Dosarul Stand out al lunii mai este dedicat traducerilor de poezie. Am vrut să aflăm de la tineri traducători cum și cât se traduce poezie contemporană în prezent, cum își aleg autorii, ce probleme întâlnesc în timpul actului în sine al traducerii și ce modele i-au influențat de-a lungul timpului – totul pentru a înțelege mai bine acest proces esențial racordării literaturii autohtone la cea universală și evoluției formelor poetice românești. Invitatul de azi este Florentin Popa.


Cum și cât de frecvent se traduce astăzi poezie în România? În ce fel ar putea fi îmbunătățită și încurajată traducerea de poezie la noi?

Mă tem că încercarea de a răspunde la întrebarea asta deschide o conservă cu viermi și depresie, așa că prefer să rămân în ignorant bliss. Știu că piața de traducere pentru proză a crescut îmbucurător (mare shoutout pentru Alex Văsieș, care face munca domnului pe acolo) și domină net piața de traducere pentru poezie (asta dacă există una – salut în sensul ăsta și apariția cvasi-singulară de anul ăsta a volumului Nimeni, tradus de Vlad Drăgoi). Dar asta nu e neapărat surprinzător: piața de carte e relativ mică, iar poezia e genunchiul broaștei în piața aia (nu știu ca un volum de poezie să fi ajuns în top 20 vânzări de la Iv cel Naiv încoace); nu îmi pot închipui, în afara clasicilor obligatorii de manual și a câtorva antologii, prea mult loc pentru ea. Gata, conserva = deschisă.

De aceea traducerile de poezie sunt în proporție covârșitoare niște eforturi indie.
Ca să ilustrez puțin scara: din miile de volume de poezie publicate în ultimii cinci ani, pot dezvolta o ușoară polidactilie și le-aș putea număra pe cele de poezie pe degetele de la mâini și picioare; dintre ele, aproape jumătate sunt efortul Tracus Arte. Ce ne rămâne e lumea microscopică a publicațiilor; în lumea asta, cred că Poesis International a deschis drumul (și și-a câștigat acel “internațional” homerizant din titulatură) – iar Zona / Scena 9 duc asta mai departe și adaugă câteva inovații binevenite, cum ar fi “dosarele” (proiecte coezive -vezi Harlem Renaissance), cât și faptul că își plătesc traducătorii / colaboratorii.

Aceasta ar fi, cred, și cea mai bună soluție care să animeze traducătorii de poezie – perspectiva ca eforturile lor să fie răsplătite, fie prin participarea la un proiect amplu, semnificativ, fie prin remunerare onestă – și, de fapt, dă-o dracu de tocmeală, prin ambele. Oricât ar duhni de capitalism pragamatic: nu ne putem aștepta ca altcineva să prețuiască un lucru pe care îl oferim pe gratis, și nu ne putem aștepta să existe cerere dacă nu stimulăm oferta.

Ce autori mai puțin cunoscuți cititorului obișnuit ar merita și ar trebui traduși, în viziunea ta, în limba română?

Efectiv oricine a avut nenorocul să nu scrie / să nu fie tradus în engleză (dincolo de faptul că ar merita traduși în engleză). Lucrurile se mișcă și în colțul nostru de Europă (de pildă, traducerea în română la Versiunea Întâmplărilor de Wisława Szymborska), însă e ciudat și trist cum suntem desepri aproape insulari, legați doar de engleză.
Citiți ungurii noștri care se traduc uneori pe sine (și se bucură de o tradiție poetică mult mai veche decât a noastră), întrebați-i pe basarabeni despre ce e fresh în Rusia, vedeți ce scrie Georgi Gospodinov, căutați antologia The Manyvoiced Wave: Contemporary Women Poets of Bulgaria, vânați articolul ăsta de pe Jstor care arată cât de mult semănăm (și e scris de Micaela S. Iovine, efectiv Mihai Iovănel la feminin).

Dar, mai important poate decât asta, ascultați-le muzica, încercați-le mâncărurile, vedeți-le filmele, certați-vă cu ei pe internet (vezi: https://www.facebook.com/groups/vlacho.bulgar.community). O traducere nu poate exista într-un vaccum cultural; mai mult, o traducere bună e rezultatul unei imersiuni, unei afinități intime.

Cum îți alegi autorii pe care îi traduci? Te atrage asemănarea cu propria ta poezie sau mai degrabă diferența care te provoacă să ieși din zona ta de confort textual?

Rareori îi aleg; de cele mai multe ori e o provocare, un bet you can’t do this. Zona de confort textual e o chestie foarte înșelătoare – și asta din cauza laturii tehnice a traducerii; deseori m-am trezit că texte cu care mă empatizez (sau față de care mă găsesc într-un raport de mimetism pe care dacă îl analizez m-aș întrista) sunt sterpe sau cvasi-opace la traducere din cauza unui detaliu genialtâmpit (de pildă, o rimă rară sau o expresie eufonică și frumoasă în concizie ca formula lui Euler). De celaltă parte, texte la care mă zburlesc întind uneori mâini prietenoase și dezvăluie, la traducere, posibilități familiare și frumuseți nefamiliare.

Într-o singură frază: ori traduc posibilul celuilalt prin imposibilul meu, ori traduc imposiblul celuilalt prin posibilul meu. Când chestiile astea sunt prea apropiate, eu și textul ne respingem aproape din reflex.

Autorii pe care i-ai tradus ți-au influențat în vreun fel poezia?

Absolut totul mi-a influențat poezia, cine zice altceva și pretinde “eliberarea de influențe” minte – și merită să i se tripleze taxa radio-tv pe viață (și chiar să o plătească).
 
Asta nu înseamnă că influențele sunt egale. Am avut șaorme care mi-au schimbat viața mai mult decât unele lecturi/traduceri și – reicproc – traducând anumite texte, am intrat într-o zonă de compasiune și înțelegere care m-a schimbat în multe feluri în bine (vezi al doilea poem de mai jos; unde – sper! – engleza îl face de zece ori mai ezoteric-și-totuși-familiar pe Andrei Doboș)

Care au fost principalele provocări întâlnite în timpul traducerii? Cum le-ai depășit?

Felul în care cele zece silabe simple, directe și neutre din engleză devin în română cinșpe silabe îngălate, ca un mers de pisică prin piftie – și felul în care ești aproape forțat să concretizezi ambivalențele unei voci (medio-)pasive într-un sens sau altul (căci altfel riști să sune a proces verbal sentimental)

Felul în care totul pare absolut okay în franceză uite chiar avem paralelism sintactic ba chiar cuvinte pe care le-am împrumutat și sună la fel și rimează – doar că în română nu înseamnă chiar același lucru, fapt neînsemnat care declanșează o serie de mutații sintactice, mutații sintactice care declanșează niște parafraze, parafraze care declanșează zile întregi de tradus klingoniana în sumeriană via esperanto.

Felul în care în spaniolă totul sună constant nobil dar demn, de parcă ai guler dantelat de baron și mănânci și apă cu furculița, unde și umilința sună a amor rănit de hidalgo – dar când traduci în română sună ori a boiernaș fanariot înfumurat, ori a calfă năroadă și obidită.

Felul în care știi perfect ce ai vrut / s-a vrut să se zică în română, dar uneori e nevoie de un cocktail de patru limbi, una slavă, una romanică, una hiper-analitică și una polisintetică, un sistem de notație algebrică, unul de direcționat camioane cu fanioane și viersul a opt mierle răgușite ca s-o traduci. Și invers, felul în care ce n-ai vrut să spui devine vădit, clar și bătător la ochi în traducere. 

Nu le-am depășit.

Ați lansat, de câteva luni, proiectul „Mafia Sonetelor”. Cum a luat naștere proiectul, care este scopul lui și ce pondere au traducerile?

Proiectul Mafia Sonetelor a început ca o combinație imbatabilă dintre o prietenie și reducerile la hosting web din preajma Crăciunului. Înainte de asta, Mafia Sonetelor a existat ca un grup de chat pe Facebook, dar – fiind cuprinsă de un val de smerenie civică – a decis ca în loc să bârfească literatura din colțul ei (așa cum fac multe alte mafii încă mai obscure), mai degrabă să intre în joc și să încerce să încurajeze schimbările pe care și le dorește. Sau, în engleză, to make a positive difference

Scopul nostru este să explorăm, redescoperim și revalorizăm ideea de structură formală în scris; însă nu aș numi asta un scop, ci mai degrabă o aventură cu final deschis. Vom descoperi împreună dacă merită, și ce învățăm din asta.
Undeva între boomeri și zoomeri, între nu se mai scrie dom’le cu rimă ce asta e poezie și (e)fluviile mele lirice nu pot fi încorsetate așa mă lași bro – credem că există un voce și o cale de mijloc, una în care pe structurile vechi se pot clădi edificii noi, unde prospețimea unui vers poate fi sprijinită și amplificată de ritm sau rimă (fără să cădem iar în patima dativului posesiv și a inversiunii) – una în care vocile noi își pot descoperi structuri noi (vezi duplexul –  jumătate gazel, jumătate slam).
Aș asemăna asta cu întoarcerea temporară la chitară clasică (pentru cineva care a trecut la electrică) – unde fiecare greșeală sună de zece ori mai prost; asta nu înseamnă nici lepădatul de electrică și enormele ei posibilități, dar nici adoptatul permanent al chitării clasice (unde corzile noi se acordează stabil abia în săptămâni și unghiile creepy la mâna dreaptă sunt aproape o necesitate). E pur și simplu un self-check, un exercițiu de modestie și de înnoire prin recuperare.

Traducerile sunt haina de vreme rea, la care recurgem doar atunci când nu sunt texte inedite. Din păcate, a plouat cam mult în ultima vreme. Asta nu înseamnă că nu le prețuim la Mafia Sonetelor – dimpotrivă, fac și ele o literatură 🙂

Există un traducător pe care îl consideri model, a cărui muncă te inspiră sau te influențează în felul în care abordezi propriile proiecte în domeniu?

Șerban Foarță, care – discreditabil (poate pe nedrept) sub eticheta de “manierist” ca autor – recuperează de vreo 50 de ani prin eforturile lui solitare de traducător întregi spații culturale, de la Hugo la Mallarmé la Böszörményi Zoltán la Leonard Cohen
(vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98erban_Foar%C8%9B%C4%83#Traduceri,_t%C4%83lm%C4%83ciri_%C8%99i_antologii)

În termeni mai realiști de comparație, oameni ca ăștia – care sper că nu au renunțat:
https://fantasypieces.wordpress.com/2007/10/11/mircea-cartar-1-2/
https://fantasypieces.typepad.com/translation/mircea_cartaresculevantul/


Florentin Popa, născut 1989, Băicoi, Prahova.

2013: publică Trips, Heroes & lovesongs

2017: publică Efrafa

2021: vedeți un pattern?


Cădere fără sunet (Andrei Doboș)

Nimic, nicio dragoste, voi pocni mucul ăsta de floare şi el o să cadă fără sunet.
Tîrziu, în ziua de toamnă, îmi întorc faţa spre miazănoapte
la dealurile mănoase unde limbile apusului se aprind în livadă,
unde părinţii şi strămoşii noştri îşi retrăiesc copilăria
mizerabilă şi sfîntă în truda pămîntului.
Nimic, nicio dragoste, doar un vis de ţărănie şi pace.
Întors spre mine, sînt un murmur de pămînt,
o vibraţie de rădăcini şi resturi împrăştiate pe străzile oraşului.
Hermana, umblu cu pămînt în papuci, şi gura mi‑e plină de pămînt.
Sînt gata pentru marea transformare în oale şi ulcele, în licheni şi simbioţi.
Visele tale miros a formol şi întuneric.
Vin la tine pentru ultima oară
să‑mi pun urechea pe pieptul tău, fără dragoste
şi să ascult încă puţin înăuntru marea.

A soundless fall

No love, no nothing; just snapping this flower bud – and it shall fall, soundlessly
Late, close to nightfall on this day of fall, my face is turning northward
towards those lush hillside orchards where the sunset’s setting its tongues ablaze
where our fathers and forefathers relive their childhood
their squalid, sordid, sacred childhood – spent toiling the soil.
No love, no nothing, just a simple dream of peasant life and peace.
Turning inward towards myself, I am but an earth’s murmur
a tremor of the roots, scattered debris dotting the city streets.
Hermana, I’m walking about with dirt in my slippers – and my mouth’s full of dirt.
I am ready for the great turning: ready to turn up my toes, to turn to lichens and symbiotes
Your dreams reek of formaldehyde and darkness.
I turn to you for the very last time
to lay my ear against your chest, so lovelessly
and therein, hear once more – a little more – the rumbling of the sea

SE ENTRÓ MI CORAZÓN EN ESTA NADA (Juan Ramón Jiménez)

Se entró mi corazón en esta nada,
como aquel pajarillo, que, volando
de los niños, se entró, ciego y temblando,
en la sombría sala abandonada.

De cuando en cuando intenta una escapada
a lo infinito, que lo está engañando
por su ilusión; duda, y se va, piando,
del vidrio a la mentira iluminada.

Pero tropieza contra el bajo cielo,
una vez y otra vez, y por la sala
deja, pegada y rota, la cabeza…

En un rincón se cae, al fin, sin vuelo
ahogándose de sangre, fría el ala,
palpitando de anhelo y de torpeza.

ÎN GOLUL ĂSTA MI-A INTRAT INIMA TOATĂ

În golul ăsta mi-a intrat inima toată
ca pasărea, stârnită de copii să zboare
ce se trezește, oarbă și tremurătoare
în sala sumbră și abandonată.

Din când în când încearcă o evadare
spre infinitul iluzoriu ce-a-nșelat-o
dar, ciripind a îndoială, se îndreaptă
către vitraliul de minciuni scânteietoare.

Apoi se-mpotmolește-n cerul strâmt
si iese când și când, pe jumătate
cu gâtul strâns în bolți ce stau să-l frângă…

și cade, istovindu-și zborul, pe pământ
-necată-n sânge, cu-aripi înghețate
în colț – zvâcnind cu-alean, nătângă.

sursă: https://mafiasonetelor.com/2021/02/05/2-sonete-de-juan-ramon-jimenez-traduse-de-florentin-popa/


sursă fotografie cover: Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here