Dosarul Stand out al lunii mai este dedicat traducerilor de poezie. Am vrut să aflăm de la tineri traducători cum și cât se traduce poezie contemporană în prezent, cum își aleg autorii, ce probleme întâlnesc în timpul actului în sine al traducerii și ce modele i-au influențat de-a lungul timpului – totul pentru a înțelege mai bine acest proces esențial racordării literaturii autohtone la cea universală și evoluției formelor poetice românești. Invitata de azi este Alexandra Turcu.


Cum și cât de frecvent se traduce astăzi poezie în România? În ce fel ar putea fi îmbunătățită și încurajată traducerea de poezie la noi?

Din păcate, traducerea de poezie e un fenomen de nișă, și asta nu doar la noi. Se traduce puțin, mai degrabă grupaje care sunt ulterior publicate în revistele literare sau, în situații excepționale, în antologii colective, dar nu prea se traduce în volum. (Și, de cele mai multe ori, traducătoarele și traducătorii fac munca asta pro bono, pur și simplu din dorința de a promova poezia.) Pentru că poezia nu vinde. Iar în societatea noastră bazată pe consum, ceea ce nu vinde este invalidat din toate punctele de vedere și bun de aruncat la coșul de gunoi. Cred însă că problema e mai complexă de atât, că e nevoie de inițiative care să vină din partea instituțiilor publice, prin care să se sprijine financiar traducerea și publicarea volumelor de poezie, asta în paralel cu o campanie la scară largă și bine gândită de promovare a poeziei (în special contemporane, și română, și străină).

Ce autori mai puțin cunoscuți cititorului obișnuit ar merita și ar trebui traduși, în viziunea ta, în limba română?

În ultimii ani urmăresc fenomenul poeziei sociale în spațiul anglo-saxon, fenomen care, din fericire, începe să câștige un teren destul de amplu și la noi. Iar primii poeți care-mi vin acum în minte sunt Warsan Shire și Ocean Vuong, poeți care sunt faimoși în țările vorbitoare de limbă engleză (de exemplu, Warsan Shire a contribuit cu poezia la albumul Lemonade, al lui Beyonce), dar poate mai puțin în spațiul românesc, deși Vuong a fost tradus în română pentru Storia Books, cu romanul său de debut, Pe pământ suntem strălucitori o clipă, volum care nu mi se pare că a primit neapărat atenția cuvenită din partea cititorilor. Am început să traduc poeme din fiecare dintre cei doi, doar că drumul până la publicarea acestor poeme e lung și plin de obstacole administrative.

Cum îți alegi autorii pe care îi traduci? Te atrage asemănarea cu propria ta poezie sau mai degrabă diferența care te provoacă să ieși din zona ta de confort textual?

În cea mai mare parte din timp, traducătoarele și traducătorii nu-și pot alege autoarele și autorii pe care să-i traducă, pot doar să accepte sau să respingă propunerea făcută de editură, revistă etc. În cazul poeziei totuși există mai multă libertate, tocmai pentru că astfel de traduceri nu sunt mereu remunerate. Când aleg o autoare sau un autor pentru traducere, mă duc instinctiv înspre tipul de poezie pe care mi-aș dori nespus să o scriu, dar nu am făcut-o încă. Cum ar fi poezia socială despre care vorbeam mai sus. Încerc totodată să aleg texte care să fie provocatoare (ca discurs, ca problematică) pentru spațiul românesc.

Autorii pe care i-ai tradus ți-au influențat în vreun fel poezia? 

Da, cu siguranță. Atât autoarele și autorii, cât mai ales exercițiul traducerii în sine. Se vorbește foarte mult despre cum scriitorii sunt cei mai buni traducători, pentru că experiența lor îmbogățește textul tradus. Și mi se pare puțin cam nedrept, pentru că raționamentul ăsta invalidează munca multor traducători de profesie care nu sunt și scriitori. În schimb, cred că se vorbește mult mai puțin despre cât are de câștigat scriitoarea-traducătoare sau scriitorul-traducător dintr-un astfel de schimb, cum e cel al traducerii. Traducând, exersezi multiple frazări, registre, ritmuri etc., îți consolidezi forțat vocabularul și chiar și fără să vrei internalizezi foarte mult. Și în plus cred că devii și mult mai versatil.

Care au fost principalele provocări întâlnite în timpul traducerii? Cum le-ai depășit?

Cele mai multe provocări sunt de ordin cultural. Deși citesc zilnic presă de limbă engleză, încerc să fiu mereu la curent cu ce se întâmplă în cultura pop din spațiul anglo-saxon, văd seriale, filme, ascult muzică, simt că toate acestea nu pot înlocui și compensa experiența directă. Așa că abia aștept ocazia să hoinăresc câteva luni măcar prin UK, de exemplu.

Care este ultimul proiect de traducere pe care l-ai încheiat? La ce proiect lucrezi acum?

În toamna anului trecut am tradus o povestire (Sweat) de Zora Neale Hurston și un grupaj de Maya Angelou pentru numerele Z9 dedicate mișcărilor Harlem Renaissance și Black Arts Movement, iar acum lucrez la traducerea memoir-ului lui André Aciman, Out of Egypt.

Există un traducător pe care îl consideri model, a cărui muncă te inspiră sau te influențează în felul în care abordezi propriile proiecte în domeniu?

Eu îi admir foarte tare pe traducătorii „de meserie”, pe cei care au curajul să-și asume traducerea ca profesie și să lucreze la câte 10-15 cărți pe an ca să supraviețuiască cumva (pentru că nu e un secret cât de prost plătită e munca de traducere). Dintre traducătorii aceștia profesioniști, le citesc mereu cu drag pe Iulia Gorzo, Irina Borțoi sau Iulia Dromereschi. Și ar mai fi multe și mulți de menționat aici, dar păstrez și pentru altă dată.


Alexandra Turcu (n. 1995, Bistrița) a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fiind licențiată în literatură universală și comparată și limba și literatura engleză. A urmat la aceeași facultate programul de masterat Istoria Imaginilor – Istoria Ideilor. Organizează, împreună cu artistele Elena Vlădăreanu, Corina Sabău, Cătălina Stanislav, Liliana Basarab și Ruxandra Ghițescu, Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei. Semnează volumul de poezie celelelate produse (Editura Charmides, 2015), texte din el fiind traduse în engleză, suedeză, greacă și turcă. Traduce poezie și proză din limba engleză, ultimul proiect încheiat fiind contribuția la antologiile Z9 – Black Arts Movement și Harlem Renaissance –, prin traducerea unei povestiri de Zora Neale Hurston și a unei selecții de poeme semnate de Maya Angelou.


David Berman

Zăpadă

Plimbându-mă pe un câmp cu fratele meu mai mic, Seth,
Am arătat spre un loc unde copiii făcuseră îngeri în zăpadă.
Nu mai știu de ce i-am spus că un batalion de îngeri
au fost împușcați și s-au dizolvat când au lovit pământul.
M-a întrebat cine a tras în ei și i-am spus un fermier.
Apoi eram pe acoperișul lacului.
Gheața arăta ca o fotografie a apei.
De ce, a întrebat. De ce i-a împușcat.
Nu știam unde voiam să ajung cu asta.
Erau pe proprietatea lui, am spus.
Când ninge, lumea din exterior arată ca o cameră.
Azi am făcut schimb de saluturi cu vecinul meu.
Vocile noastre s-au apropiat în noua acustică.
O cameră cu pereții făcuți bucățele, pe cale să cadă.
Ne-am întors la datul cu lopata, lucrând cot la cot în liniște.
Dar de ce erau pe proprietatea lui, a întrebat.

Autoportret la 28

I unu
Știu că e un titlu prost,
dar mi-l fac cadou
într-o zi aproape anulată de răsărit
când întreg dealul se apropie
de idealul Virginiei
pus într-o broșură cu sânziene și pini
și mă gândesc „măcar nu m-am trezit
cu un cuțit plin de sânge în mână”
până atunci plimbându-mă deja absent
la 100 de yarzi de casă
în timp ce încă stăteam cu ochii închiși
în scaun.
E un anume deal
cel pe care mi-l imaginez când aud cuvântul „deal”,
iar dacă apocalipsa se dovedește
a fi o cădere nervoasă la nivel mondial,
dacă cele 5 miliarde de minți ale noastre se vor prăbuși deodată,
păi aș spune că-i un sfârșit surpriză
și muntele ăsta ar fi în continuare frumos
un loc în care nu m-ar deranja să mor
singur sau cu tine.
Încerc să ajung undeva
și vreau să-ți vorbesc fără ocolișuri
astfel încât onestitatea să ne liniștească pe amândoi.
Vezi tu, e un geam în fața biroului meu prin care
Mă uit afară când am un blocaj
deși lumea de afară m-a inspirat rar să scriu
și nu știu de ce continui să mă holbez la ea.
Nici copilăria nu mi-a oferit un material bun
fiind în mare parte un maldăr de minute goale
cu câteva momente care ies în evidență,
când spărgeam bulbuci de smoală pe stradă vara
un anumit grad de mândrie la școală
de fiecare dată când îl numeau „soarele nostru”
și fotbalul când singurul joc
era „pase”, asta iese acum în evidență.
Dacă aș stoarce mai multă informație,
aș putea să-mi amintesc vechile ceasuri cu radio,
cu numere de metal care se succed,
și un aperitiv numit Surf and Turf.
Ca o modalitate de a intra în contact cu originile mele,
îmi setez în fiecare noapte alarma
la ora la care m-am născut, astfel încât trezirea
devine o reconstituire istorică și primul lucru pe care-l fac
e să încerc să văd ce fel de zi va fi și curg cu ea ca atunci
când călărești un taur mecanic și te forțezi să înveți
schema repede, ca să nu i te opui din greșeală.


II doi
Nu pot să-mi aduc aminte momentul în care m-am născut
și nici altcineva nu-și poate aduce aminte
nici măcar doctorul pe care l-am întâlnit ani mai târziu
la un cocktail.
E una dintre micile dezamăgiri
care te fac să te gândești la o escapadă
să mergi la Holly Springs sau la Coral Gables
și să-ți iei o cameră în piață
cu o proprietară ale cărei mâini sunt scorojite
de la dezinfectant, spunându-le oamenilor pe care îi întâlnești
că ești din Alaska și să asculți
ce au de spus despre Alaska
până ai învățat mult mai multe despre Alaska
decât o să înveți vreodată despre Holly Springs sau Coral Gables.
Câteodată îmi cumpăr un ziar
într-un oraș ciudat
„O să învăț cum e să trăiești aici.”
Adesea e un articol
despre plângerile proprietarilor
care locuiesc lângă aeroport
și îmi dau seama că citesc un articol
pe acest subiect aproape o dată pe an
și mereu primesc aceeași imagine.
Sunt în pat noaptea târziu,
în casa mea din apropierea aeroportului
ascultând avioanele care zboară deasupra
o soție străină doarme lângă mine.
În mintea mea, dormitorul e un amalgam
de diverse reclame la medicamente de răceală
(pe noptieră e mereu o cutie de șervețele).
Știu că aceste articole recurente sunt indicii,
defecte în model deși încă nu mi-am dat seama
cum să le leg unul de celălalt,
dar am început să observ că aceiași oameni
mor iar și iar,
de exemplu Minnie Pearl
care a murit anul ăsta
pentru a patra oară în patru ani.


III trei
Astăzi este prima zi din Postul Paștelui
și din nou nu sunt chiar sigur ce înseamnă asta.
Câți ani o să mai las să treacă
până o să mă deranjez să întreb pe cineva?
Îmi aduce aminte de dimineața
în care te pregăteai de mers la lucru.
Stăteam lângă radiator
te priveam amorțit/somnoros cum te îmbrăcai
și când m-ai întrebat de ce nu port niciodată halat
aveam atâtea motive bune,
că nu știam de unde să încep.
Dacă erai cool în liceu,
nu puneai prea multe întrebări.
Puteai să-ți dai seama cine a fost la concertul de metal
de aseară după tricourile noi de pe coridoare.
Nu trebuia să întrebi
și asta însemna să fii cool:
puterea de deducție
să știi fără să întrebi.
Și presiunea să simulezi că ești cool
însemna să nu întrebi când nu știi,
de aceea copiii sunt din ce în ce mai proști.
Ultimele pagini ale unui anuar, pline cu promisiuni
de a ține legătura, stau ca dovadă a inutilității
promisiunii unui adolescent. Nu că mor
după o scrisoare de la drogatul clasei
după zece ani, dar…
Îți amintești cum fetele
strigau „love you!”
lăsând în mod convenabil „I” pe din afară
ca și cum nu voiau să-și asume responsabilitatea
pentru propriile declarații.
Sunt de acord că „eu” e un concept destul de greu
și sper că nu o să te simți inconfortabil
dacă voi intra în chestii mai profunde aici.

sursă: https://traduceriledesambata.wordpress.com/2017/12/16/david-berman-4-poeme/


sursă fotografie cover: Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here