Cu Scrâșnetul dinților (Editura Cartier, 2021), Șerban Axinte pătrunde memorabil în fibra marilor teme ale literaturii (și, in extenso, ale vieții), amintind de obsesiile maladivului, ale nebuniei labirintice, cu transele și pauzele sale de recuperare, care dialoghează cu Dostoievski sau Gogol, vorbind din interiorul unui discurs radiografic despre limitele și abisurile sufletului uman. Dar meritele volumului nu țin doar de maniera prin care reușește să dialogheze cu scrisul altora, ci mai ales de capacitatea de a întocmi cu măiestria unui cartograf harta propriilor traumatisme din care pare că nimic esențial nu e evacuat sau vitregit de subiectivitatea intimei expertize – părinții, dragostea, viața, moartea, dialogul întretăiat cu Dumnezeu.

În prima parte, Bad-uri, apare vocea revoltată care-și rostește revelațiile. Peisajul de sanatoriu susține oscilațiile de temperatură și temperament ale unui personaj care face cunoștință cu terminologia propriei boli: „în mâna stângă perfuzie, în/ mâna dreaptă, transfuzie” (…) „tot ce ai gândit e un balast/ care circulă prin întreg corpul precum un cheag;” În contextul dat, reacțiile adverse țin de nesiguranță și ezitare, de încercarea reconcilierii trecutului cu prezentul, de balansările aseptice, instrumentate cu precauție, dar care sfârșesc între determinările claustrofobe ale suferinței și insinuează mai departe răul. E o desfășurare de forțe maligne care provoacă reflecția asupra alegerilor trecutului, în încercarea disperată de a reconstrui o relație de cauzalitate nu pentru înlesnirea (auto)salvării, ci în virtutea unui clocot care răbufnește și inundă suprafețele vecine ale punctului său de fierbere. „să fim atenți la toate gândurile care ne trec prin minte,/ putem aduce înapoi toți demonii, noi suntem ei,/ ne călcăm în picioare unii pe alții, nimeni nu poate ieși din tub”. „am auzit că rădăcinile răului irigă organele/ sexuale, acum nu putem gândi, gratii, gratii, un petic de/ cer, ești bun, dar ai făcut toate alegerile greșite.” Sunt și ipostaze care își conțin secvențialitatea și caracterul succesiv pentru că trauma le face momentane, fragile, în marginea alunecoasă a descompunerii – „ne adăpostim inimile mici de frumusețea/ anilor ce vor veni, de tristețea celorlalți de după”. Însă totul sfârșește în același punct de intersecție al tulburării, al vătămării, descriind un cerc vicios care face din om un pion neajutorat în fața reflexelor afective. „nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate;” E aici o conștientizare agitată, ritmică, prin care e declarată miza întregului volum, anume punerea în slujba afectului simultan, dacă nu chiar împotriva șirului de cataclisme interioare pe care emotivitatea le presupune. Vocea lui Șerban Axinte e, datorită acestei asumări, în favoarea curajului, chiar dacă el spulberă și destabilizează, scrâșnește din toți porii și e la fiecare pas aproape de a fi învins.

În a doua parte, Vitrina frigorifică, asistăm la acutizarea simptomelor secvențialului până la transformarea într-o obsesie a simultaneității și a jocului dintre înainte și înapoi, trecut și prezent, în interiorul cronologiei personale. „să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri/ și să-mi fie teribil de frică/ exact ca atunci când nimic nu depinde de tine.” Dar senzația unui timp ermetic, sufocant revine și de aici imaginea tulburătoarea a mamei îngropată în mintea fiului, de unde nu poate evada nici după cele patruzeci de zile sau cea din versurile „mama a murit gravidă cu mine,/ așa că nașterea mea la vârsta de patruzeci de ani/ s-a dovedit/ cel mai firesc lucru cu putință.” Nu e aluzia la reînvierea hristică, pentru că ea promite mântuire, o mântuire propagată dinspre sine către ceilalți, ci e mai degrabă portretul de cocon, ipostazierea între straturi a celui care se identifică (asemănător manierei lui Dan Coman din Insectarul Coman) ca „un bărbat înalt și frumos,/ un veritabil playmate masculin”. Mai încolo, odată cu tensiunea, crește și frecvența acestor momente-portret – „umbrele să se întrupeze într-un bărbat fericit și liber.”, „promisiunea unui bărbat plin de dragoste,/ vesel și creativ”. Totul e putință, promisiune și umbră, anticipând spulberarea plăcutei iluzii – „îngenunchez în fața imaginii din oglindă/ și scuip cu sete.” Pulsiunile, hârșâirea sunt aproape de apogeul lor în următoarea parte, Viața la business class, unde imaginarul cronologiei intime, a reconfigurării după propria voință a timpului, e eclipsată de realitatea decalajelor. Deja se întrevăd urmele extenuării, amenințarea morții, disperarea care suprimă. Iată: „peste ani și ani te vei întoarce la mine/ cu brațele arborate în bernă” sau „acum nu mai rămâne decât să ne sărutăm/ unul altuia cearcănele”. Dragostea apare ca o încrâncenare salvată de patos și onestitate, care veghează la creșterile și descreșterile vieții, fiind ea însăși una dintre ele, o contorsiune, o formă de abuz și abuzare. În jurul femeii iubite se coagulează tensiunile, ea e polul stângăciilor, ezitărilor care construiesc febrilitatea și încordarea. Și e, simultan, cea dinspre care o liniște și o suavitate abia percepute pot potoli totul. „ne iubim,/ ne rotim unul în jurul celuilalt/ ca două insecte atinse de febră.” În rest, ceea ce nu a fost supus deja extincției, trăiește sub semnul iminenței, a intuiției unei dezarticulări din rădăcini a lumii interioare. “am citit undeva că există un punct/ dincolo de care/ frumusețea cauzează moarte subită.” E aici și discursul celui care vede în literatură, asemenea lui Radu Vancu în privința poeziei lui Ezra Pound, o manifestare a paradisului, o abandonare conștientă către ceea ce e excesiv, în sensul copleșitor al întregului.

Imaginea sanatoriului e reluată, prin aluzii semantice, pe tot parcursul volumului, transformându-se dintr-un spațiu aseptic de înregistrare și diagnosticare a traumei, într-o developare a ipostazelor. Colecționarul lor e acum conștient că intervalul dintre cele două momente nu a făcut altceva decât să multiplice imaginile și nicidecum să vindece (e conștient și de faptul că sfâșierile sale nu ating „calea, adevărul și viața”, ci sunt o autoflagelare sistematică). „deocamdată altcineva deține controlul, opresc imaginea,/ mă observ în variante.” O altă victorie a volumului lui Șerban Axinte ține de visceralitate, de atenția la detaliul plenar al sentimentului care activează una dintre funcțiile fundamentale ale poeziei, aceea de a comunica, în trepidațiile unei urgențe, ceva personal lumii. Altfel, “un trup perfect e un suflet fără însușiri.” Și cum dimensiunea în care (post)existăm e deja pe calea imaculării însușirilor și coloraturilor distincte, Șerban Axinte sugerează că poezia continuă să fie tonul exasperărilor, spectrul luminos sau întunecat al intimităților, dar și al volatilităților din structura umană, cele care ucid și cele care salvează – aceasta poate fi o explicație pentru recurența bilelor de gaz și a fluturilor în versuri.

În precedentul volum de poezie, păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012) exista, de asemenea, trauma, dar era înfățișată cu precizia de grefier despre care vorbește Andrei Terian pe coperta a patra, și care, deși tehnic apărea ca virtuoasă, descriind perspectivist o lume, nu atingea limitele de care ar fi fost susceptibilă. Prin Scrâșnetul dinților, Șerban Axinte face exact acest pas necesar pentru poezia sa, coordonând exteriorul în așa fel încât să povestească și să descrie, în tonul grav al agoniei, interiorul. 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here