Dosarul Stand out al lunii mai este dedicat traducerilor de poezie. Am vrut să aflăm de la tineri traducători cum și cât se traduce poezie contemporană în prezent, cum își aleg autorii, ce probleme întâlnesc în timpul actului în sine al traducerii și ce modele i-au influențat de-a lungul timpului – totul pentru a înțelege mai bine acest proces esențial racordării literaturii autohtone la cea universală și evoluției formelor poetice românești. Invitata de azi este Mina Decu.


Cum și cât de frecvent se traduce astăzi poezie în România? În ce fel ar putea fi îmbunătățită și încurajată traducerea de poezie la noi?

Nu se traduce prea frecvent. Nu, dacă vorbim de volume integrale sau de antologii, altfel, există reviste literare în care apar consecvent traduceri de poezie, în topul acestor publicații aflându-se revista „Poesis International”, apărută la Casa de Editură Max Blecher. Că tot vorbeam despre apariția sporadică a volumelor de poezie, tot la Casa de Editură Max Blecher a apărut de curând o traducere inedită, spun inedită pentru că e prima oară când poeziile lui sunt traduse în limba română, a lui Mario Benedetti, Revoluție și inocență, iar traducătorii sunt Ligia Keșișian și Claudiu Komartin. Mai sunt de amintit două antologii de poezie rusă și ucraineană, una apărută la editura Tracus Arte: Insula timpului. 4 poeți din Ucraina și Rusia, în traducerea lui Ivan Pilchin și alta la Editura Paralela 45: Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane, în traducerea Veronicăi Ștefăneț și a lui Victor Țvetov. Alte cărți notabile de poezie tradusă la noi, în ultimii ani, sunt antologia Anne Sexton, Poeme alese apărută la Editura Tracus Arte, în traducerea Cătălinei Matei și a Dianei Geacăr; Ezra Pound, Poezii alese, Editura Humanitas, în traducerea lui Radu Vancu; Gökçenur Çelebioğlu, Enciclopedia lucrurilor uitate, Casa de Editură Max Blecher, în traducerea lui Claudiu Komartin; iar la aceeași editură a apărut, mai de curând, un volum de Gheorghi Gospodinov, Înainte să inventez căderea, în traducerea lui Claudiu Komartin, în colaborare cu Lora Nenkovska; cele două volume ale lui Roberto Bolaño, Trei și Câinii romantici, apărute la Editura Univers, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari și două volume care mie îmi sunt foarte dragi, Paul Celan, Opera poetică I-II, Editura Polirom, în traducerea lui George State.

Ar trebui să fie mai dese și mai răspândite inițiativele ca cele practicate de Filit: Atelierele FILIT pentru traducători, inițiativă care aparține Muzeului Literaturii Române Iași și care este sprijinită de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu“. Ar trebui să se facă în școală, la orele de literatură universală și poezie contemporană tradusă, ba chiar și la limba română, având în vedere că mulți dintre poeți au fost și traducători foarte buni (de altfel, nu cred că poți traduce poezie, dacă nu o și scrii tu pe a ta). Și nu mai știu ce alte inițiative ar mai putea fi, să se mai gândească și ICR-ul, poate își amintește de inițiative din mandatele trecute.

Ce autori mai puțin cunoscuți cititorului obișnuit ar merita și ar trebui traduși, în viziunea ta, în limba română?

Nicanor Parra, căruia i s-a adus un omagiu, la moartea lui, din 2018, în revista „Poesis International”, printr-un mic dosar, în traducerea mai multor tineri poeți (printre care, din fericire, mă aflu și eu), Anne Carson, Alejandra Pizarnik, Taneda Santōka (un haikuist extrem de original și interesant) și ar mai fi câțiva poeți, unii de culoare, alții nativi-americani, pe care îi am chiar eu în vedere spre traducere.

Cum îți alegi autorii pe care îi traduci? Te atrage asemănarea cu propria ta poezie sau mai degrabă diferența care te provoacă să ieși din zona ta de confort textual?

Nu cred că mă atrage nici una, nici alta, cât mai degrabă felul în care acele cărți m-au atins pe mine în partea sufletească și în cea spirituală. Aleg, aș putea spune, cărțile care m-au făcut să am viraje, care m-au șocat și m-au făcut să le citesc când pe nerăsuflate, când cu foarte mare atenție și cu un creion în mână. Deci, da, aș putea, în felul ăsta, spune că cele care mă fac să ies din zona mea de confort textual, dar nu neapărat prin deosebiri, cât prin „frate, ce e asta și de ce nu am citit până acum așa ceva?”

Autorii pe care i-ai tradus ți-au influențat în vreun fel poezia? 

Aș spune chiar că am ajuns să traduc autorii care mi-au influențat poezia, nu neapărat prin poezia lor, cât mai ales prin proză, iar aici vorbesc de Bolaño, care m-a sedus mai degrabă prin pasajele lui lirice presărate prin întreaga lui proză. De fapt, ce spun eu aici? Toată proza lui Bolaño e o poezie, iar chestia asta se întâmplă fără des întâlnita cădere în păcatul blagian, care, așa cum am învățat noi în școală, a fost poet în filosofie și filosof în poezie, nu, la Bolaño poezia este o stare de spirit a rândului care nu lipsește scriitura lui de oralitate sau de epicitate. Deci, da, mi-au influențat poezia autorii pe care i-am tradus, cum, de altfel, cred că au influențat-o și cei pe care doar i-am citit sau filmele care m-au marcat, picturile care m-au impresionat sau muzica pe care am ajuns, de multe ori, chiar să respir, iar acest lucru s-a manifestat, în scris, printr-un tribut absorbit în text și nu printr-unul evident, enumerativ.

Care au fost principalele provocări întâlnite în timpul traducerii? Cum le-ai depășit?

Cel mai greu a fost să împac cele două fidelități: fidelitatea față de limba în care textul e scris, deci fidelitatea textuală, literală, cu fidelitatea față de limba în care transpui textul, cea contextuală, cea literară. Dificultatea cea mai mare apare atunci când dai peste intraductibilități, și nu știi dacă să transpui, mai degrabă decât să traduci sau să dai glas și limbii din care traduci? Mai cu seamă în poezie, în care notele de subsol nu prea au ce căuta, pentru a face dreptate și limbii textului cu care te confrunți/întâlnești. Eu una aș face un glosar de expresii la finalul fiecărei cărți bune de poezie, în care aș prezenta aceste dificultăți de traducere, cu prezentarea lor în original, cu transpunerea literală și cu istoria cuvintelor și expresiilor respective și apoi cu interpretarea în română pe care am ales să o fac eu, pentru că mi se pare, mai ales la poezie, că te cam joci cu o creație (în sensul biblic) pe care încerci să o recreezi și despre care s-ar putea spune, ca un semn al receptării ei ulterioare, la fel în lecția despre cub a lui Nichita: ce poem perfect ar fi fost acesta, dacă nu ar fi avut (pune tu aici ce nu ar fi avut, în funcție de preferințele, cunoștințele și nemulțumirile tale în privința traducerilor pe care le-ai citit și în original sau nu neapărat).

Care este ultimul proiect de traducere pe care l-ai încheiat? La ce proiect lucrezi acum?

Ultima carte tradusă a fost o carte de istorie, despre căderea Franței, numită chiar așa: Căderea Franței. Invazia nazistă din 1940, de Julian Jackson. Iar cea la care lucrez acum este una care îmi devine din ce în ce mai dragă, mai ales pentru faptul că este un debut în limba franceză, al unui scriitor de 38 de ani (cam atât avea la ora debutului, acum un an), care a făcut o muncă de cercetare minuțioasă, pe durata mai multor ani și pe parcursul a patru țări. Cartea are multe părți care par a fi haiku în proză, personajul în jurul căruia migrează toată povestea fiind o virtuoză violonistă japoneză, dar personajul cu adevărat principal este un Stradivarius confiscat (eufemistic vorbind) de către Joseph Goebbles de la un evreu și dăruit violonistei de care aminteam mai devreme.

Există un traducător pe care îl consideri model, a cărui muncă te inspiră sau te influențează în felul în care abordezi propriile proiecte în domeniu?

Bună întrebare. Există mai mulți traducători buni, plecând de la Antoaneta Ralian, trecând prin Dan Munteanu Colan și Eugenia Alexe Munteanu și ajungând la Iulia Gorzo, Mircea Ivănescu, Michaela Şchiopu, Angela Hondru, Francisca Solomon și Dan Flonta. Țin minte că mi-a plăcut la nebunie felul în care a tradus Claudiu Komartin Peștișorul de aur a lui J. M. G. Le Clézio. Sunt mulți traducători buni și nu știu dacă e cazul să mai numesc, dar dintre toți, 2 mi s-au lipit de inimă, unul de proză și celălalt de poezie, sau poate că ar trebui să spun una de proză, pentru că este vorba despre Alina Cantacuzino, cea care mi-a făcut cunoștință cu Roberto Bolaño în limba română și cea pe care o consider că fiind cea mai lipită de pojghița inimii scriiturii auto-consideratului mexican. Cât despre cel de poezie, el se numește George State și a făcut o minunată traducere în română a lui Paul Celan, iar asta mi se pare cu atât mai greu cu cât Celan, român fiind, a scris în limba germană, și nu doar că a scris, ci a și inovat pe partea de limbaj poetic. Or, să transpui în limba neamului poetului ceva ce a spus în limba care l-a adoptat și să mai și sune ca și cum aceste două limbi ar putea ușor comunica, mi se pare extraordinar de greu. Deci, dacă e să vorbesc de model, acesta ar fi o combinație a celor doi, păstrarea spiritului și fidelitatea transmiterii prin transpunere dintr-o limbă într-alta.


Mina Decu (n. 15 aprilie 1983), masterandă în Filosofie și în Studii Europene, fost profesor de Studii socio-umane, fost librar, actual redactor, traducător și poet debutant. Cartea ei de debut, „Desprindere”, apărută la Editura Charmides, în 2018, a luat următoarele premii: Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum; Premiul „Tânărul poet al anului 2018”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori; Premiul pentru debut, în cadrul Festivalului National de Poezie „Colocviile George Coșbuc”; Premiul pentru debut editorial în anul 2018, în cadrul Galei APLER. A participat la diverse festivaluri și evenimente de poezie și literatură. A apărut cu texte poetice în română și în traducere (engleză, franceză și maghiară) în mai multe antologii și reviste literare, din țară și din străinătate.

foto: Alberto Groșescu

2 texte traduse: o poezie de Nicanor Parra, apărută în revista Poesis International și un fragment din cartea în limba franceză pe care o traduc în această perioadă.

Un bărbat

Mama unui bărbat e grav bolnavă
Pleacă în căutarea unui medic
Plânge
Pe drum își vede femeia însoţită de un alt bărbat
Merg ţinându-se de mână
Îi urmează îndeaproape
Din copac în copac
Plânge
Acum se întâlnește cu un prieten din copilărie
Nu ne-am mai văzut de ani de zile!
Intră într-un bar
Discută, râd
Bărbatul iese să urineze în patio
Vede o fată tânără
E noapte
Ea spală vasele
Bărbatul se apropie de tânără
O prinde de mijloc
Valsează
Ies împreună în stradă
Râd
Are loc un accident
Fata și-a pierdut cunoștinţa
Bărbatul vrea să sune după ajutor
Plânge
Ajunge la o casă luminată
Cere să dea un telefon
Cineva îl recunoaște
Rămâi să mănânci, omule
Nu
Unde e telefonul
Mănâncă, omule, mănâncă
Apoi pleci
Se așază să mănânce
Bea ca un condamnat
Râde
Îl pun să recite
Recită
Adoarme sub un birou

din Obra gruesa (1969)

„Este pentru prima dată când se află atât de aproape de un înalt demnitar al Reich-ului. Îi scrutează discret înfățișarea insolită și se gândește la ceea ce i-a spus prietena ei Yoshiko: Joseph Goebbels nu are nimic din idealul estetic nazist. Destul de mic, cu un nas proeminent și ascuțit și cu un ten bronzat, constituția sa mediteraneeană îl face mai puțin înfricoșător pentru Nejiko, mai accesibil. Mâinile îi sunt îngrijite, iar costumul este croit dintr-o țesătură elegantă care îi dă un aer de gentleman. În timp ce-l analizează, Nejiko nu observă infirmitatea piciorului drept, un amănunt deloc neglijabil pentru Goebbels. Acesta a fost rezultatul unei operații nereușite când avea doar șase ani, un picior strâmb care îl obligă să trăiască permanent cu o orteză. A ascuns-o cu meticulozitate. Într-o zi, Himmler l-a văzut șchiopătând; luat prin surprindere, Goebbels a intrat în panică și a dat vina pe o rană de război. Pentru un bărbat care fusese dat afară din serviciul militar din cauza acestui handicap și care încă mai avea un mare complex în legătură cu el, a fost o lovitură dură. Este o rană intimă și personală a cărei durere depășește cu mult simpla durere fizică. Un resentiment pe care îl exprimă în felul său. Cu o ură tenace împotriva evreilor, a negrilor, a homosexualilor, a catolicilor și chiar a infirmilor ca el, mergând până la a comanda producerea unor filme de propagandă care să justifice eutanasierea acestei categorii de indivizi, poveri ale Națiunii.”

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here