajungem pe strada chioșcului de ziare. acolo voi cumpăra știri
despre viață și moarte, dar mai ales despre moarte.

din plăcuța cu numărul unu țâșnește Frica-Pitica-nu-se-Teme-de-Nimica,
se-avântă să-mi smulgă brațul care se termină cu tine, dar fac o piruetă,
îi ofer celălalt braț, iar ea o zbughește bălăngănindu-l în bot.
de azi înainte cinci degete îți vor găti de două ori mai încet
și te vor mângâia pe frunte la fel de singure ca până acum;
vor împleti în cenușă povestea casei bunicilor mei, din țara
cu zâne și dinozauri; casa are un suflet verde ce plutește peste
țigle și multe comori pe care le-au ferecat pirații rotunzi; în jurul zidurilor –
neîncetat stoluri de rândunici căutându-și cuiburile. vom aștepta ca zmeura
interzisă s-ajungă foarte încet sângerie; parfumul ei ne va petrece prin curte
precum un câine orb; apoi vom pândi copiii
neștiutori urmându-mi pașii apuși pe podele
și vom pleca. despărțirile nu se termină niciodată.

ne aflăm în fața chioșcului de ziare transformat în deșert,
sârmă ghimpată, mașetă sau tundră siberiană:
îți voi putea eu vorbi despre marea praștie care ne țintește?
despre toate păcatele care ne-au trecut pe sub ferestre?
aripi de carne ascunse în hârtie.
să privim totuși înainte;
aceleași date peisagistice 2020.
noi doi confinați în istoria personală:

un copil târăște o cutie neagră.


Poemul rupt

I Kora

batalioane de sfinți fărmițați, o casă
în piese de lego, țipetele din creierul tetanizat, seara, sacul
în care toate acestea s-au așezat vreme de optsprezece ani,
talpa ta subțire pe treapta autocarului, duhul tău aburește spoturile aprinse pe
bolta din plastic
în timp ce asinul îți fuge pe câmpia Olteniei- sălbăticit.

șoferul îți întinde batista de hârtie, îți potrivești cununa și
pornești pe drumul care te va răstigni într-o vitrină.

II Ahmed

brusc simți că pământul nu te mai ține, mătasea femeilor mătură
trotuare din gelatinăalgeriafierbinteșiprăfuită
te desprinzi din niaqbul matern, traversezi Mare Nostrum și te trezești
înaintea ceainicului de la Bordeaux : ce urmează când rugăciunile ți se
amestecă în gâtlej, iar pe gură îți ies cereri mototolite de la
„repetați” la „repetați, vă rog” la „puteți vă rog să repetați ?”
integrarea înaintează,
tu te târăști după ea printre cioburi și-nveți că
durerea sună la fel în orice limbă.

III Europolitan

ce mai e pe la Paris ? întreabă un prieten
cum stați cu ora albastră, cu amurgul din clișeele turiștilor, cu
iubirile suspendate de parapete? ondulările Senei mai șoptesc versuri în
limba română ? dar pasărea măiastră, tot în cuibul de sticlă și aluminiu ? ce
mai e pe la Paris ? insistă un prieten,

mult bine îi râd în ecran, îi arăt podul care îi poartă numele și
traversez trecerea de pietoni fără mine ce mai e pe la Paris când
zilele și nopțile mele se termină fără excepție în pietrele Muntelui Retezat.

IV Fată cu vocea tăiată

schimbi vizuină după vizuină rostogolindu-te pe
roți de cearcăne. acum te-ai oprit la o masă din aeroport și
în jurul tău ninge
peste cușca motanului Blaise
în timp ce
femeia nigeriană șterge solul :
parcă dansează cu
sânii plini de lapte îndreptați spre cer.

V mica demascare

în prima zi mi-ai lasat lângă prag un trup chinuit, iar eu
habar nu aveam la ce folosește așa că am chemat ambulanța
uitând întâmplarea.
a doua zi am descoperit cuie bătute alandala în toate punctele cardinale
și am început să le acopăr cu diverse paltoane bucurându-mă că e vară.
a treia zi am pășit peste pete de sânge cu enervare întrebându-mă de unde
au mai apărut și câți litri de apă voi folosi să le curăț

oare nu știu că viitorul mă va izbi de ușa Ta cu
florile neputinței crescându-mi adânc din palme ?

                                                                                                                          to be continued


sursă fotografie cover: unsplash