Forrest Gander este un poet, romancier, traducător și eseist american, licențiat în geologie și cu un master în literatură. A predat la Harvard și Brown, iar din 2017 este cancelar al Academiei Poeților Americani.

Be with a apărut în 2018 și a fost premiată anul următor cu premiul Pulitzer pentru poezie. Ne vorbește despre experiențele limită pe care le aduce cu sine apariția unei boli, și despre cum putem face față pierderii celor dragi printr-o ecologie afectivă a intimității.

foto: https://poetrysociety.org/

Chemat

Moment în care sunetele mele de jale au ricoșat în afara limbajului.

Ceva ca un roi rătăcitor de albine.

Moment în care-n liniștea ursuză ce a urmat

am fost asaltat de acele albine și mi-am pierdut cunoștința.

Moment în care nu mai era nici pentru mine o cale de scăpare.

Moment în care am continuat într-o semi-comă, visând că eram treaz,

evitând prieteni și vomitând, smulgându-mi ace de pe față și
brațe.

Moment în care vocea ei era fixată de-un fundal în culoare vaporoasă.

Moment în care forfota macaralei a izbucnit.

Moment în care, venind, știam c-o să plătesc întregul tarif al stegulețului lăsat de taxi.

Moment în care șoferul s-a întors și a spus că nu trebuie să fie

vina ta pentru asta ca să te distrugă.

Moment în care fără nicio introducere abruptă,

începe să cânte la un flaut din os de vultur.

Moment în care am îmbătrânit și era ca sfâșiatul stupului
din nou cu mâinile mele.

Moment în care am conceput un tărâm mai real decât viața.

Moment în care era măcar vreo posibilitate.

Vreo posibilitate, în care n-am crezut, de a fi cu ea
încă o dată.

Sondajul

Ce se închide și apoi
e luminos? Ce se deschide
și apoi e-ntunecat? Și-n
ce te împiedici
dacă nu-n această extincție
mov? Cu
spume pe buzele tale.
8:16 a.m. Fața
somnoroasă a dimineții

își răsucește milioanele
de ochi. Stoluri migratoare
din specii asemănătoare cu a ta
devin incandescente
până la transparență.
O ornitoloagă își ridică

binoclul. Acest con-
tinuum cu sau fără
cuvintele tale
te situează aici
(aici (aici)) chiar dacă
îți ștergi ochii
din neîncredere. Acelor

voci pe care le iubești (umane
sau nu) le poți
auzi ecourile
sâsâind din plin ca
un solz încins
al unui lingou bătut
pe nicovala
vreunui fierar?

Și dincolo de acele
voci, oare ce
spulberă
valvele urechilor tale
ca ploaie neagră,
nu în torente, dar
neîncetat apare
nestingherit de peste tot
fără ca nimic
să-l slăbească.

Fiule

Nu e fereastra cea acoperită, ci
ceea ce rămâne nespus între noi. De ce

să spui ceva despre moarte, inevitabilitate, cum
corpul vine să lanseze miriada de viermi

ca și cum ar fi un concept gestionabil nearzător
după singularitate deosebită. A-l transmite

ca un elogiu sau ca o poveste despre suferința proprie
mie sau ție. Un fel de auto-înjosire.

Și noi continuăm să priveghem la un soare decapitat iar copacii
continuă să mă irite. Inima carității

suportă propriul set de genomuri. Tu cari un roi bacterial
în îndoitura genunchiului, iar prin măruntaiele mele

se răsucesc helminți. Cine au fost vreodată doar ei înșiși?
La Leptis Magna, când eu & mama ta eram tineri, am dat

peste statui de zei cu fețele și picioarele distruse de vandali. În afară
de șirul capetelor protectoarei Medusa. Nimeni atât de viteaz încât
să le strice.

Când a vorbit, când mama ta a vorbit, chiar și
ogarul în lesă a stat țintuit. Eu am stat țintuit.

Mi-am dat viața străinilor; Am ascuns-o de cei pe care-i iubesc.
Singurul ei copil arterial. Sângele ei este cel ce doar în tine curge.

Foto cover: Annie Spratt, unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here