S-au schimbat vremurile

Ai observat că a reapărut Dumnezeu în poezii?
Cu tot arsenalul – cu îngerii & arhanghelii, cu începătoriile & stăpâniile,
Cu puterile & domniile, cu tronurile, heruvimii & serafimii Lui.
Poeții & sfinții – procesând nectarul în prisaca de la pieptul păros al lui Elohim,
Fără matcă, fără trântori: numai zumzet & tehnologie polifloră.
A fost o vreme când lumea era doar o magherniță improvizată-ntr-un creier de poet,
A fost o vreme când oamenii se făceau cu secera & ciocanul,
Când în Laminorul gălățean „Cristea Nicolae” se făceau oameni,
A fost o vreme când pereții camerelor de poeți erau mânjiți cu spermă
& aerul era alcoolizat & poeții fumau Carpați & Mărășești & futeau & borau & o luau de la capăt
în ziua următoare.
A fost o vreme când țigările ardeau în scrumiere ca tămânia în cădelniță,
A fost o vreme în care se făcea mișto de orice & totuși lucrurile erau grave & urgente & definitive.
A fost o vreme când jegul era inspectat metodic de poeții prafpulberiști,
& Dumnezeu sforăia ascuns în vreo gaură neagră dintr-o galaxie îmbâcsită.
Era o vreme când fumegau furnalele-n Combinatul siderurgic și orașul era cufundat în pâclă,
O vreme-n care bisericile dispăruseră din versuri și altarele miroseau a igrasie.
Era o vreme când zeii se numeau Roger Waters & Syd Barrett & David Gilmour & Ian Gillan & Robert Plant & Jimmy Page & Freddie.
Era o vreme când America se zbătea în Vietnam & Cambogdia & la noi n-ajungea decât poezia războiului.
Ai observat că poeții se fac acum călugări? Își depun voturile monahale ca pe niște
Ouă de struț în cuibare făcute din crenguțe de oleandru
& Îl renasc pe Dumnezeu așa cum învie Spielberg un T-Rex în Jurassic Park.

Apocalipsa după Bill Kilgore, pensionar

Iubesc diminețile de iulie cu iz de napalm,
Zorile-n care sudoarea ni se prelinge pe gât, pe burtă și pe craci,
Uleioasă ca un lubrifiant cu care-au fost mânjiți doi electrozi.
Mi-ai spus, șiret, că timpul poeziilor mele e, invariabil,
Ăla de după, evul searbăd care urmează-mperecherii,
Meschinul eschaton developat pe lungimea și lățimea unui cearșaf:
Timpul fără tensiune, scurgându-se greoi și totuși strident prin lipsa de importanță,
Secundă după secundă după secundă, în cântecul meterhanelelor.
Nu mai e nimic de făcut – rămânem țintuiți de salteaua însămânțată ca un
Câmp din botul Nilului, știind că victoria, mica revoluție din fiecare ejaculare
Nu-i decât fotografia fericirii, o ciosvârtă din pulpa scroafei la care speram
Și pe care acum, mai înțelepți, versați cum suntem, realizăm că n-o vom devora.
Trecerea din lumea asta în lumea cealaltă e înfundată
Și crinii arhanghelilor sunt puși de mult în ierbare, la presat –
Aici, pe pământ, există peste tot francize ale infernului
Iar aurorele boreale pâlpâie ca stroboscoapele într-un club subteran:
Rațiunea lor de a fi e să ne privim sfârtecați: deci, să nu ne mai privim deloc.
Suntem sinistrații unei apocalipse deja consumate:
N-are rost să mai calculăm paralaxa de sub Proxima Centauri –
Nu mai plecăm nicăieri: aici crăpăm!

Necronomicon

E o zi stereo, cu două apusuri la capete, sunt
Încă-n rând cu lumea, am
Două sfârcuri, două coaie și alte organe
Împerecheate, un tip la locul lui, lăsându-se
Mușcat submisiv de dinții lui Karl Lagerfeld.
Ar fi trebuit să nu mă fi născut deloc
Ori să nu crăp niciodată. Așa, deja aici, c-un picior în groapă,
Așteptând să lovească dezastrul, e un chin.
Încă n-am fost infestat, încă nu e-n mine cu toate că
Am supt și eu ca ei, am înghițit, m-am futut ca ei &
Uite, sunt pe minus. Tras pe linia de rezervă.
Stau cu mâna-ntinsă, nerăbdător să primesc
Pastila de șoc a poeților gay care și-au anihilat
Sistemul imunitar lăsându-l la mila
Intemperiilor & a iubirilor fără prezervativ.
E adevărat, sunt câteva săruturi și două, trei îmbrățișări care
Nu vor deveni niciodată vestigii. Dar ce-i mai poate face
Un accident vascular creierului deprins cu relațiile biomecanice?
Cum mai poate stoarce buretele de sinapse șlefuit
Cu perciunii și tuleiele pubiene ale câte unui twink aseptic
Pescuit din Dâmbovița, un ciortan waterproof & ignifug zbătându-se
Printre oamenii mari ca o pasăre kiwi pe craca unui sequoia?
Îmi cad gândurile-n cap în averse tot așteptând să lovească
Fenomenul obsesiv –
Gânduri-icre de ambră, mari ca ouăle de rechin.
Nu se arată, stă la pândă-n întuneric țuguindu-și ventuzele
Hrăpărețe / fălci dezvoltate-n cuptorul giger/,
Bântuie prin sângele iubiților din viitor, a amanților de la orizont.
Și, zice profeția, când în sfârșit va pune laba pe mine,
Lumânările de la morți se vor aprinde de unele singure,
Fără chibrit & fără brichetă.

Intricatele mistere ale Combustiei Manzoni

Tu nu ești frumos, ești mai rău
Decât atât.
Ceri sacrificii, ofrande, autodafeuri
Executate public, după ritualuri
Sofisticate.
Eu sunt neliniștit ca argintul
Viu,
Iubindu-te cu perseverența sacră
A scarabeului
Ce dă de-a dura,
Printre dune de monazit, cuarț & granat,
Bila de rahat
A Boului Apis.
Hai să strângem puțin
Cureaua –
Nu pot să-ți cumpăr zilnic ananas
Doar ca să ai sperma
Dulce.
Am trei borcane de zacuscă-n frigider.
În plus, vâscozitatea, albeața ar rămâne la fel –
Faptul că ești aici,
Gol pușcă, lățit peste canapea
Sau chircit sub cerga mițoasă:
Asta-i tot ce contează.
Știu că ești un optimist,
Că-i bine să ne uităm înainte,
Că trebuie să eliminăm rămășițele
Trecutului alimentar imediat –
Dar clismele tale cu Lavazza
Mă omoară –
Nu vrei mai bine să bem împreună cafeaua
Dimineața?
Mă descurc din ce în ce
Mai greu
Cu simțămintele mele
Alogene.
Și, pentru că ești la butoane,
Fă ceva,
Rostește un descântec,
Pe mine mie redă-mă sau
Adu-mă pe linia de plutire
Măcar.
Unde-s vremurile-n care amprentele
Iubitului pe gâtul
Iubitului
Valorau mai mult decât un sejur
La Florența?


Răzvan Andrei s-a născut pe 7 august 1981, la Galați. A absolvit Seminarul Teologic Ortodox din Galați, apoi a urmat cursuri de Filozofie și Istoria și Teoria Artei la București. A lucrat în presa locală și centrală. În prezent, este redactor-șef al Editurii Publisol.
A colaborat, de-a lungul timpului, cu Adevărul literar și artistic, Verso, România literară, Luceafărul, Idei în dialog, Scena 9 și Poesis internațional.
A citit versuri la cenacluri și cluburi de lectură ca: Nepotu’ lui Thoreau, Institutul Blecher, Nocturnele de poezie ARCEN și Lit out loud.
În 2018 i-a apărut volumul de poezii Jazz pentru iguane și alte poeme (Editura BrumaR). Ediția a doua, revizuită și adăugită, a apărut în 2019, la Curtea Veche Publishing. Acest volum integrează, pe lângă alte teme, și problematica LGBTQIA+, cartea fiind receptată, de fapt, în această cheie.
În 2020, cu selecții din volumul Paprika. Sinistrații unei apocalipse consumate (în curs de apariție), a obținut locul I în cadrul Burselor și rezidențelor de creație Cărturești, la secțiunea Poezie.

foto: Alberto Groșescu

Lucrezi la un volum nou. Dacă ar fi să îi „rezumi” conținutul, ce ai spune despre el?

Se va numi, cred, Paprika. Sinistrații unei apocalipse consumate. În primul rând, e un volum mult mai asumat LGBT decât precedentul. În al doilea rând, e mai „prafpulberist” – dacă există salvare, aceasta seamănă cu restul de suflet al lui Valdemort (chircit sub o bancă din „Purgatoriul” imaginat de J.K. Rowling în ultima parte din seria Harry Potter). În al treilea rând, e un volum de atmosferă – apocalipsa e, în poeziile acestea, un eveniment trecut iar acum, noi, oamenii, ca niște zombie, ne mișcăm pur și simplu pe suprafața pământului, fără vreun țel anume. E un volumaș care atârnă greu, e gravitațional, de plumb, aș zice. Ce cred că mi-a ieșit, pe alocuri, e să-mi scot discursul LGBT din convențiile victimizante (tolerate sau îmbrățișate azi de mai multă lume decât în trecut) și să-l mut într-o zonă ceva mai inconfortabilă, astfel încât cititorul să-și poată chestiona mult mai bine gradul de toleranță/ progresism.

Care crezi că a fost cea mai semnificativă „transformare” prin care a trecut poezia ta, de la debut până în prezent?

După debut, grație receptării bune a cărții și a reacțiilor din partea cititorilor, am căpătat ceva mai multă încredere – în mine, în general, și în scrisul meu. Cred că asta se simte în textele acestei viitoare plachete. Am renunțat la rușinea de a băga în poeziile mele chestii care mi-au plăcut, mai mult sau mai puțin culturale, am mai scăpat de jena care mă cuprindea atunci când îmi spuneam că X sau Y ar putea zice că-s prețios sau că mă dau mare sau că folosesc cuvinte dificile. Există dicționare, nene! Până acum nu m-a putut convinge nimeni că poezia nu e (evident, printre altele) o formă de retorică.

Am încercat să-mi găsesc un anumit ritm interior, care să se poată simți și în textele volumului. Sper că mi-a ieșit; mai ales că, spre deosebire de Jazz…, ale cărui poeme au fost scrise pe o perioadă de aproximativ zece ani, textele din Paprika sunt scrise la distanță mai mică unul de celălalt.

Cum scrii?

Glosez, de obicei, în marginea câte unei formulări care-mi vine în minte spontan. Lucrez așa cum lucra Lucien Freud la tablourile lui: pleca de la un detaliu – un ochi, o ureche etc. –, după care construia. Vezi? Asta-i evoluție! Mă compar cu L. Freud! Ha! Ha! Mă rog, tehnica e asemănătoare. Structura poemului la care lucrez – pornind de la acel ciob, de la acea expresie sau, chiar, de la acel cuvânt – e în mintea mea. Și o obțin după ce mă gândesc ceva timp la temele „filozofice”, dacă vrei, pe care le am deja în minte. Nu-i mare scofală. Orice om are o viziune despre lume – una rudimentară sau una elaborată. La asta mă refer când spun „filozofie”. Iar viziunea sub care stă acest volum e una de respirație baudrillardiană și vattimiană. Pe acolo mă învârt acum, filozofic vorbind; iar textele volumașului, citite cu atenție, pot fi descuiate hermeneutic și cu aceste două chei. 

După ce am obținut un gând ceva mai consistent, de obicei lucrurile merg cumva de la sine. Cuvintele se aranjează. Citesc cu voce tare, vreau să nu sune împiedicat sau, dacă sună, vreau să fie așa din rațiuni de expresivitate. Folosesc cuvinte „tari”, de multe ori arhaisme, regionalisme sau neologisme așezate în contexte actuale sau, dimpotrivă, anacronice, din aceleași considerente. Uneori, inventez cuvinte. Deși, în Jazz… sunt mai multe cuvinte inventate decât în Paprika.

Aaa… Scriu pe hârtie inițial și trec la laptop abia după ce-mi e clar ce am de zis. Evident, lucrez la text și în varianta digitală. Las textele apoi „la dospit” și revin asupra lor după ceva timp. După ce creierul meu a hotărât că, domle, e gata acest poem, nu prea îl mai pot modifica. Nici nu-l recitesc.

Olga Ștefan
Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here