Dosarul Stand out al lunii mai este dedicat traducerilor de poezie. Am vrut să aflăm de la tineri traducători cum și cât se traduce poezie contemporană în prezent, cum își aleg autorii, ce probleme întâlnesc în timpul actului în sine al traducerii și ce modele i-au influențat de-a lungul timpului – totul pentru a înțelege mai bine acest proces esențial racordării literaturii autohtone la cea universală și evoluției formelor poetice românești. Prima invitată a dosarului este Diana Geacăr.


Cum și cât de frecvent se traduce astăzi poezie în România? În ce fel ar putea fi îmbunătățită și încurajată traducerea de poezie la noi?

Cred că acum se traduce mai multă poezie, și dacă s-ar traduce și mai multă, ar fi și mai bine. Așa cum sunt traduse cărți de proză care au obținut premii, sau nominalizări la ele, ar fi bine să se traducă și cărțile de poezie premiate sau nominalizate la acele premii importante. Îmi vine în minte The Tradition, volumul de poezie al lui Jericho Brown, un tânăr poet american. Volumul a apărut în 2019 și a câștigat Premiul Pulitzer pentru poezie în 2020. Mie mi-a plăcut foarte mult, și e o poezie acolo, The Trees, la care mă întorc în minte de multe ori.

Ce autori mai puțin cunoscuți cititorului obișnuit ar merita și ar trebui traduși, în viziunea ta, în limba română?

Mă gândesc acum la una dintre poetele mele preferate, Fleur Adcock, poetă britanică. Acum mulți ani i-am descoperit câteva poezii în antologia Trei poeți englezi contemporani: Fleur Adcock, Alan Brownjohn, John Silkin (Editura Univers, 1989, trad. de Liliana Ersu, Denisa Comănescu, Mircea Ivănescu), apoi am citit tot ce am putut găsi pe internet, pe urmă mi-am cumpărat antologia Poems 1960-2000 (Bloodaxe Books, 2000). I-am tradus și eu câteva poezii acum foarte mulți ani. Mă mai gândesc la Anne Carson, poetă canadiană, foarte bună, tot una dintre poetele mele preferate. Mi-am cumpărat mai demult două volume, ambele premiate: The Beauty of the Husband (Vintage, 2002) și Men in the Off Hours (Alfred A. Knopf, 2000).

Cum îți alegi autorii pe care îi traduci? Te atrage asemănarea cu propria ta poezie sau mai degrabă diferența care te provoacă să ieși din zona ta de confort textual?

Înainte să mă apuc eu de tradus oficial, adică să-mi apară numele ca traducător pe cărți, traduceam pur și simplu din bucuria și nerăbdarea de a împărtăși. Așa am tradus poezii scrise de Fleur Adcock, Anne Sexton, Anne Carson, Louise Erdrich, Sharon Olds ș.a. Încă mai simt nevoia asta, dar nu prea mai găsesc timp pentru ea. Recent am simțit-o citind din poezia lui Louise Glück. Îi citesc acum antologia uriașă Poems 1962-2012 (Farrar, Straus and Giroux, 2013) și mă opresc năucită ca să iau guri de aer. Recitesc de câteva ori fiecare poezie, nu cumva să-mi scape ceva. Și unele îmi plac atât de mult, încât mi le traduc în minte. De obicei, atunci când îmi place o poezie foarte mult, îmi arunc provocarea asta: „ia să vedem, îi poți face și pe alții să se îndrăgostească de ea așa cum te-ai îndrăgostit tu?” Dragostea pentru literatură m-a dus la traducere. Și bucuria de a împărtăși cu alții minunea pe care am descoperit-o.

Cel mai mult îmi place să traduc genul de poezie în care găsesc asemănări cu poezia mea. Astfel, munca de traducător mă și ajută la scris. Când traduc poezia altcuiva, o fac parte din mine, iar procesul ăsta mă ajută să privesc viața din alt unghi. De exemplu, cum am schimbat unghiul în titlul Frumusețea bărbatului căsătorit, inspirat din titlul lui Anne Carson, The Beauty of the Husband. Cu poezia ei și a lui Fleur Adcock (și nu numai) chiar am intrat în dialog în volumul ăsta.

Autorii pe care i-ai tradus ți-au influențat în vreun fel poezia? 

Anne Sexton este o altă poetă care m-a influențat foarte mult, poezia ei a fost o revelație pentru mine. Am descoperit-o în perioada studenției, tot într-o antologie, și am fost năucită. Așa voiam și eu să scriu, doar că nu știam încă. Cu mult curaj, cu sinceritate (dar una aparentă, cititorul trebuie să știe și să accepte faptul că această sinceritate este, de fapt, ficțiune, însă, ca orice ficțiune, poate fi adevărată), cu imagini care îți ia răsuflarea. I-am tradus atunci câteva poezii, din bucuria și nerăbdarea de a le împărtăși, și nici prin gând nu-mi trecea că o să ajung să-i traduc mai multe, peste ani de zile, că o să-mi apară numele ca traducător pe o antologie de poezie a ei. E vorba de Poeme alese, (Editura Tracus Arte, 2019), o selecție de poezii scrise de Anne Sexton și traduse de mine și de Cătălina Matei.

 Care au fost principalele provocări întâlnite în timpul traducerii? Cum le-ai depășit?

Se întâmplă uneori să nu înțeleg o imagine, o metaforă, să nu-mi fie clar ce anume a vrut să spună autorul. Și atunci, dacă e posibil, îl întreb, așa cum am făcut o dată, în timp ce traduceam poezii pentru antologia de poezie contemporană universală Portrete de frontieră (Editura Klak, Germania, 2017, coord. de Rodica Draghincescu). Dacă nu pot contacta autorul, cum a fost în cazul lui Anne Sexton, evident că aleg eu varianta care mi se pare cea mai potrivită pentru întregul poeziei, pentru logica ei. În cazul ăsta, ai și mai multă libertate ca traducător. Sigur că m-am bucurat de libertatea asta, pe care abia când am ajuns să traduc poeziile lui Anne Sexton am înțeles că o am – o altă revelație –, dar am și păstrat-o în anumite limite. Pentru că nu trebuie să ajungi să crezi că poți face orice cu textul altcuiva. Soluția mea? I-am citit scrisorile (Anne Sexton: A Self-Portrait in Letters, Houghton Mifflin Harcourt, 2004) ca s-o înțeleg pe ea mai bine și, astfel, să aleg varianta cea mai potrivită vocii ei, nu vocii mele. Cel care trebuie să fie prezent în textul tradus este autorul lui, nu traducătorul. Traducătorul trebuie să fie vocea din spate, intermediarul. Traducătorul trebuie să fie umil, iar ăsta e un exercițiu excelent pentru un scriitor mai ales. Pentru a fi un scriitor mai bun și un om mai bun. Citind scrisorile lui Anne Sexton, nu numai că îi auzeam vocea în minte, dar găseam și informații despre anumite poezii pe care urma să le traduc (și cât de impresionată am fost să aflu că a lucrat șase luni la o poezie!).

Care este ultimul proiect de traducere pe care l-ai încheiat? La ce proiect lucrezi acum?

Eu am tradus și multe cărți de proză de-a lungul timpului, iar  la începutul anului am terminat de tradus Cursuri de literatură, de Vladimir Nabokov, care o să apară la Editura Vellant. E vorba exact despre niște cursuri, cursurile lui Nabokov pentru studenții lui, în care acesta discută despre șapte opere clasice: Parcul Mansfield, de Jane Austen, Casa umbrelor, de Charles Dickens, Doamna Bovary, de Gustave Flaubert, Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde, de Robert Louis Stevenson, Swann, de Marcel Proust, Metamorfoza, de Franz Kafka, Ulise, de James Joyce. Și fragmentele pe care Nabokov le citează, și sunt chiar multe și lungi, tot eu le-am tradus. Am trecut peste un gând care voia să-mi înțepenească mintea la începutul traducerii și mi-am aruncat provocarea: „ia să văd, sunt în stare?” În plus, m-am gândit că alegerea mea, de a traduce singură fragmentele și de a nu apela la traducerile deja apărute, se înscrie în atitudinea pe care Nabokov o promova.  Bine, el era nemulțumit în special de traducerea în limba engleză a romanului Doamna Bovary, dar faptul că revizuia traducerea mi s-a părut a fi o invitație pentru studenți, iar acum pentru cititori, să fie mai cu băgare de seamă, să citească un text în original atunci când e posibil. Ce să mai spun, a fost o mare plăcere să traduc cartea asta și am învățat enorm din ea acum, deși o mai citisem cândva, demult. Dar într-o carte bună există, bineînțeles, mai multe cărți, câte una pentru fiecare vârstă a cititorului. M-a și indignat pe alocuri, mai precis când își mărturisește prejudecățile față de scriitoare, dar dragostea lui pentru literatură e pur și simplu minunată și molipsitoare. Citind cartea asta devii un cititor mai bun. Și eu cred că și un scriitor mai bun. În primul rând, te convinge, dacă nu erai convins deja, cât de importante sunt detaliile pentru a face personajele și lumile din mintea ta să prindă viață în mintea cititorului.

La ce proiect lucrez acum? Tocmai am semnat contractul pentru traducerea romanului 1984 de George Orwell, care o să apară la Editura Prut Internațional. Sunt foarte încântată și abia aștept să văd ce provocări o să-mi aducă. Chiar dacă l-am citit mai demult, ca traducător mă gândesc la el ca la o carte nouă.

Există un traducător pe care îl consideri model, a cărui muncă te inspiră sau te influențează în felul în care abordezi propriile proiecte în domeniu?

Am așa de multe modele în poezie și în proză, că nici nu mai am loc să-mi fac modele și de traducători.  Și nici nu mi-a trecut prin cap, de fapt. Dar e o vorbă populară care mă ghidează în munca de traducător și nu numai: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”. Când traduc textul altcuiva mă port ca și cum am în față un text scris de mine. Mi-ar plăcea mie cumva ca anumite cuvinte să fie înlocuite sau chiar omise pentru că traducătorul nu insistă suficient de mult până găsește varanta potrivită? Bineînțeles că nu. Mi-ar plăcea mie ca traducătorul să-i dea textului un ton pe care eu nu-l am? Nu. Să-i schimbe titlul? Depinde. Dacă titlul meu nu spune nimic în limba în care e tradus, dacă există un echivalent cu un efect mult mai puternic, atunci să-l înlocuiască.

În fine, mi-am făcut un cod de traducător, iar codul meu, în varianta lui scurtă, spune așa: 1. Vino în fața textului cu respect, înțelegere și empatie; 2. Citește textul întreg ca să înțelegi ideea generală (ușor de făcut la poezie; pentru o carte de proză punctul ăsta e mai lung și spune așa: să revii asupra traducerii, să citești întreaga traducere după ce o termini și să modifici ce e de modificat); 3. ascultă vocea autorului, păstrează ideea originală, fă tot ce poți ca traducerea să sune firesc în limba română, dar ai grijă să nu te pui pe tine în față; nu scoate, nu tăia, nu înlocui cuvinte, nu maltrata textul dacă tu nu găsești un echivalent în limba ta, mai gândește-te, fii creativ, caută variante.

Dacă nu-ți place textul original, pentru că se întâmplă să traduci și ce nu-ți place, bineînțeles, atunci chemi în ajutor dragostea pentru literatură. Iar fără dragoste pentru literatură nu poți să faci o traducere bună.


Diana Geacăr (n. 1984) a publicat șase cărți până acum: bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (poezie, Editura Vinea, 2005, Premiul Național Mihai Eminescu – OPERA PRIMA), Frumusețea bărbatului căsătorit (poezie, Editura Vinea, 2009, Premiul Marin Mincu), Dar noi suntem oameni obișnuiți (poezie, Editura Cartea Românească, 2017), Cine locuiește la subsol (proză scurtă, Editura Paralela 45, 2018, Premiul Iocan pentru Cea mai bună carte de proză scurtă a anului 2018; nominalizări la Premiul Discuţia Secretă Grand Prix pentru Cea mai bună carte a anului, la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei şi la Premiul PEN România), Sirina și alți monștri din Saad (povestiri, Editura Casa de pariuri literare, 2021) și Ce văd dragonii (roman pentru copii, Editura Polirom, colecția Polirom Junior, 2019). A publicat poezie și proză scurtă în „Poesis Internațional”, „iocan”, „Literomania”, „O mie de semne”, „Dlite”, „Prăvălia culturală”, „Crevice”, „Subcapitol” ș.a și câteva poezii în limba engleză în „The Blue Nib” și în „Levure littéraire”. Este prezentă în antologiile de poezie: Le Blues Roumain Vol. 2, (Editions Unicite, 2021, coord. și trad. în limba franceză de Radu Bata), Un secol de poezie română scrisă de femei, Volumul I (1990-2019) (Editura Cartier, 2019, coord. Alina Purcaru și Paula Erizanu), Exerciții de neclintire. Antologia poeților laureați ai Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu – OPUS PRIMUM 1999-2017 (Casa de Editură Max Blecher, 2017) și Tu, înainte de toate. O antologie a poeziei contemporane de dragoste (Editura Paralela 45, 2017, coord. Cosmin Perța, ș.a.). Este unul dintre câștigătorii Concursului de Poezie Lidia Vianu Translates, ediția 2018, și este prezentă în antologia de poezie Cinci poeți români/ Five Romanian Poets (Editura Muzeul Literaturii Române, 2019, ediție bilingvă) coordonată și tradusă în limba engleză de Lidia Vianu. A tradus din limba engleză poezii pentru revista online „Crevice” și pentru revista „Poesis Internațional”. Este cotraducător al antologiei Poeme alese, de Anne Sexton (Editura Tracus Arte, 2019) și al antologiei de poezie internațională contemporană Portrete de frontieră/ GrenzPortraits (Klak Verlag, Berlin, 2017, coord. Rodica Draghincescu), în care este prezentă și ca autor. În 2009, a participat la cea de-a treia ediție a workshop-ului de traducere de poezie Re:verse, organizat la Szigliget, în Ungaria, de József Atilla Circle Literary Association of Young Writers (JAK). A tradus din limbile engleză și franceză literatură contemporană și cărți pentru copii. Trăiește în Târgoviște împreună cu familia: soțul, fiul, două pisici și un câine.


Am tradus următoarele poezii cu mai mulți ani în urmă, din pură plăcere și bucurie de a le arăta lumii. Le-am publicat pe blogul personal.

Louise Erdrich

Sfaturi pentru mine

Lasă vasele nespălate.
Lasă țelina să putrezească în sertarul de jos al frigiderului
și podeaua din bucătărie să se-acopere cu o crustă pământie.
Lasă firimiturile negre pe fundul prăjitorului de pâine.
Aruncă bolul crăpat și nu lipi ceașca.
Nu lipi nimic. Nu cârpi. Cumpără ace de siguranță.
Să nu coși nici măcar un nasture.
Lasă vântul să facă tot ce vrea, apoi pământul,
care ne invadează sub formă de praf, și morții
care se strâng în rotocoale gri sub canapea.
Vorbește-le. Spune-le că sunt bineveniți.
Nu păstra toate piesele din puzzle
sau pantofiorii păpușilor în pereche, nu-ți bate capul
despre cine folosește periuța cui sau dacă vreodată
ceva își găsește locul.
În afară de cuvinte. Sau de gânduri.
Caută autenticul – stabilește mai întâi
ce e autentic,
apoi du-te după el cu toată inima.
Cu inima, locul ăla
în care nici măcar nu te gândești să faci curat.
Debaraua ticsită cu suvenire primitive.
Nu separa agrafele pentru hârtie de șuruburi, de dinții de lapte păstrați,
și nu-ți bate capul dacă mâncaţi iar cereale la cină.
Nu răspunde la telefon niciodată
și nu plânge după nimic care se frânge.
Mucegai roz o să crească în cutiile nedesfăcute
din frigider. Acceptă noi forme de viață
și vorbește cu morții,
care alunecă înăuntru prin plasa de țânțari şi se adună
în tihnă pe capacul borcanelor și pe cărți.
Reciclează scrisorile, nu le citi, nu citi nimic
în afară de ceea ce distruge
izolația dintre tine și viață
sau ceea ce năruie, răstoarnă sau spulberă
acest artificiu pe care îl numești necesitate.

Internatul pentru indieni. Fugarii

Acasă e locul spre care ne îndreptăm în somn.
Vagoanele care se împleticesc spre nord, în vise,
nu ne așteaptă. Le prindem în fugă.
Șinele, vechi răni pe care le iubim,
străbat pământul în paralel și se opresc
chiar sub Munţii Turtle. Dacă mergi pe urma rănilor
nu te poți rătăci. Acasă e locul în care se întâlnesc.

Paznicul șchiop aprinde un băț de chibrit, iar întunericul devine
mai puțin îngăduitor. Ne uităm prin crăpăturile dintre scânduri
la pământul care începe să zboare sub noi până când doare
să fim aici; înghețați de frig în uniformă.
Știm că șeriful așteaptă la jumătatea drumului
să ne ducă înapoi. Mașina lui e mută și caldă.
Autostrada nu vibrează, doar zumzăie
ca niște insulte repetate. Cicatrice palide,
urme ale pedepselor străvechi, duc înainte și înapoi.

Toți fugarii poartă o cămășă lungă și verde,
culoarea pe care ai spune că o are umilirea. Frecăm
asfaltul pentru că e o treabă umilitoare.
Peria noastră taie în piatră arcuri de apă,
iar în liniile ude și fragile strălucesc limpede,
o clipă, lucrurile pe care noi, copiii, le-am îndesat în suprafața
întunecată, înainte ca ea să se usuce, pălind după ce și-a amintit
de vechi răni delicate, de țepii vorbelor și ai frunzelor.

Sharon Olds

Primitivi

Am auzit despre căsniciile civilizate,
elegante, sincere şi raţionale, bazate pe comunicare. Dar noi suntem
sălbatici. Intri cu o pungă
pe care mi-o întinzi în tacere.
Recunosc porcul Mu Shu după miros
şi înţeleg mesajul: te-am
satisfăcut azi-noapte. Ne așezăm
în linişte, unul lângă celălalt, să mâncăm,
clătitele lungi tremură şi picură,
sosul aromat curge pe jos,
şi ne aruncăm pe furiș priviri mute,
colţul ochilor ne e curat ca vârful suliţelor
așezate pe pervaz să arate
că suntem între prieteni aici.

Ultima privire

În ultima clipă a căsniciei noastre, m-am uitat în
ochii lui. Până atunci, îl alinasem
toată ziua, pentru că suferea mult, era
în stare de șoc – faptul că mă părăsea
îl făcea să-și retrăiască primele pierderi. Dar acum era timpul să pun capăt
alinării, să ne despărțim. Însă ochii lui mi se păreau încă a fi
oceanul primordial în care
algele verzi-albăstrui au deprins
limbajul primar, irișii lui cuprinzători ca marea, încă
vitali pentru mine, în ale căror adâncuri
primul nostru născut, pe urmă al doilea, au apărut,
cu limbile pregătite cu papile gustative pentru laptele nostru
prețios, cu gust delicat, selenar – laptele nostru. Dar acum, în ochii lui,
încăperi ale morților. Holuri ale suferinței. Ceață de smarald. Zăpadă ca orezul murdar, călcată de mașini;
era și el pe-acolo, m-am uitat după el,
și mi-a oferit un cadou, m-a primit înăuntru,
știind că nu va trebui s-o mai facă vreodată în lumea asta,
sau în oricare alta,
și l-am văzut, nu așa cum arăta cu adevărat,
încă îmi lipsea
puterea pe care ți-o dă furia, dar l-am văzut
văzându-mă pe mine, iar acum,
alunecând în privirea lui plină
de afecțiune, de care m-am agățat mută câteva secunde,
am spus Pa, și el a spus Pa,
apoi mi-am închis ochii și m-am ridicat
de pe scaunul din dreapta de parcă m-aș fi rostogolit afară
dintr-o mașină ce țâșnise de pe un pod
și se-ndrepta spre o apă adâncă. Doi ani mai târziu, apoi trei, în septembrie, și încă un an pe urmă, tot în septembrie, în New York,
mă simțeam bucuroasă că mă uitasem în ochii lui. Iar când
i-am spus unei prietene cât de bucuroasă eram,
mi-a spus:
Poate că e așa cum li se întâmplă familiilor
celor morți, chiar familiilor celor care au murit
în Turnuri: au nevoie să vadă
cadavrul, obiectul care nu mai e locuit
de tot ceea ce alcătuia omul pe care îl iubeau.
Să-ți iei la revedere de la ce-a mai rămas te ajută, într-un fel.

Și am văzut iar cât de norocoasă am fost,
în primul rând, pentru că am putut iubi,
apoi, pentru că lăsasem în urmă despărțirea,
că nu l-am pierdut pe când erau copiii mici,
că ei nu l-au pierdut deloc,
că nu l-am pierdut pe când mă iubea, că n-am pierdut
pe cineva care m-ar fi putut iubi toată viața.


sursă fotografie cover: Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here