Gabriela Feceoru este o poetă româncă feministă (n. 1993, Petroșani). Are două volume de poeme publicate, blister, Cartea Românească, 2017; vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv Charmides, 2019. A colaborat cu diverse reviste literare și platforme: Prăvălia culturală, DLITE, Discobolul; Zona nouă; Qpoem, Banchetul și altele. În prezent lucrează pentru platforma online monden.ro, rubrica Literatură. Nominalizări: Premiul Național pentru debut în poezie „Iustin Panța”, 2017; Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2018; Bac-Fest. Festival Național George Bacovia, secțiunea debut, 2018; Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei, secțiunea debut 2018; Premiile „Sofia Nădejde” (ediția a III- a) pentru Literatură Scrisă de Femei, secțiunea poezie 2020 pentru volumul Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Editura Charmides, 2019).




lui Sir
care ar vrea
patru verighete
diferite
ca în Nairobi

tot ce e rău e tentant
ne apropiem în pădurea de conifere

în noaptea dinaintea condensului
am trăit și am văzut iluzii-perdele de ploaie

aici este amănuntul tentant
întunericul și ceasul din vis

ticăind metalic rotițe mecanice
cuști aducând inimi în cuști

găini mici creierul tare ca sfeșnicul
vei fi o nestemată nu te va îngropa viața

vei trăi fără să te gândești că apropierea e
ultima ta zi. tot ce e rău atrage și adună

și ceea ce este bun ca voalul de organza
închizi ochii. figurile se desprind de pământ

îți erai captiv pe lespezi
nu acceptai și accepți

orice monedă e în zadar
dintr-o furtună de minciuni scapi

și tot ce e rău mănâncă din tine viermi și mere îngrijorarea – limba română sfâșiată
când cel iubit atinge aerul în absență

focul care întrerupe liniștea. sabia care taie orice glas. supărarea cea mică
copiii care plâng în pântece.

nicio mână vie nu deasupra lor.
de unde curajul de a trece peste giulgiuri

rămase în iarbă. acolo au fost suflete-
familii. ridicate și arse cu ochii închiși.

rochii forțate. mâini atingând gloanțe.
nu te ascunde ca

disciplina sub costum
flori de lăcrămioare roșii

cernite și eliberate din nori
tot ce e rău e tentant.

ronțăit și voce de motan galben mic
și obosit. sfidător și malign
rostind adevărul în pântecul lumii
când plouă cu lăcrămioare roșii

iar noi flori de sânge conturând
pântecul în zăpadă

scrijelim cu gheață Henri de Toulouse-Lautrec
sânge pe interiorul coapselor

cofeina ca factor declanșator
al sângerării. pictura în timpul pierdut

adunând cu pensula stropi din
patrimoniu.

lui Sir.
Israel
-arderea de tot-

azi sunt Israel
asediată
cu scriitorii lăsați să doarmă pe scară
în fața ușii lor
azi toți sunt egali în teritoriul meu
toți la mila armelor
toți îngenuncheați

azi sunt Israel
plimbând copiii
de la mama la tata
nemâncați și însetați
unul vrea cu rolele altul vrea bicicleta
dar nu mai avem străzi libere
cad bombe
se aud alarme

azi sunt Israel
unde fugim unii de alții
ne punem pătura pe cap
sperând că ceea ce nu vedem
nu există. că moartea nu există
că focul e o glumă
că e aprins de mama să pună
de mâncare

sunt Israel care plânge
sunt Israel prosternat
sunt Israel care îl roagă pe Allah
sunt Israel care imploră iertare
sunt Israel unde am rămas fără bărbat
sunt Israel unde am rămas fără copil
sunt Israel unde mi-e frică
sunt Israel sângerând bălți acopăr
scara devin o mare în sânge
valurile în care cad cadavre

sunt Israel, nu mai plâng
sunt Israel, nu mai râd
sunt Israel, nu mai mut corpuri neînsuflețite
sunt Israel, o fată nemăritată albă înainte
de moarte
sunt Israel, închisoare în aer liber
cu aeroporturi topite
l-am topit pe iubitul meu înăuntru lângă
un gard, pucioasă. el e fum acum
eu sunt în continuare rachete
o femeie plânge de mila mea
îi spun: bărbatul acela trăia tot timpul cu altă femeie
și ea se oprește din plâns
după ce face un semn “haram”
focul ne acoperă

eu sunt Israel
la zidul plângerii
iubitul meu nu va mai fi atins de nicio femeie niciodată
iubitul meu locuiește acum pe cerul traversat de lansatoare
arde în foc lichidul corpului său

stau în genunchi aplecată peste balta de sânge, beau sânge dintr-o rană
mănânc din inima lui amară
tot ce intră în stomacul mic are legătură

cu moartea. va trăi în intestinele mele
urmele adn-ului său se imprimă în
celulele de care nu a voit să se lege
îl prind în brațe, îl țin cu puterile mele

se scurge pe rochia mea fără să emită
ideile pe care le emitea. fără ochii mari ademenitori. promisiunile lui deșarte.
e un trup rânced, trupul lui zdrelit lipit

de al meu. îi sărut gura spartă de
atingerea grenadei. trag de carnea groasă din umerii lui lați și încă întregi.
e greu că l-aș duce acasă
nu-i viu și în moarte e liber și în moarte

unul cu altu – moartea sfidează.
explodează-mă Israel
dezbină Israel
dă-mi mie sângele lui, Israel

noi suntem morți, Israel
eu sunt femeia lui, Israel
trupurile ne zvâcnesc
dragostea noastră și Tel Aviv-ul

infanții care ne zboară printre degete
și se fac licurici care ard
dacă ai mai avea ochi
i-ai vedea – drone

și ochii mei se închid
carnea mea arde în carnea ta
și nu mai știu cine avea mai-nainte
brațul meu drept
ca atunci când lipești două batoane din plastic
folosind flacăra brichetei
murim necăsătoriți departe de moschei
păgâni și triști

ai nimănui și osteniți.
în ciuda a tot ceea ce ai făcut
după ce ai ars chiar tu
și când va arde totul

mult timp după aceea
încă te voi iubi
cu puterea morților ce vom fi
cu puterea morților ce vom fi

ne vor deschide gropi
ne vor separa în pământ
cum separați am fost pe pământ
cum separați vom trăi pe pământ.

azi sunt Israel
fiindcă minți și nu iubești
tot pământul se lasă cuprins de foc
fiindcă nu mă iubești milioane de oameni
mor. noi am murit.

lui Sir.
această barcă
la geamandură

mă îndepărtez ca o eșarfă purtată pe mână
la plecarea trenului. mă îndepărtez
de cuplul care ține doi pui de cățel în mâini
ei se duc la mare

trenul lor se tot îndepărtează
și eu mă îndepărtez
trenul lor se îndepărtează
și eu mă îndepărtez

nu mă mai privi pe geam nu mai sunt
în așteptare. azi cerul e gri și lipsa mea de
dorință se apropie. azi nu mai scriu poezii
despre tine și ea. azi nu te mai vreau

orice ar fi. dacă pierd tot
nu te mai vreau
dacă voi câștiga tot
nu te mai vreau

ca și cum promisiunile se desprind ca
frunzele de mălin. mâinile tale nu mă alină
brațele tale sunt fire de contact. ea atinge
perdelele și ele se lipesc de conturul tău

un călător mă întreabă încotro mă îndrept
eu mă îndrept înspre cine mă cheamă acasă
iar tu nu mă vrei și eu nu te vreau mai mult
de o cameră. o noapte. și eu nu sunt acasă.

trenul lor se tot îndepărtează
și eu mă îndepărtez
trenul lor se îndepărtează
și eu mă îndepărtez.

și sunt departe
ca marea.

Gri.g
la 4 ani distanță

am inima îngropată în Gri.g
voi privi pe geam toate astea și fiecare mașină care intră în curte și care nu te conține
în cele din urmă suntem egali și murim
paharul meu plin este gol în același timp
ferestrele sus la etajul tău îngrijorate în soare
fruntea ta albă încrețită și sprâncenele
galbene
ochii tăi albaștri – poezia mea călătoare

am vrut la tine în anul ce-a trecut
și iar azi m-am întors să te caut
și ești aici tot atât de departe
cu brațele scut – eu sunt cine sunt
pentru că tu ești cine ești

îi cânt lui Sir balade
adoarme-n povești
tu ești vocea de la radio
te caut

voiai să știu că vei fi vocea Notino
și oricine apelează
ascultă vocea ta

chiar și atunci când
am plecat de mult în altă călătorie

azi nu mai vrei să știu nimic
azi te închizi după geamurile tale calde
tai și pui la uscat
cerul care acoperă toate relele mele
ca o pânză de rochie – ce e urât
abdomen – vergeturi – flasc
sâni de mamă.

de când nu te-am văzut
am făcut numai rău
când nu te văd sunt o sălbatică
ani morți, ani de împins căruciorul

vreau să vin la tine
vreau să-ți spun ce simt
vreau să mă așez lângă tine

cum rămâne cu noi
când ne mințim că avem o altă viață
cu alți oameni și alte nevoi
cum rămâne, Gri.g
la 4 ani distanță de noi?

poem pentru Anaïs Nin

scriu din cada plină cu apă fierbinte
e 01.50
în zilele mele de femeie
execut acțiuni repetitive care
nu îmi fac plăcere

nu e Louvenciennes
nu sunt Anaïs Nin
Sir nu e Henry Miller
e mai mult ca Hugo, bancherul
eu sunt ca Anaïs

nu am o casă alerg din brațe în brațe
alerg la el ca și cum
altfel m-ar costa viața
vreau pielea lui de parcă scenele din savane luxuriante cu animale care se sfâșie una pe alta. ne sfâșiem și nu ne reproducem. țin minte imaginea ochilor celor care nu nasc pui vii. cuvintele lui de nou început și “credeai că rămân cu tine”. nu mai e mult. voi conduce pe șosea cu geamurile lăsate. voi asculta Gims.

e joi sângerez încă
a început de duminică
e finalul lunii mai
intrasem în luna mai
tot sângerând

câte zile pe lună nu adun cheaguri?
câte zile pe lună zâmbesc?
câte zile pe lună mă valorizez?
câte zile pe lună sunt curată?
câte zile pe lună nu simt dureri în nervi
în picioare, creier confuz
drenând să evacueze atât de mulți
copii deodată
câți copii ai evacuat până la vârsta de
28 de ani?

“ai mai fost gravidă de atunci?”
“nu”
“nu am mai fost gravidă de atunci”
“ai fi în stare să-mi faci și copii”

sângele meu se înalță ca un monstru
care mi se arată în vise cu diferite pălării
tot timpul mă cere în căsătorie
e monstrul care vrea să mă închidă

să mă facă o simplă soție creștină
Elena înseamnă grecoaică. mă face să mă gândesc la plaje și apa albastră la libertate. la noi strecurându-ne pe prosop și cărți citind sprijinită pe pieptul tău ancorant.
Gabriela înseamnă multe, de la îngerul Gavril care a adus vestea nașterii mântuitorului. i-a spus Mariei.
îngerul veștilor controversate. îngerul care te face să te îndoiești. îngerul minunilor și al noii vieți. îngerul vieții care începe să devină altceva.
sunt un înger care sângerează lunar
în plin avânt când toate celelalte femei
par să se descurce mult mai bine decât
mine cu asta. eu le spun tuturor.

prima zi
a doua zi. a treia zi
a patra zi a cincea zi
a șasea zi a șaptea zi
a opta zi – mă îmbrac în rochie albă
s-a terminat și dorm pe cearceafuri albe
îmi place mirosul de clor și
îmi plac cearceafurile albe
te rog să înțelegi că viața mea de femeie
nu a fost simplă
vreau să mă cunoști ca femeie
nu ca mamă
nu ca soție
nu ca prietenă
nu ca amantă
nu ca poetă
vreau să mă asculți vorbind despre
cicatricea de pe abdomen
pielea flască
sânii după naștere

vreau să empatizezi cu mine
să simți durerea mea. vreau să treci
prin trupul meu cu toată zdruncinarea
când ai carnea de pe tine tăiată
supurezi ca un animal sfâșiat
ca să fac un om m-am alterat
ca să fac un om m-am mutilat
ca să mă înțelegi trebuie să

ne conectăm ca două aripi avionului
să mă înalți, să te trec prin cerul lumii
a treia
lumea femeilor într-o singură femeie
femeia ta din carne și oase care ajunge să
țină în palme destine
sângerez pe câmpul cu maci
suntem roșii împreună
ei îmi ating pulpele și eu îmi ridic fusta
pentru atingere. când bate vântul

apa curge neîncetat ca scurgerea
pune mâna la capătul meu
și așteaptă unde vei primi un sfert de
pahar de om. o fiică sau un fiu
în stare lichidă. sânge și scorțișoară.


Bună, Gabriela! Ești o autoare foarte prolifică, foarte activă. E aceasta o energie țintită, pregătești un volum nou?

Salutări, dragă Olga! Mă bucur că ne reîntâlnim (virtual). Și ce mai ocazie! poeticstand, prima oară pe aici, eu. Lasă-mă să mă așez în hamac și îți spun. Sunt numai energie? În ultima perioadă n-am prea dormit. De la vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Charmides, 2019), am două manuscrise de poeme, multe poeme lăsate pe dinafară și o monodramă pe care i-am oferit-o în dar lui Valentin Covaciu (și acolo e multă poezie, de fapt, un text hibrid care conține versuri) pentru că el mi-a cerut monodrama și pentru că eu am crezut că el poate face ceva semnificativ și esențial din ea, adică la momentul ăla mi se părea că are și uneltele necesare și mai ales pentru că mi-a cerut-o și s-a arătat interesat.

Acum, de ceva vreme, împreună cu Dana Nicolaescu avem un document în care scriem zilnic, notițe de jurnal, poeme și asta ajută mult dinamicii poeziei noastre. Chiar am început să publicăm și ea și eu de acolo, deși nu asta era intenția. Credeam că va fi un fel de private room, așa îi și spunem „camera noastră” de unde ne propuseserăm că nu se scoate nimic în exterior, dar adevărul e că Gri.g. la 4 ani distanță; și poem pentru Anaïs Nin sunt extrase din documentul comun cu Dana, de ce spun asta, pentru că pentru mine e un experiment să scriu la comun cu ea într-un loc și să îmi observ obsesiile care se reiterează independent de poezia, sau notațiile Danei. Îmi păstrez linia poetică și asta înseamnă că sunt perfect ancorată în propriul meu univers liric, ceea ce am și vrut să verific, cât de mult trepidez, mi-a dat mult mai multă încredere în textele pe care le lucrez acum să văd că scriu și în prezența cuiva, că am capacitatea să-mi conserv propriile amintiri, să le exorcizez, imaginile mele, stările mele, melancolia și senzația aia că 90% din timp sunt pe punctul de a plânge, e vulnerabilitatea poetică și probabil că după un timp petrecut lipită de faianță, am realizat că e modul meu de a-mi conserva autenticitatea.

Dacă ar fi să „rezumi” poezia pe care o scrii acum, ce ai spune despre ea? Dar despre tine/ (ca autoare a ei)

Ecșii mei cred că înghit în sec uneori, sau nu știu. Bărbații mei au urmat exact modelul acela: seducem și abandonăm, știi, la un moment dat ai impresia că ți s-a așezat un voal pe chip. Poezia mea va deveni ceva ce nu a mai fost, a dobândit o anume înțelepciune, o intransigență pentru faptele cu impact negativ, pentru ceea ce facem rău cu bună știință. E un fel de life coaching, ședințe moralizatoare, am găsit de cuviință că după demonstrația mea că pot să scriu în tot felul de registre, a venit vremea substanței în poezia pe care o scriu, și aceasta provine dintr-o mare admirație a mea pentru sufi și cultura islamică, pentru anumite maniere și deprinderi. Poezia ce va urma onorează omul fidel, loial, revine la valorile umane pierdute în malaxorul utilitarismului și al materialismului, împotriva lucrurilor făcute de dragul societății și pentru statut și mai degrabă pentru a trăi într-un mod onest, nici măcar față de o divinitate anume, dar față de sine. Pentru că la finalul zilei când aplauzele cad, fructele de mare au fost savurate, mașina stă bine în garaj și toate celelalte lucruri, s-ar putea să vrei liniștea, să o cauți și să nu o găsești, dar liniștea vine chiar din spiritualizare, din reîntoarcerea la naivitate, curățenie și dragostea din suflet. Terorismul material a luat amploare și eu vreau să readuc în poezia mea senzația că poți fi iubit indiferent de valorile la care se raportează lumea de afară. Lumea din noi e mai importantă și de fapt, dacă ascultăm, de acolo vin niște adevăruri, dacă le lăsăm să răsune, s-ar putea să avem revelații.

Ai publicat deja două cărți de poezie, ambele bine primite, nominalizate, citate… Care crezi că a fost cea mai semnificativă transformare prin care a trecut scrisul tău, de la debut până în prezent?

Dacă la debutul cu blister mi se părea competitiv. Intram în breaslă cu poeți și poete de anvergură. Îmi dădeam seama că ceea ce trebuie să produc la nivel lingvistic ar trebui să capete aspect inovator, măcar prin estetism, așa că, acolo a fost mai degrabă o paradă de stiluri, exact ca în show-rile televizate unde adulți foarte talentați își manifestă talentul pe diferite stiluri muzicale și note, cântă la diferite instrumente să demonstreze că sunt și școliți. Mi se pare că asta am făcut eu în blister, chiar am vrut să demonstrez că îmi merit locul între cei mai buni dintre cei buni, detașat, fără alte umbre sau lumini. Ceea ce s-a și întâmplat. În vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv deja mizam pe confesiv. Iar confesivul nu presupune neapărat estetism, dimpotrivă, mai degrabă încărcătură emoțională și biografică. Așa că am dus confesivul dincolo de nonșalanță. Am creat o extremă, am făcut ceva ce nu se făcuse, din nou zic, nu că nu se întâmplase confesivul, dar nu mai știu pe nimeni care să fi scris 15 pagini de poem sub dicteu automat. Am compus cântece, am livrat un produs foarte diferit de ceea ce era pe piața anilor 2019. Poate de asta cărțile acestea au fost bine primite de critici, de cititori și au fost citate, nominalizate, simpatizate, pentru că în spatele lor stă un mecanism bine antrenat 24/24 dedicat siluetelor lirice. Am demonstrat câteva lucruri între timp, m-am ocupat atent de etapa de început. A te menține și a reveni cu și mai interesante concepte devine în continuare o provocare.

În prezent sunt mult mai relaxată, am relaxarea celei care a muncit să își câștige notorietatea, iar acum își permite să lucreze doar cu oamenii profesioniști în domeniul filologic (reviste, edituri, site-uri) să răspundă doar interviurilor care îi fac cinste. De fapt acum îmi permit să am mai multă libertate de a spune orice îmi doresc fără teama că voi fi criticată. A fi selectivă rămâne în continuare un imperativ pentru mine, am fost mereu, dar am rămas blocată ani unde nu îmi doream, am făcut anumite concesii pe care nu mi le doream, am ajuns în colaps pentru că mă simțeam jignită. Mi-am ratat niște șanse. În sfârșit, acum pot să afirm că mă îndrept către acel nicăieri de care aveam nevoie. 28 de ani am lucrat numai cu ținte și deadline-uri personale. Acum nu mai e nevoie. E momentul să iau o pauză, e momentul să îmi reconsider unghiul de referință. Nu față de mine nu a fost corect ce am făcut uneori, ci față de poezia mea. Când m-am mințit și am lucrat cu oameni care îmi dădeau stări din care nu ieșeam și nu mai puteam să scriu. Libertatea asta și respectul la reala valoare pentru o poetă sunt extrem de importante. Și de cele mai multe ori acestea lipsesc în totalitate. Căci suntem femei. Scrisul meu s-a transformat mai ales pentru că s-a transformat mecanismul, eu m-am schimbat. Acum chestionez și renunț chiar și la persoane apropiate pentru că îmi dau seama că toxicul ar bloca tot ce scriu. Dar în 2017 nu concepeam ca cineva drag să plece de lângă mine sau să plec eu. Acum nu mă mai tem de monștrii textuali. De faptul că s-a putea să produc texte care nu pot fi încadrate în forme. Gradul de libertate pe care mi l-am stabilit acum e atât de mare încât foarte puțini oameni, chiar și dintre cei care scriu îl pot accepta/ concepe. Libertatea cu care scrii este și libertatea cu care te manifești în lume.

În ultimul timp, scrii mult și constant despre cărțile altora. În ce fel e influențat profilul poetei de cel al cititoarei profesioniste?

Citesc cu o rapiditate de șofer de Formula 1 și la fel îmi și formulez ideile și le scriu. Ca să scriu rapid înseamnă să nu am ciorne, înseamnă să gândesc lucid și structurat tot timpul, așa încât să nu bâjbâi și să nu pierd timp, monden.ro este o școală pentru mine din acest punct de vedere. Asta a dat și poeziei mele o anumită rigoare. Îmi dau voie să subliniez cu creionul și să scriu pe cărți, ceea ce înainte mai rar făceam. Prețuiesc mult cărțile. Am citit și cărți slabe ca structură și încărcate de clișee și cărți foarte bune. Trebuie să recunosc. Am scris și despre cărți obscure și despre cărți bune, aș zice că unele recenzii sunt bijuterii, așa încât în lumea asta nebună nimeni nu se poate supăra pe mine, chiar dacă critic negativ. În jurul paginii de Literatură pe monden.ro am reușit să construiesc un fel de solidaritate frumoasă. Mă citează autorii înșiși ai cărților despre care scriu, mă etichetează. Probabil simt și ei dăruirea cu care eu scriu despre cărți. Sunt pentru diversitate, asta face monden.ro. Asta fac eu acolo. Le ofer oamenilor posibilitatea să vadă cărțile de pe piață fără să discriminez. Nu sunt prietena autorilor, așa că îmi permit orice, asta îmi oferă niște aripi pe care altfel nu le-aș fi avut. Eu nu trăiesc în lumea asta oricum, rar când trebuie să cobor, mă jenează, mă umple de anxietate, altfel sunt foarte căzută în mine, în tot ce se formează în căpșorul meu mic, roșu și ondulat. La mine poezia e patologie, una dintre cele mai frumoase și mă bucur că mă iubește atât încât numai ea a fost singura constantă în viața mea.

Cum scrii? (Aici poți să te referi la tabieturi, obiceiuri, dacă scrii de mână sau direct pe laptop, dacă scrii ușor sau greu, cu boost de energie sau constant/așezat – cam orice poți divulga legat de scris e bine-venit).

În primul rând că (poate ai să râzi) sunt dependentă de foi și pixuri (unde nu am mă simt dezorientată) și apoi am în telefon notițele, scriu mult acolo, și pe laptop. Depinde mult de starea mea psihică, emoțională și fizică. Dacă mă simt prea obosită și nu pot sta în poziție verticală, prefer să scriu așezată, scriu în notițe, sau dacă sunt bolnavă. Scriu cu greu articole, pentru mine e un chin, scriu cu viteză poemele, fiindcă prima dată mi le scriu în cap, pur și simplu eu le scriu sub dicteu automat, când viteza cu care le scriu e mai mare decât cea cu care le gândesc, atunci se mai produc distorsiuni și revin asupra lor, de obicei îmi las poemele să zacă singurele ca pe un mal o fată cu mâinile în apă. Îmi place să le las să aibă independența lor și autenticitatea, să încerce să devină niște ființe, dacă reușesc, atunci mă raportez și eu diferit la ele. Mi se pare că în mod hilar, avem o relație ca de la om la om. Sigur, cineva ar putea cleveti, scrii sub dicteu automat că scrii biografist, poate, poate că nu. Poate că am scris atât încât să-mi cunosc toate butoanele pe care să le apăs atunci când vreau să scriu. Sunt genul de om căruia inspirația nu-i pleacă la plimbare. Dacă vreau să scriu acum, dar intervine ceva și trebuie să scriu peste 4 ore, am învățat să păstrez ce am, e doar o chestiune de transpunere/ transfer, ce ai cu adevărat nu poate să dispară. Și eu am cu adevărat, doar atât, poezia, dar o am cu adevărat.

Am un tabiet periculos de care trebuie să scap: nu dorm.

Mulțumesc pentru invitație, Olga! M-am simțit liberă la tine, aici! Bate o briză plăcută în hamac.

foto cover: Annie Spratt, unsplash.com

Olga Ștefan
Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here