Luna aceasta invitatul rubricii Creative Stand este Florin Iaru. Textele rezultate în urma exercițiului de creative writing propus de scriitor la finalul interviului pot fi trimise pe adresa redacției, poeticstand20@gmail.com, până pe 24 mai.


1. Sunteți, în România, unul dintre scriitorii care sunt și reputați profesori de scriere creatoare. Dintre cursurile pe care le-ați ținut, care a fost cel mai reușit? De ce?

Cel mai reușit e cel care scoate, la sfîrșit, măcar un „scriitor” pe care să poți paria. Din punctul ăsta de vedere, cursurile din care au ieșit Anca Vieru, Diana Bădica, Bogdan Răileanu, Tudor Ganea, Simona Goșu, Ion Pleșa, Horea Sibișteanu, Irina Georgescu Groza, Andrei Panțu, Elena Stancu, Iulian Popa ar trebui să fie și „cele mai reușite”. Doar că mai sînt pe lume viitori autori, foarte buni, cu mai puțin noroc sau cu mai multe scrupule, care încă nu au ieșit la lumină. Printre ei, i-aș menționa pe Gabriel Florin Macsim, pe Anca Chimoiu ori pe Iulia Gherasim (despre ei știu că au manuscrisele gata). Și mai sînt, nu-i problemă. Dar ce zic pînă aici e papagal promoțional.

Cel mai tare curs evăr a fost cel care, în trei ore și cu 12 cursanți, am construit subiectul unui roman colectiv, am definitivat personajele, am calibrat timpii, construcția și motivația și am eliminat contradicțiile. Se petrecea acum 5 ani, într-o crîșmă (acolo țineam cursurile) și chestia a fost înregistrată întîmplător. Irina Georgescu Groza e martoră. Dacă nu și Bogdan Răileanu.

2. Sunt scriitorii profesioniști reticenți sau entuziaști de ideea că „scrisul se poate și învăța”?

Ar trebui să te întreb ce e acela un scriitor profesionist. Cel care scrie și e activ? Cel care ține sus ștacheta calitativă? Cel care citește literatură contemporană? În general, atît în discuțiile cu „profesioniștii”, cît și cu amatorii, am întîlnit cel mai des ideea fixă că talentul nu învață, că n-are ce, iar geniul (o, geniul!) se coboară pe hîrtie ca duhul sfînt și înșiră frazele de la sine. După părerea mea, ăsta e ghinionul literaturii române, care, în 150 de ani de istorie literară, nu poate aduna nici măcar 100 de romane remarcabile. Această obsesie pur românească pentru „genialitate” a ruinat generații întregi. La început au fost: talent, îndemînare, prospețime, intuiție. Dar, după un timp, toate astea nu mai dau randament. Tocmai pentru că autorul nu înțelege ce face. Cînd s-a jucat, a găsit o cale. Din clipa în care jocul s-a terminat, începe drama. Pe „profesionist” nu îl mai satisface povestea, acțiunea, trama, personajul și logica narativă. El vrea să dea răspuns problemelor globale ale omenirii. Să fie far călăuzitor al națiunii, păstrătorul dreptății, al înțelepciunii șamd. Îl preocupă „marile teme”. Fără să știe că literatura e în altă parte. Ea conține în mic ceea ce visează el în mare. Autorul atinge gradul maxim de incompetență. Așa că scrisul „profesionistului” se afundă în gongorism, morală, justiție, teologie, filosofie, fizică cuantică, teorii la modă. Pe scurt, și-a pierdut încrederea în forța poveștii, care are mii de ani vechime. Nu există popor, populație sau ins fără povești. Fără fizică moleculară, fără peratologie, fără meandrele concretului, poate. Dar fără poveste, nu.

Îmi aduc aminte de o cursantă care venise cu o falcă în cer și una-n pămînt că ei nu-i spune nimeni cum să scrie. Moamă, să vezi ce povestiri giugiuc dădea la sfîrșit. A apărut cu una-n Iocan. O bijuterie. Dar nu ar fi scris-o „bine”, dacă nu învăța niște lucruri simple și clare.

O să mă întrebi: „de unde această obsesie a talentului care știe de la sine?” Și o să-ți răspund: „din școală”. Acolo toți autorii sînt geniali și de neînțeles pentru profani.

3. Cine apelează la cursurile de scriere creatoare? Care sunt cei mai dificili cursanți?

Asta m-am întrebat și eu. Evident, oameni care vor să fie scriitori. Scrisul (de proză) e o meserie. Orice meserie are unelte și reguli. Ăsta e primul lucru care îi miră pe cursanți (pentru că, ți-am explicat, vin cu idei de-a gata). Jumătate renunță (e prea mult de muncă, e prea complicat, e prost plătit), jumătate merg mai departe. Dintre cei care merg mai departe, doar un sfert ajung să-și vadă textul tipărit (că asta e bătaia peștelui, hai să nu ne mai ascundem după cireș). Cine sînt ei? Acum nu mi-e greu să spun. În general, oameni cărora le filează o lampă, oameni exilați în medii „ostile”, oameni singuratici, oameni animați de o voință inexplicabilă.
Am avut și vreo trei-patru Gică Contra. Mi-a fost greu să-i înțeleg de ce au ales să plătească, de vreme ce totul le puțea. Am bănuit că, fiind geniali, ei / ele nu doreau decît să le confirme cineva geniul. Nu mă-nvață nimeni pe mine să scriu. Ce, vreți să-mi stricați stilul? Păi, stilul e omul.”

Uneori, izbutim să spargem carapacea, alteori, nu.

4. În ce mod v-a ajutat, ca autor, experiența profesorului de „creative writing”?

Ciudat, dar ideile vin vorbind. Cînd trebuie să explici clar și logic o ciudățenie, procedezi ca în literatură: construiești, ordonezi, urci, rezolvi, tăinuiești, produci surprize. Așa m-am prins și eu ce nu-mi ieșea în multe proze (pe care le-am și aruncat, prea erau proaste!). O să rîzi, dar o fostă cursantă, Manuela Klenke, din Germania, mi-a făcut niște observații impecabile la roman. Am rămas cu gura căscată: se folosea de tot ce predasem, dar care mie îmi rămăsese invizibil.

5. La ce rezultate ar trebui să ajungă un cursant care „urmează” rețetarul unui atelier de scriere creatoare? Care e scopul exercițiilor pe care le propuneți dumneavoastră?

Nu există „rețetar”.

Asta e și prima întrebare: „Păi, n-o să scriem la fel?” 🙂 E ca și cum ai spune că bieții compozitori, avînd la dispoziție același set de note muzicale, vor produce aceeași muzică. Fiecare se exprimă cum îi trece prin cap, dar folosind exact uneltele care-i sînt necesare. Iar rezultatul e cucerirea deplină a cititorului.

Însă e exclus ca toți să ajungă acolo. Exclus. În schimb, toți învață să vadă clar în text ce și cum a construit, de ce a construit autorul. Fără bășinile de rigoare, cum ar fi „ce a vrut să spuie autorul”.

Pe scurt, ceea ce propun eu nu e „scriere creativă”, ci „scriere corectă (sau eficientă)”. Creativitatea vine de acasă.

6. Cum rezolvați dumneavoastră „blocajele” de autor, textele care vă pun probleme? Vă rugăm să le propuneți cititorilor un exercițiu pe care îl considerați în mod special interesant.

Nu există „blocaje”, pe bune. Ceea ce denumesc unii „blocaj” e sastiseală, lene, dezinteres, neglijență, necunoaștere (da, da, necunoașterea propriei ficțiuni), neclaritate. Cursanții mei (și ai lui Marius Chivu, fără de care nu aș fi acum, aici) pot depune mărturie. Nu au avut niciodată blocaje. Cînd povestea era clară în cap, nu aștepta decît să fie bine spusă.

Exercițiul e unul de bază și are în vedere taman „problemele globale ale omenirii”, pe care scriitorul autohton vrea musai să le rezolve. De aceea, o să-i tai aripile.

Scrieți o poveste pe orice subiect vreți, dar în propoziții sau fraze care să nu conțină mai mult de cinci cuvinte.

Hint: verbele compuse sînt un singur cuvînt. Prepozițiile, conjuncțiile și interjecțiile nu sînt cuvinte. Articolele nehotărîte nu sînt cuvinte.

Al doilea hint: forma scurtă are o legătură intimă cu conținutul.

foto cover: Alberto Groșescu

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here