Stela

toți ne-am dori o mantră, mantisa, femeia magică a tincturilor și a ierburilor de leac, un sanctuar.
cartierul ne dă o femeie a suferinței, la fiecare scară, țâșnind ca o mână de mort din pământ și mortar,
zile seci și nopți seci, cu forța seacă a brațelor de muncă
aruncă – balon cu apă, sânge și rahat – pe asfalt
o femeie de 50 de ani, descusută la subraț, îmbrăcată-n tradiționala
cămașă a fricii.

cere-i un descântec, o să-ți facă un ceai
în care florile fierb, miros puțin a moarte și se sting.
le-au vrăjit
cerneala tipografică a pliantelor de peste ocean,
maioneza tăiată a manelelor penticostale,
telefonul din Franța întrerupt
de vocea badantei care-ți trimite
banii de pâine,

o jumătate din ADN,
alimentarea cu minute

și urgența bastardă a junghiului intercostal.

ții minte cum demitizam? și pe cine?
au fost doar trainice excerciții de frondă și desprindere,
un țipăt pe două voci și un manual, cum să apari gol în camera de oasepți,
între arma unui braconier și țintă, în visul unui sugar
și-ntr-o oglindă. cum să-mi rămână aur doar pe degete, nu și
în biata sită. de-aș putea vorbi, ți-aș vorbi. fii

prietenia care nu m-a dus la zeitățile din periferii,
arată-mi calea spre cariera de scriitor și de zgură,
dă-mi, dă-mi, fără măsură, o să iau tot ce ai

și locurile astea interzise mie
se vor numi tot
Vietnam, Bahamas și Shanghai,

faimoase colțuri de stradă, zile de mâine întinse,
mâini și colțuri de masă și colțuri de pâine
și mușcătura tratată cu indiferență antirabică,

vara sufocând intimități de cale ferată
pe care nu se mai pleacă

și jocurile de la apus, când inocența e înlocuită direct de
cruzime, iar inimile, desenate naiv cu gură și ochi, aleg să tacă sau se fac că nu văd

moarte florală de sida, viol pe o stradă frumoasă cu flori,
gheene siderale, gheene spirituale, luna ca diadema cuiva
care poartă numele tău, dar și numele Stela,
câte accente vor trece prin numele tău, câte sexe, câte ace?
câte meridiane Greenwich, câtă pace?


Ea știe mai bine

dacă o femeie împletește o cunună de păpădii, apoi adoarme la umbră,
unde e filtrul? și ce propune natura nu stă în echilibru, ci-i
cade
ca o ploaie de aur și de cucută
în urechi și între picioare, dacă o femeie

se trezește într-un sicriu șubred și, animată de apa de mare
din visul cu sare
sub care a stat la murat, scrie un poem, face

din ziua asta de sărbătoare un alt sicriu, etanșeizat,
în care urlă, plin de rahat,
profetul,

rămâi fidel pornirilor tale: un bărbat a făcut deja toate astea,
dar mai bine și în mai puține cuvinte.

lasă-i pe trepte

șoarecele decapitat, dovada

că a chiar fost un bărbat înainte, la liziera pădurii, iar sacul din mâna lui
părea plin cu pui și dorința lui era o iapă a morții, țesălată
până la sânge. noi, fetele, știm.

o femeie coace vinete pe aragaz, taie ceapă și plânge puțin
își prinde părul cu o șuviță de păr
smulsă din cap astă-noapte, laolaltă cu rufele proaspăt spălate, ochiul tău negru?

suvenir din ghetou,

pentru că nimic din ce ai nu e al tău
și nu rămâne intact,
doar uimirea, când celălalt e și obiect neindentificat, și navă-mamă.

o femeie cât un chiștoc de Rothmans răstoarnă mesele din templu și
lumea
vândută la 13 ani pe marfă
de contrabandă, libertate cât să încapă
în buzunarul din spate…

un nou snobism:
le urezi sărbători fericite oamenilor care țin sărbători
pe care tu nu le ții,
dârdâi de singurătate în anii 80 din spitalele de stat…

***

întreprinderea
în care ai fost
mână de lucru și curvă
s-a privatizat,

smulgi pietre din caldarâm ca pe plante de leac,

mai-marii urbei umblă cu capul spart
și asta e ceva care vindecă.


Dinamica apropierii

sentimentele sunt alimente de bază
în casa din care vom pleca.

înghite-le cu pâine,
șnițele, salată de varză și piureu.
condamnată sau nu la clișeu,
oricum m-aș fi simțit rău

în pielea mea… doar să fi ales altceva: trasul cu arcul, alergatul bezmetic,
de v-ați ascunselea pe schele uitate așa, blocul tău viitor adăpostindu-și
cu grijă
ruina
la

petreceri inopinate cu o gașcă de copii din Micro 7
care nu știu că viața lor e abuz – și au trăit deja primul sărut,
și te pot învăța…

over-achiever, înainte și după înscrierea în lotul bulimic, over-eater
emoțional,
cu accent de pilaf sârbesc
și itinerar pan-sexual, convertită în livre, trișând la cântar,

cine se aștepta
ca Dragostea să fie doar dragostea, o figură teratomorfă
relaxându-se-n spa-ul pentru zei
din Spirited Away? și chiar am fost.

vino-vino, o momeam,
nu poate să meargă de fiecare dată prost, în ochii mei
tu erai proba adevarată (…)

patru-cinci săptămâni acumulezi o grijă proaspată pentru celălalt și sub ea, ca sub fața rău-făcătorului lipită de mască, stau grija pentru tine și teama – cu genunchii la gură și ochii în larg,
ai consumat energie și baterii și bani, amintiri șantajiste cu

deschidere de card, ca să înlocuiești intimitatea
cu imaginația hectarelor de dezinfectant, și

patrula pusă pe urmele tale
comite crima
în locul tău.

n-ai fost iubit, dar ai avut curajul să trăiești așa, hobo
sentimental,
în timpul pe care-l cere trauma intră și trădarea,
să-i simți răsuflarea sonoră în ceafă,
nerușinarea pentru care voi fi până la urmă taxată:

„sunt o rană închisă, perfect vindecată,
pe care-mi doresc s-o fi văzut și tu,
în toată splendoarea ei
carnivoră.” pentru prima dată,

există un dumnezeu pe care nu-l adoră
nimeni și un altul, plătit cu ora, în altar. iar templele
rămân exact ceea ce par: kilometri de culturi de bumbac din care se fac

bandaje si bice; bazine cu lapte și miere și sare
în bucate. slujbe la difuzoare.

să ai corp destul, din care să dai altcuiva.
zeița dreptății legată la ochi și ochii, un mediu în care frumusețea e
subiect de tabloid strecurat între
atracție și retardare, poziții din care vrei totul

și locuri unde te mulțumești cu ce ai, „la doi pași de moarte?”, fă-i cu aceleași
tocuri imposibile pe care dansai
sfidând bunul-simț
și gravitația…

cuvintele amabile pe care le-ai rostit cu reținere
s-au intors în recenzii, împotriva mea. și ca un jaf în plină zi, mă jena

să raportez dinamica apropierii.


Alexandra

au fost pisici sălbatice cu egouri eradicate. Bonnie&Clyde
dacă n-ar fi avut nimic de demonstrat, Charles Sobhraj & Marie Andrée Leclerc,
dacă blândețea n-ar ține de handicap.

cu o durere stupidă de cap și în coșul pieptului,
Alexandra speră să se trezească la realitate.

i-au servit capul la micul-dejun, ficatul, la pat,
viața, o bucată de pește afumat
învelită-n ziare. „de un an și jumătate nu mai sunt eu
când facem dragoste, dar a făcut cineva DRAGOSTE aici vreodată?” ai grijă

pe cine lași să-ți domine noaptea,
nu poți pune boboci de trandafir
în istoria represiunii,
un subiect prea vast ca să devină

ierbar școlar,
             când ai muncit ascetic și ai muncit sexual
și niciun gest al tău n-a fost subtitrat,
corpul pregătește „romantizarea domeniului”:

„privește-te”, un conac
pe care l-ai administrat de la distanța obstacolelor industriale,
ca apoi să-l vezi cu bună intenție, mistuit,
vara, toate ruinele își dau
obștescul sfârșit,

tandrețea nu duce în patul meu cu apă.
numele tău e aură, literatură care sfidează.
ceva în neregulă
cu albul imaculat. privirea ta
OBSTINATĂ
despre care vreau să scriu
e prea veche
ca să admită precizie.

„privește-ți” tălpile, palmele
și lumina deteriorată prin care calci: nu vezi că inima ta
e un teritoriu revendicat
de rebeli? lasă în urmă ruine pentru ambiția (credință, obsesie, fanfaronadă)
de ieri,
un colet cu părul prea des, încâlcit a dispreț
pe care

nerecunoscându-l rasial

nu-l poți recupera. vameșul îl reține, păpușă africană, și-i face ce vrea.
în lipsa unei identități de care să-ți fie (sau să nu-ți fie)
frică, silă, rușine

alegi imitația ghetto, provoci ambuteiaje
pe artere și pe dark internet,
farmecul tău își cere scuze
pentru deranj, pentru policromie,
drept
ca o linguriță cu sare
în cafeaua fiilor lui Sam și-a fiicelor lui Lot.

el vine din nopți pe care le treci ca pe un fluviu, înot,
și din muzica pe care ți-o aduc nopțile
ca pe-o urgență (cu elicoptere fără combustibil)…

***

am rămas o provincială crezând că e posibil
să scriu poezie cu cele mai bune
intenții: nu e.

placiditatea nu primește niciodată o voce.


Să-ți fie rușine, și chiar îți e. O scurtă biografie de culise
pe când s-o cunosc, lumea era un obiect simplificat:

o cană cu lapte uitată pe masă, pentru un mic-dejun pe care somnul
l-a dejucat: dormi ca după un eșec la examene,
piesă într-un serviciu din porțelan desperecheat, ajuns de toată ziua și brutalizat,
smalțul îți sare, iar bunătățile din frigiderele-mame
se acresc,

doar florile cresc apetisante în vitrina
cu poze de familie la care privesc drept, în sfârșit,
ochii morților noștri nu mă mai rănesc și nu mi-au trântit de mult
peste degete
capacul lăzii de zestre.

optimismul n-a încăput niciodată aici, peste zadii și cămăși lungi,
a fost bagaj de mână pe care atunci, în graba îmbarcării, l-am uitat.

întâi de toate, mi-am scos din dulap raporturile
cu societatea, furia pentru care m-am temut că nu o știu exprima,
dând cu piciorul străchinii cu semințe
pe care nu le-am semănat,
ca să evit o ceartă.

nimeni nu-ți iartă
siguranța de sine, de bun-venit, chipul madonnei între stânci,
dar odihnit
până la capăt: șanțurile săpate de
așternuturi făcând schimb
cu cearcănele adânci, pe farfurioara-de-cafea
(ca de flori și medalii fără preț, între copii)

poezia e doar una dintre călătoriile reparatorii în care pornești
fără să te recomande cineva și doar ca să fii
privit cu dispreț,

slab cotat,
conector deconectat, efemer, într-o argumentație găunoasă:

o să aduci înapoi soarele și luna pe cer sau numai pe tatăl tău
acasă, bărbatul iubit o să se așeze singur
la tine în plasă (drept, în picioare, o sticlă de coniac).

de la plachetele pe hârtii reciclate,
distribuite pe post de premii literare importante,
am învățat că tot ce poți obține din scris
are valoare simbolică, iar
să accepți simbolul e să renunți la apartamentul în rate
deja achitate și un mic compromis: o să te porți cu demnitate,
ca să-ți întreții locul promis,
dar în obraji vei purta (ca pe un doliu) culoarea unui regim politic pe moarte,
x-uri disperate să-ți acopere (cu un lințoliu) corpul
devenit peste noapte
cea mai hidoasă hiperbolă

…niciun act nu este în regulă,
scrii și sacrifici o recoltă de struguri negri prin care curge
sânge adevărat, nu zeama cu zahăr din pompa de alimentare a
atacatorului…

(pe când s-o cunosc, lumea era deja artera viitorului
și tot ce ducea acolo murise.)


Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.


Bună, Olga. Grupajul de pe Poetic Stand apare într-un moment, ca să zic așa, intermediar, la mai bine de jumătate de an de ultimul tău volum, Civilizații, și cu câteva luni înainte de următorul, Resursa. Cum te raportezi acum la Civilizații? Ce te mulțumește și te nemulțumește în cazul lui și al receptării lui?

Salut, Andreea (deși noi am mai povestit astăzi pe chat, respect convenția). Mă simt vinovată că nu-mi iubesc foarte mult cartea asta: încă de la apariția de anul trecut, mult amânată din cauza pandemiei, Civilizații mi se părea deja o poveste încheiată, adusă la termen și expulzată (ca un corp străin). Este cartea de care mă simt cea mai detașată, care s-a descurcat singură, pe care nu simt nevoia să o ocrotesc sau să o apăr. Deloc paradoxal, în logica întâmplărilor mele, e și cartea care a fost citită, comentată, premiată chiar. Sunt mulțumită știind că a prins și asimilat puțin din vizibilitatea de care au fost private cărțile dinainte, mai ales Saturn, zeul, piesa mea preferată din tot ce am scris până acum, care a avut șansa de a fi descoperită odată cu Civilizații, de care o leagă niște fire „roșii” comune, un sentiment indicibil, care circula liber între textele scrise la 26-28 (anii-cheie ai acestor două cărți). Nemulțumirile vin din zona insularității, a unui convivio imposibil. Mă întristează faptul că nu am lansat acest volum, că nu l-am împărtășit, nici chiar atunci când acest lucru era, cu restricțiile de rigoare, încă posibil.

Cărțile mele nu au prea intrat în clubul secret al celor despre care se vorbește cu admirație și cu prietenie. Dar aici cred că intervine sindromul fetei care nu iese din casă de teamă că nu va fi observată acolo, pe ring, el mi-a otrăvit tinerețea și mi-a contaminat „opera” :)))


Ce ne pregătești în Resursa? Ce parte din tine și din contingent explorezi în noul volum?

Știi că nu prea sunt patetică, deci am câteva tokens în acest sens, de care vreau să profit, ca să pot spune că, în momentul de față, Resursa nu e o carte, e o poveste de dragoste amânată, energie care își cere dreptul la o formă. Primele texte din ceea ce se conturează a fi acest volum au fost scrise pe la începutul lui 2020. Am simțit atunci că sunt eliberată de niște pârghii (birocratice, academice), că nu mai sunt opresive cuvintele, că le pot îmblânzi și mai ales că mă pot folosi de muzica lor, prea des sufocată de excesul de informație pe care simțeam obligația s-o livrez explicit. Acum nu mă mai oblig la nimic. Nu e o carte-manifest, dar e o carte afirmativă, asertivă, chiar, sper. E reîndrăgostirea mea de fata tânără care am fost, care s-a temut să scrie texte ca Figura 1 sau Male gaze în Militari atunci când le-a trăit, pentru că nu avea luxul limbajului strunit, pe care doar foarte multe rateuri ți-l relevă ca lux… În fine, de câteva luni încoace, ia formă și un grupaj neavut în vedere inițial, tribut lumii sărace în care am trăit, pe care am privit-o în ochi fără rușine și care, pentru prima dată, nu mi-a întors o privire de Meduză.


Prin ce se va diferenția Resursa de Civilizații? Ce simți că s-a schimbat în felul tău de a scrie?


Atunci când lumea părea să se închidă, să se reinventeze, s-au întors la mine teme cărora le-am tot amânat data scadentă. Am explorat și utilizat cu mai mult curaj materialul din care sunt eu făcută, nu filtrul/poza, de care m-am plictisit. Mi s-a reproșat sau mi-a fost admirat tonul rece din Civilizații, de care eram mândră cândva, nu mai sunt.

Dar asta e ce pot să spun eu din interior, sunt convinsă că, în realitate, proiectul e recognoscibil al meu, nu e o reinventare. E bine că nu am avut parte de feedback invaziv, că am scris mult, dar de la distanța neprezentării textelor în lumea reală, că am rămas fără prea multe gusturi și așteptări de satisfăcut. 

În plus, nu se mai poate spune că nu scriu cu rimă, deși eu am fost mereu o „closeted” adeptă a rimelor interne, ele sunt mai multe și, aș vrea să cred, mai creative acum.


Poezia ta mi se pare că nu poate fi asociată deplin niciuneia dintre tendințele dominante din prezent, poezia confesivă & biografistă și cea postumanistă. Unde plasezi discursul tău în câmpul literar actual de la noi?

Problema mea e că scriu prea mult în competiție cu mine. Sunt mai bună decât acum un an? Mă ia lingoarea manierisului? Să mai tac? Acestea sunt dilemele mele.

Am avut mereu un fel de a trece pe lângă poezia altora, de a o uita. Evident că mi-e greu să-mi dau seama ce fac, și chiar mai greu să îmi dau seama unde sunt pe harta asta a filiațiilor și litigiilor poeziei românești, uneori mă tem că, de fapt, nu am control asupra mijloacelor/ strategiilor care mă pot înregimenta comod (ai legitimație de transport și stai pe locul alocat, nu te mai dă nici dracu’ jos din tren). Am căutat confirmarea acestui control, acestui loc bun și doar al meu, dar am descoperit că eu pot circula și fără bilet, fiindcă nu sunt esențială, fiindcă sunt esențialmente nomadă. Ceea ce fac nu e tipic, util, nu servește canonului, e excepție, porcărioară, artificiu, minorat. Nu e de introdus în istorii. Eu cred că sunt un rest dintr-o promoție veche, ceva remaiat, recuperat, care continuă o poveste neagră, imposibil de predat redactorilor/ cenzurii. Și mai cred și că scriu o poezie cu modele de covoare oltenești: am vrut neapărat să spun asta. 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here