Cosmin Perța, primul invitat al rubricii Creative Stand, a evaluat poemele trimise pe adresa redacției noastre în ultimele săptămâni. Reamintim exercițiul propus de el în precedentul articol: „unul dintre exercițiile foarte dificile, pentru că este foarte personal, dar pe care eu îl propun aproape întotdeauna, este acela de a ne sonda propriile zone traumatice pentru a folosi în text toată acea energie afectivă stocată acolo. E unul dintre primele exerciții pe care le-am scris. Există cinci pași ai acestui exercițiu. Nu o să îi detaliez aici pentru că ar lua prea mult, dar o să îi descriu foarte pe scurt.

Primul pas este să identifici o traumă sau o obsesie personală și să o relatezi direct, neliterar, cât mai simplu. Al doilea pas este să transcrii acea situație într-un registru patetic, cât mai încărcat de emoție, de lamentație chiar, fără frică de penibil. Al treilea pas este transcrierea aceleiași situații într-un registru violent, de furie și revoltă. Al patrulea pas constă în ștergerea a tot ceea ce s-a scris înainte. Se reia situația și de data aceasta se încearcă o sistematizare, o normare a ei, astfel încât să poată deveni un text literar. I se adaugă context, i se dă coerență, o progresie, o dezvoltare graduală. Se iese din detaliu și se privește din afară. Se schițează un plan în termeni de cauzalitate și evoluție și situația de la care s-a pornit nu mai este privită ca fiind ceva personal, ci doar un subiect pentru un text literar. Al cincilea și ultimul pas este scrierea textului utilizând structura, planul de la pasul patru.”

Mai jos puteți citi cele mai bune texte în ordinea notelor primite (notele în sine fiind comunicate doar autorilor). Felicitări tuturor participanților.

  1. IAN DAVOS

cel mai puțin om

mi-e frică de tata. el are puterea de a face spanking mintal.
el are tăria de a-mi spune că nu exist.
eu îl cred atunci când mă face un animal.
el ține cureaua, pregătit să mă biciuiască.

fiului meu îi e frică de tata.
iar mie îmi e frică de fiul meu.
când știu cât de mult seamănă cu mine.
mi-e frică de mintea aceea hidoasă pe care o are.

uneori mi-e frică și de mine.
cel mai puțin om.

mamă, mi-a fost frică să nu te dezamăgesc

am acceptat să fac viitorul pe care tu l-ai ales
ai investit bani în mine, în mintea mea hidoasă
nu puteam refuza, nu puteam să continui trauma
ai investit bani și timp și efort și laude
nu puteam refuza
nu puteam lupta împotriva iubirii tale
împotriva grijilor tale, împotriva fricilor tale
pe care le-ai transmis
genetic sau cu forța, îndoctrinare sau nu,
am vrut să te fac mândră că exiști,
că ești mama mea, că sunt fiul tău
am vrut ca frustrările să se termine prin mine
prin acest om oribil pe care l-ai făcut
după chipul și fricile tale, după forma virtuală
a împlinirii tale, după gândul că într-o zi vei reuși,
după trenurile pe care le ratezi zilnic
după joburile care nu te-au împlinit
după casa pe care nu ai putut să o cumperi
după iubirea pe care nu ai primit-o
după el și după ea, niciodată după mine
și m-ai umflat cu pompa iubirii tale murdare
crezând că așa voi fi fericit
și voi spune, mamă, ești perfectă,
ești bună și ție îți datorez tot
lumea îți datorează tot,
iar tu vei suspina, mă vei îmbrățișa
și vei spune că sunt ceea ce trebuie să fiu
exact așa cum ai vrut tu să fiu:
un om jegos, sinistru și rău,
un om oribil.

  1. MONICA MANOLACHI

Testul Rorschach

Când s-a dărâmat Zidul Berlinului,
în cartierul Berceni vântul mătura frunzele toamnei.
Eram clasa a opta, aveam ore dimineața
și purtam uniformă albastră cu număr matricol pe umăr.
M-am trezit devreme, am luat troleul 76 spre Piața Reșița
și am citit câteva pagini din Silvia Kerim pe drum.
Am avut mate, română, rusă, desen și geografie.
Germania era o hartă colorată dintr-un atlas,
denumirea hainelor și jucăriilor din catalogul Neckermann,
cartea de povești pentru copii din care ne citea tata,
Die Puppenmutti kocht sau Die drei Wünsche,
limba în care ne întreba deschizând ușa:

Was machen Sie, meine Mädchen?

După 25 de ani, m-am trezit plângând la prima oră,
în fața clasei, pe nemâncate, când o studentă
a interpretat în felul ei o fotografie din presa de atunci,
rătăcită într-un manual de limba engleză:
bolovanul pe care cineva îl arunca în zid părea o minge de volei.
Să zicem că de vină era cerneala slabă din copiator –
Multiplicată în fel și chip, istoria devine o planșă Rorschach.
M-am sprijinit cu spatele de tabla albă
și mi-a venit greu să explic în câteva scurte fraze
că nu e greșit ceea ce pare un răspuns greșit,
de ce trecutul ia formă de lacrimi
și nici de ce, deodată, îmi crescuseră ciudate aripi.

  1. ION M.

Problema cu părinții vitregi

e că și ei ajung să moară.
ascultă.
sunetul mașinii de înghețată din stradă
o vrăbiuță tâmpă și insistentă
ochind firimiturile de după geamul tras peste
coloana sonoră din visele copiilor de la țară
acolo unde joaca nu se cere niciodată între
ruptă

îmi amintesc
mâna scăpată în lanț
căutând răspunsuri în Braille
pe o foaie în vânt cu conștiința dizolvată
într-o cupă de-nghețată
așteptarea ca o iminentă încălzire globală
câteva etaje mai sus

îmi amintesc
țigara apărută de nicăieri
ca un gândac de bucătărie
hăpăind un plămân prăfuit
câteva trepte mai sus
în altă (dez)ordine de amintiri
știu exact de unde

îmi amintesc
mâncam o înghețată
pe scările unei clădiri mai înalte decât nucul din curte
păzită de legiuni de fumători în halate albe
mama mă mângâia pe creștet
tata poștea un Kent, dintr-o mână în alta
(încă o obsesie explicată)

am citit undeva că
la cinci ani
cel mai tare doare când
îți scapi înghețata pe asfalt
poate am avut noroc
și tata s-a prăpădit
câteva luni mai târziu

  1. ANTINA NIMEREANU

Așteptam să se termine prima zi de grădiniță

Prima zi la grădiniță am crezut
că părinții nu se vor întoarce după mine.

Când au urcat în mașină și le-am văzut spatele,
mi s-a părut că e pentru prima dată când le văd spatele
și am început să plâng.

Mi-am zis: Poate așa-i când părinții te lasă la grădiniță
și nu știi că se vor întoarce după tine,
ți se pare că e pentru prima dată când le vezi spatele
și începi să plângi.

Ce căuta spatele părinților mei între mine și ei?
Ceilalți copii n-au plâns.
Ei nu vedeau spatele părinților lor, pentru că
știau că părinții se vor întoarce dupa ei.

Mi-am zis: Poate părinții mei nu mai puteau fi părinți cu mine
și au găsit un alt copil cu care să fie din nou părinți;
aveam să rămân copil, dar nu al lor, pentru tot restul vieții mele,
așteptând să se termine prima zi de grădiniță.

  1. MIRIANA CIOBANU

    ATI

Izul de căldură dimineața când mama trage perdelele
sau puiul de lumină care traversează ziua, speranța diformă
că azi nu e ca ieri, impresia că totul va fi la fel se amplifică.
Te trezești pe o perna udă dar nu faci nimic, nu te simți destul
de lucid. Indiciul l-am primit când am căzut pe scara de la autobuz,
s-a întâmplat ca într-un scenariu cinematografic – ochii ,,de ce
nu te ridici odată?”, mâinile palide lipite de barele metalice, pasagerii
pe scaune așezați ca păpușile chucky pe rafturi, tot ca într-un film
am simțit mâinile cuiva cuprinzându-mi brațele și silueta lui
dispărând pe ușa autobuzului.

Stăteam în genunchi scobind pământul cu un bețișor din plastic
și mă întrebam cât timp îmi ajunge să înțeleg măcar puțin
din imaginea pe care o proiectam în ochii celorlalți. Sora mea zicea
că semăn cu un hobbit așa ghemuită în noroi și are sens, cred că
mereu vomitam steluțe verzi sau albastre când mă emoționam.

Parte din mine vrea să trăiască pe vârful unui iceberg în Alaska,
cealaltă parte vrea să mănânce hamburgeri cu carne de pui
și să militeze pentru drepturile animalelor, dar momentan fac
echilibristică cu ață de cusut, aștept sesiunea, tipul de care
m-am îndrăgostit iremediabil și câteva șuturi să mă trezesc
din amorțeală. Uneori, seara, n-am nicio nicio inhibiție. Strălucesc
datorită paietelor, mă balansez pe gresia rece, strig nişte aberații, apoi
o ceață densă o stradă îngustă un om masiv o fată singură în paiete
o şoaptă ascuţită în noapte

beznă.

M-a întrebat dacă am înțeles și i-am zis că da. Mă consolau fanteziile
naive. A fost o noapte lungă. La capătul patului am pus un lighean
cu dedicație ploilor inutile care se scurg prin acoperiș, lângă el
o strecurătoare pentru ultimele aberații faimoase Mi-e frig și e vară.

O să mă agăț în cuier și o să rămân acolo pentru un timp.

  1. MIHAELA MUNTEANU

Aici nu putem să dăm nume, ar fi imoral.
Aici nu putem vorbi despre ce e moral şi ce nu.

Începe acum mult timp, când încă nu ştiam să folosesc timpurile.
Începe şi nu se mai termină, e în fiecare zi.
E cu uitat mult la tine,
cu ascultat mult în cap,
cu gândit puțin şi multă letargie. În timp ce tu eşti bine.
Şi mă bucur. Dacă nu m-aş bucura,
nu m-ar mai crede nimeni.

Îmi spui să îţi vorbesc şi
aşa mi s-a părut şi mie că ar trebui.
Începe o eră a discuţiilor
mai sincere decât poezia, cu toate că e ciudat
ca ceva să fie mai sincer vreodată
decât asta. Dar aşa e, poate mai spui
una-alta
care nu reflectă neapărat
tot adevărul. Nu o să ajung departe cu asta.

Începe acum mult timp
şi se vrea a fi o vizită prelungită,
se vrea a fi ceva citit. Se vrea să fie vrut.
Pentru că,
nu-i aşa,
asta ar vrea toți. Cum eu nu am niciodată noroc,
iar tu niciodată disponibilitate,
tânjeala mea neimaginată
e ţinută cu forţa. Idealul meu nici măcar nu e pielea ta, dar
e o completare pe care poate
n-o simt doar eu.
Reticenţa mea pentru plăcere
te recunoaşte.
Te gândesc în toate părțile şi sunt sigură că e teribil.
Hăul asta în care ne aflăm e mai comod decât mi-aş fi imaginat vreodată.

Începe demult, demult, demult, demult. Fără alte poveşti.

  1. NICOLAE-AUGUSTIN ROGOZ

Ciudata plantă de ceai

Ciudată plantă de ceai a sădit tatăl meu în grădină.
Stăm și ne bem ceaiul, eu și tatăl meu, in colțuri opuse ale grajdului vechi.
Ne-au betonat șanțurile, îmi spune el, și privește pierdut către drum, pe fereastră.
Acum apa o să curgă mai iute, îi spun.
Amândoi respirăm greu, amândoi ne înfoiem nările, care seamănă din ce in ce mai mult cu cercuri din cretă.
Ne bem ceaiul din plantă ciudată.
Cine va muri primul eu sau tu? mă întreb.
Dar grajdul vechi rămâne tăcut.
Apa fierbe în ibric, ii spun.
Adu-mi frunzele din plantă ciudată. Am sa torn apă clocotită peste ele și am sa pregătesc ceai pentru amândoi, ii spun.
Noaptea ne păzeau soldații buldozerele.
Dimineața dărâmam casele din Hatvan.
Soldații cu mitraliere in jurul nostru înaintau deodată cu buldozerele și după noi rămânea câmp drept ca masa, îmi spune.
Apa mării e cea mai caldă la miezul nopții, îmi spune.
Apa mării e calda la miezul nopții și voi vă îmbăiați și înotați până dincolo de geamandură, îi spun.
Apoi se face rece ca gheața.
Apoi se face rece ca gheața, îl îngân.
Sorbim amândoi din ceaiul de plantă ciudată și stătm tăcuți în grajdul cel vechi.
Pe șanț apa curge acum mai repede datorită noilor îmbunătățiri, iar eu mă întreb cine va muri primul, eu sau el.
De ce ai sădit planta asta ciudata? Uite se ridică pe garduri și pe pereți, îl întreb.
Nu-mi răspunde, ci rămâne pierdut printre buldozere și canale.
Ceaiul e fierbinte, dar trebuie sa-l bem.
tăcuți îl bem,
neliniștiti îl bem,
printre buldozere și printre soldați îl bem,
printre dărâmături îl bem,
printre oameni îl bem,
noi cei chemați să semănăm plantă ciudată.


Curând vom publica următorul exercițiu de creative writing, urmând să lansăm de acum încolo lunar astfel de provocări cititorilor care scriu sau vor să scrie poezie.