Dosarul Stand out al lunii mai este dedicat traducerilor de poezie. Am vrut să aflăm de la tineri traducători cum și cât se traduce poezie contemporană în prezent, cum își aleg autorii, ce probleme întâlnesc în timpul actului în sine al traducerii și ce modele i-au influențat de-a lungul timpului – totul pentru a înțelege mai bine acest proces esențial racordării literaturii autohtone la cea universală și evoluției formelor poetice românești. Invitata de azi este Anastasia Gavrilovici.


Cum și cât de frecvent se traduce astăzi poezie în România? În ce fel ar putea fi îmbunătățită și încurajată traducerea de poezie la noi?

Cred că nu e nevoie de statistici pentru a observa că traducerile de poezie nu ocupă locurile de la business class în portofoliile editurilor, ci mai degrabă pe cele de la coadă, asta atunci când nu lipsesc cu desăvârșire. Cu toate astea, nu poți blama doar editurile, cred că avem mai degrabă de-a face cu un cerc vicios: oamenii nu prea sunt interesați de poezie, cu atât mai puțin de poezia contemporană, nu cumpără cărți de poezie și atunci editurile, care sunt orientate spre titlurile și genurile care aduc profit, preferă să se pună la adăpost, să nu mizeze prea mult pe poeți, astfel încât un volum de versuri ajunge să fie mai degrabă un accident, o concesie, ceva ce nu poate produce mari găuri în buget dacă nu are succes. Există, cu toate astea, și edituri-kamikaze, edituri care se încăpățânează să promoveze poezia contemporană de aici și din afară, să conceapă planuri editoriale – cu viziunea și ambiția lui Apolodor din Damasc – care să reprezinte o punte culturală peste timp și peste spațiu, acordând un teren important traducerilor de poezie și conectând, în felul acesta, diferite voci, continente, forme de literatură, limbaje și, în cele din urmă, construind o rețea. Casa de Editură Max Blecher, Editura Tracus Arte, Charmides și Paralela 45 într-o vreme, mai nou OMG, sunt câteva dintre demersurile care, alături de revista Poesis internațional, țin în viață traducerea de poezie și fac astfel încât să nu rămânem în urmă cu ce se întâmplă în afara bulei noastre. Cât despre cum ar putea fi încurajată traducerea de poezie, să zicem că se poate porni de la susținerea (financiară în primul rând a) proiectelor de traducere, dar mai ales de la căutarea, citirea, promovarea cărților care apar.

Ce autori mai puțin cunoscuți cititorului obișnuit ar merita și ar trebui traduși, în viziunea ta, în limba română?

Nicanor Parra, Susana Thénon, Mark Strand, Miroslav Holub, Ada Limón, Sharon Olds, Matthew Sweeney, Tomaž Šalamun, Katja Perat sunt câteva dintre fanteziile mele și sper să trăiesc cât să îi pot vedea pe toți traduși și să și dau o mână de ajutor la asta.

Cum îți alegi autorii pe care îi traduci? Te atrage asemănarea cu propria ta poezie sau mai degrabă diferența care te provoacă să ieși din zona ta de confort textual?

Îmi place să fiu în ambele ipostaze, să cunosc și extazul empatizării cu autorul pe care îl traduc, să jubilez la fiecare vers, să simt că traducând, contribui și eu la scrierea acelui text splendind, dar și agonia plonjării în necunoscut, în topici și practice poetice care nu-mi sunt familiare sau cu care nu mă identific, să mă scunfund și să mă strecor printre tentaculele și vârtejurile textului pentru a aduce apoi la suprafață, victorioasă, comoara ascunsă. Majoritatea autorilor pe care i-am tradus mi-au plăcut foarte mult și am simțit că rezonez cu ceea ce scriu și că pot să fac o treabă bună transpunându-i în românește. De regulă îi citesc pe îndelete și dacă simt că încep, citind, să-i traduc automat în capul meu, cu pasiune și cu ușurință, e semnul că îmi va fi ușor să le reproduc vocea.

Autorii pe care i-ai tradus ți-au influențat în vreun fel poezia? 

Voluntar sau involuntar, cred că acei autori de care te atașezi foarte tare atunci când îi traduci și cu a căror poezie ai rezonat profund îți rămân cumva aproape, se uită de după umărul tău atunci când scrii ceva nou. După ce petrec mult timp în intimitatea textelor unui autor, îi explorez biografia, îl citesc în original, îi decodific buzunărașele lingvistice doldora de efecte poetice, rămân în minte cu o anumită cadență, cu un anumit mod de a construi imagini sau de a crea suflul textului, cu muzicalitatea limbii, care altfel e alta în spaniolă, alta în engleză, alta în franceză (astea fiind limbile din care am tradus). Și la un moment dat, când mă aștept mai puțin, se poate produce, fie și inconștient, un scurtcircuit, un declick și să reușesc să scriu ceva mișto, și poate de multe ori nici nu-mi dau seama ce anume m-a inspirat sau m-a ajutat să nimeresc combinația fericită de care aveam nevoie. Cred că cel mai bine am simțit asta după ce am tradus antologia din poezia lui Ernesto Cardenal, apărută în 2019 la Paralela 45. Deși căutările noastre poetice și zonele pe care le explorăm sunt foarte diferite, cred că o vreme m-a urmărit atmosfera din textele lui și e posibil să o fi proiectat, scurt, ca pe o serie de diapozitive, peste ceva ce am scris. 

Care au fost principalele provocări întâlnite în timpul traducerii? Cum le-ai depășit?

Aș fi tentată să spun că dificultățile cele mai mari le-am întâmpinat în privința limbajului, a particularităților care țin de modul de a construi sensul unei structuri, de a fraza, de a jongla cu înțelesuri și cu inteligența scripturală. Întreabă-mă de câte ori nu m-am simțit ca un fierar care trebuie să folosească mănuși și clești speciali pentru a apuca materialul pe care îl lucrează ca să-i dea forma dorită. M-am apropiat, traducând, de tot felul de subtilități ale limbilor respective, de expresii, rime, jargon, licențe poetice, joculețe de cuvinte și alte chestiuni care mi-au dat bătăi de cap și la care am lucrat mult până să le găsesc un echivalent dacă nu perfect, măcar mulțumitor. Dar n-aș avea dreptate dacă aș spune că asta a fost cea mai pare provocare. Cel mai mare pariu de câștigat atunci când traduc mi se pare exercițiul alterității. Să devii celălalt, cel pe care îl traduci, să traduci ca și cum ea sau el ar fi scris acel poem sau acel text direct în limba ta maternă, să te hibridizezi cu autorul, să fii un shapeshifter ca să zic așa. 

Care este ultimul proiect de traducere pe care l-ai încheiat? La ce proiect lucrezi acum?

Cele mai recente traduceri de poezie au fost pentru revista Poesis international nr. 26 (2/2020) cu care am o colaborare permanentă de câțiva ani încoace. De data asta am tradus câteva poeme de Tishani Doshi, o scriitoare din India, una dintre cele mai complexe personalități descoperite de mine în ultima vreme. Acum traduc în mare parte literatură pentru copii și adolescenți, dar deja încep să simt nevoia să traduc ceva mai pentru suflețelul meu, să mă mut din nou pentru o vreme în geografia și lumea altui scriitor.

Există un traducător pe care îl consideri model, a cărui muncă te inspiră sau te influențează în felul în care abordezi propriile proiecte în domeniu?

Cred că am învățat foarte multe lucruri de la Claudiu Komartin, de altfel am și tradus împreună un volum de proză scurtă al lui Kurt Vonnegut acum niște ani, am editat și redactat împreună nenumărate articole, eseuri, proze, grupaje de poeme, cărți și cu siguranță am reușit, în felul ăsta, să înțeleg anumite lucruri despre mecanismele sofisticate ale traducerii de poezie. Și mai sunt și alții a căror muncă în domeniul ăsta mi se pare uluitoare, o să-i amintesc, deși sunt mai mulți, pe Domnica Drumea, Diana Geacăr, Veronica D. Niculescu, Dan Croitoru, Radu Vancu, Alexandra Coliban, Maria Tănăsescu, Elena Borrás Garcia, Clara Mitola, Marin Mălaicu Hondrari, Irina Marina Borțoi.


Anastasia Gavrilovici (n. 1995) este poetă și traducătoare. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și cursurile de masterat ale Centrului de Excelență în Studiul Imaginii. A colaborat cu diferite publicații din țară și a tradus cărți din engleză, franceză și spaniolă (Kurt Vonnegut, Ernesto Cardenal, literatură pentru copii). În prezent locuiește în București, unde este redactor al revistei „Poesis internațional”. A debutat cu volumul Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019), pentru care a primit mai multe premii, printre care și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut, premiul „Tânărul poet al anului 2019” și Premiul revistei „Observator cultural” la categoria Debut.


poem despre a privi cerul nopţii şi a gândi lucruri (ii)
de Berta García Faet

eu care cred că hipermetropia e un mod legitim de a exista şi care încerc să fiu o persoană bună şi care studiez multă etică şi metaetică şi care plâng mult împreună cu David Hume şi cu ogarii chinuiți şi cu bătrânii chinuiţi şi în faţa contaminării de la cloaca găinilor şi celulele lor obscene de mărimea unei foi A4 şi febrele lor vâscoase de mărimea unui subcontinent şi eu care cred în vârtejurile mlaștinilor şi eu care ignor totul şi care mă întreb ce-i de făcut fără lenin şi fără cer şi ce-i de făcut cu lumea şi cu părul ei scărmănat și aspru şi cum să-i ating oasele bătrâne şi ce-i de făcut cu praxisul şi cu aerul impenetrabil al frumuseţii lui și eu care simt mereu prezența unui zid fratricid gustul matern al laptelui când vrei să arunci o vorbă amabilă și neglijentă în pălăria întoarsă a unui cerșetor sau a unui cântăreț și eu care știu suficient despre dragoste și eu care lupt activ chiar dacă doar cu un vis sau vise excesive în favoarea epidemiei globale de iertare și speranță care distruge astfel planeta și nu o recunoaștem o dată pentru totdeauna și eu care visez excesiv vise cu un excesiv caracter erotic și uneori perverse și abrupte și pe care n-o să le iert niciodată speciei mele Auschwitz Rosa Parks Statul-Națiune banul copilul mort și eu care uit mult și care propun să aprindem o lumânare împreună ca să ne amintim de toate uitările noastre și eu care scormonesc în spațiul logosului și nu găsesc nimic și eu care am un progenitor A și un progenitor B și un frate și o soră și eu care cu toate astea ignor toate ale morții și eu care mă întreb ce să cânt când se-nserează și ce cântec nu e insultător pentru cei flămânzi sau pentru cei transparenți sau pentru femeia îngenuncheată pe pietrele urii și eu care tremur din cauza tulburărilor puberale și în momentul critic în care trebuie să aleg o arie cromatică sau un animal preferat sau o judecată morală veritabilă o singură judecată morală adevărată râd cu puțină invidie cu puțină amărăciune da recunosc râd cu puțină amărăciune și cu invidie de siguranța ontologică a omului medieval, ce înduioșător

Rugăciune pentru Marilyn Monroe
de Ernesto Cardenal

Doamne
primește-o pe această tânără femeie cunoscută în lume ca Marilyn Monroe
deși n-o chema așa
(dar Tu știi numele ei adevărat, numele orfanei violate la 9 ani
și pe al vânzătoarei care la 16 a încercat să se sinucidă)
și care acum vine în fața Ta fără niciun pic de machiaj
fără Agentul ei de Presă
fără fotografi și fără să dea autografe,
singură, ca un astronaut înfruntând noaptea din spațiu.

Când era mică visa că e goală într-o biserică
(potrivit unui interviu pentru Time)
în fața unei mulțimi prosternate de oameni, cu capetele lăsate în pământ,
iar ea trebuia să meargă pe vârfuri ca să nu-i calce pe cap.
Tu ne cunoști visele mai bine decât psihiatrii.
Biserica, peștera, casa, toate sunt trimiteri la siguranța din pântecul mamei
dar parcă și la altceva…
Capetele reprezintă fanii, asta e clar
(masa aceea de capete din întuneric, luminată de o rază de soare).
Dar templul nu e studioul celor de la 20th Century Fox.
Templul – din aur și marmură – e templul corpului ei
în care Fiul Omului stă cu biciul în mână,
alungându-i pe agenții comerciali de la 20th Century Fox
care au făcut din casa Ta, dintr-un lăcaș al rugăciunii – un bâlci
al deșertăciunilor.

Doamne
în lumea asta otrăvită de păcat și radioactivitate
nu vei da întreaga vină pe o vânzătoare
care, ca orice vânzătoare, visa să devină vedetă.
Visul ei a devenit realitate (dar nu oricare, ci o realitate în Tehnicolor).
Ea nu a făcut decât să joace după scenariul pe care i l-am dat noi
– acela al propriilor noastre vieți. Și era un scenariu absurd.
Iart-o, Doamne, și iartă-ne și pe noi
pentru 20th Century-ul nostru
pentru Superproducția asta Colosală la care am fost cu toții părtași.
Ea tânjea după dragoste, iar noi i-am oferit tranchilizante.
Pentru tristețea de a nu putea fi sfinți, i-a fost recomandată Psihanaliza.
Adu-ți aminte, Doamne, de imensa ei frică de cameră
și de ura ei față de machiaj – insistând să i se refacă machiajul după fiecare
scenă –
și cum groaza continua să prolifereze în ea
făcând-o să întârzie la studiouri.

Ca orice vânzătoare
visa să devină vedetă.
Iar viața ei nu era mai reală decât un vis pe care un psihanalist
îl interpretează și îl clasează.

Poveștile ei de dragoste erau ca un sărut cu ochii închiși
iar când și-i deschidea
își dădea seama că fusese în tot acel timp sub lumina reflectoarelor
chiar și atunci când reflectoarele erau stinse!
și cei doi pereți ai camerei dați la o parte (erau decorul unui film)
în timp ce Regizorul pleca tacticos cu scenariul sub braț
pentru că scena fusese trasă.
Sau ca o croazieră pe un iaht, un sărut în Singapore, un dans în Rio
o recepție la conacul Ducelui și Ducesei de Windsor,
văzute din sufrageria minusculă a unui apartament sărăcăcios.
Filmul s-a terminat fără sărutul de la final.
A fost găsită moartă în patul ei, cu telefonul în mână.
Iar detectivii nu au aflat niciodată pe cine voia să sune.
Arăta
ca un om ce formase numărul singurei voci prietenoase
și căreia nu i-a fost dat să audă decât vocea unei înregistrări ce spune:
NUMĂR GREȘIT.
Sau asemenea cuiva care a fost bătut de gangsteri
în timp ce se întindea după un telefon scos din funcțiune.

Doamne
indiferent cine ar fi putut fi acel cineva pe care voia să-l sune
și nu l-a mai sunat (deși poate că nu era nimeni
sau era Cineva al cărui număr nu se află în cartea de telefoane a Los
Angeles-ului)
Răspunde Tu!


sursă fotografie cover: Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here