***

o specie de păsări a devenit atât de rară,
încât exemplarele rămase și-au uitat cântecul
e ceea ce mi s-ar fi întâmplat și mie dacă nu
apărea cineva care să mă împerecheze
cu mine însămi
cine știe ce exemplar o să iasă din asta
ce prototip de frumusețe
cu număr de organe impar
și mai multe tipuri de insuficiență

sunt ultima purtătoare a acestor gene și
știu asta de la 14 ani
ca marile specii de vulturi și acvile
cuibărim rar, cu ouă seci și pui bolnăvicioși
numai că ele sunt împreună pe viață, fără derapaje,
un lucru demn de admirat
nu ca mine, un exemplar lipsit de experiență,
ce vrea să se întâmple totul simultan

am exersat destul de puțin, de fapt aproape deloc,
iar puținul a fost sub binecuvântarea ratării
a timidității ca un zid de azbest în jurul gurii
țin oamenii departe, sparg vaze, nu știu cum să
mă comport
atuuri dezastruoase în perioadele de reproducere
pe lângă mixul hormonal care lasă de dorit

plănuiesc o singurătate suportabilă
ca liniștea așezată peste sexul tăiat
un loc doar al meu, o garsonieră
comunistă în Titan cu chiuvetă din fontă
și un rug de flori aprins
care să ascundă, în nopțile de vară,
mirosul de bătrân


***

prietenele mele spuneau frecvent că am
deasupra capului, ca daffy duck,
un nor negru
din care se văd ieșind fulgere și ploi
un potop mărunt de nervi care urmărea
la fiecare pas
fata asta veșnic nemulțumită
dar uite că azi deasupra mea e chiar inima
cu valva ei mitrală defectă
și risc de epanșament
& atașament
din cauza pastilei care îmi convinge corpul
că nu poartă în el un copil

prolactina e hormonul sarcinii iar
prolactinomul tumora benignă care îl secretă în exces
asta vine cu numeroase simulacre și probleme
sâni dureroși, ducte de lapte mărite, papiloame
și amețeli
dar mie îmi lipsește cel mai mult
sentimentul de liniște & mulțumire
pe care într-adevăr femeile însărcinate îl cunosc
inclusiv cele închipuite
îmi lipsește capacitatea de a crede că lucrurile
durează mult
cel puțin 9 luni, apoi câțiva ani de creștere și explorare

“sunt o descoperire importantă?”
cred că eram, în orele acelea 2 sau 3 în care am vorbit
după ce am îndrăznit să rămân singură

chiar am vrut să se întâmple & s-a întâmplat
chiar am vrut să întorc capul din fotografia de grup
și să instalez un nou calendar
înainte de Întoarcerea lui și După
(î.î.c. și d.î.c.)
să fiu sora vitregă, mai mică, a bucuriei
să port inima mea, nu pe cea a unui copil,
deasupra capului
ca pe o urnă de caprifoi și iasomie
în timp ce mă las ascunsă și dezgolită sub
o haină familiară


***

pe balcon, cu simulacre de vară pe genunchi
îmi dau seama că trebuie să plec.
circumstanțele se adună ca un făcut
la picioarele mele
și revarsă mostre de bine în cantități îngrijorătoare
e-aproape o carte poștală
cu nori numai buni să primească zmeie
și vegetație caldă, amețită de sex

sânul din nou dureros mi-a făcut azi poftă să mă ștergi
așa cum un prieten voia să șteargă într-o zi o pisică greșită
făcută din culori amestecate
la mine-s stridente, o colecție, un
număr de bâlci care ar împiedica orice cotidian
chiar dacă

într-o parte ceasul, în cealaltă barometrul
într-una timp frumos, în cealaltă puțin
minutarul din mine se mișcă dezordonat și explicit
în timp ce vara îmi poartă pulsul peste blocuri
parcă-i mai bună totuși lumina de seară sau de dimineață
mă pot arăta mai mult, pot fi văzută fără dezgust
pot să par o demoazelă de 1200 de ani
ce și-a pierdut castitatea digital
și își explorează sexul prin flagelare


***

mișcarea se întoarce și bolovanul alunecă
dezmeticind totul în cale
case mici din chibrituri pereți din paiantă
animale care s-au adăpostit
până și oameni urlând a foame care nu se
pot uita în lumină
cum faci să nivelezi peisajul ca să nu te vadă
nimeni
dacă rupturile sunt mai mari decât corpurile și
fără ață chirurgicală

am arătat cum se strânge
ca un șarpe abia ieșit din coajă
cusătura din sân
și n-a fost decât tandrețe temperată de note grave
– așa m-a învățat un compozitor că trebuie
să ascund lucrurile dulci

ieșire din cadru și asfixiere camuflată
de la primele întâlniri
rezervă deci un loc cât mai departe de scenă
și cât mai ascuns
sper să n-aibă careva pantofi de lac în care să
mă văd
sau un ecran stins

tristețea mea e atât de mare încât are o tristețe a ei
cu nume de bichon maltez
latră și mârâie la prima oră
când cerul se albește stupid
de parcă cineva ar cere un pahar cu lapte
într-un bar



Andreea Apostu (n. 1990) este asistent de cercetare și membră a asociației ARCEN. A participat la ediția 218 a clubului de lectură Institutul Blecher, organizat de Claudiu Komartin, și a publicat poezie pe platformele „O mie de semne”, „Literomania” și în revistele „OPT motive” și „Familia”. A scris, de asemenea, cronici literare în „Timpul”, „Infinitezimal”, „Poesis Internațional” și „Poetic Stand” și articole științifice în volume colective internaționale. Dezertează frecvent în zona artelor vizuale, fiind interesată mai ales de postimpresionism și avangardă.


Hello, Andreea! Vorbeam ieri despre „voce”, despre conceptul „găsirii” ei, moment care precedă, spuneam eu, un debut reușit sau un debut asumat. Cât de aproape te simți tu, în acest moment, de un debut editorial cu poezie?

Bună, Olga. De trei luni scriu într-un stil egal cu el însuși, fără derapaje notabile. Nu știu dacă „am găsit”, dar simt că este ceva ce ar putea să-mi aparțină. La început îmi era tot timpul teamă de asemănare și cumva, în mod paradoxal, am început să scriu mai neasemănător în momentul în care am evacuat frica asta din minte. În momentul de față sunt într-o relație cu mine care poate duce, cred, peste un an, la conturarea unui volum. Am trăit anumite lucruri din 2020 încoace pe care nu le pot accepta fără să le expulzez sub forma unei cărți, a unor articole științifice sau de popularizare, sub forma multelor texte pe care le scriu deseori haotic, în domenii foarte diferite, dar care au aceeași sursă, nevoia mea de a fi altundeva.

Am precizat „cu poezie” tocmai pentru că nu multă lume știe că ai debutat deja editorial, cu o carte bazată pe teza ta de doctorat. Cum te raportezi la provocările, triumfurile, dezamăgirile muncii academice?

Încă nu am debutat propriu-zis, am dat bunul de tipar, acum aștept destul de fericită să apară. Cred că până la toamnă voi primi cartea prin poștă (nu știu momente mai emoționante decât ăsta, mereu a fost o bucurie să primesc volumele colective în care am publicat; acum o să fie probabil o senzație la puterea a 10-a). Cu mult înainte de poezie, au existat pentru mine articolele științifice, în care m-am refugiat de fiecare dată când ceva se împotmolea pe dinăuntru. Am avut  constant pornirea de a discuta, zgândări și compara texte sau imagini, de a găsi influențe și corespondențe. E probabil singurul domeniu în care nu sunt complet dezamăgită de mine, deși știu că, într-un context lipsit de maladie și căderi, aș fi putut face mai multe lucruri esențiale. Trăiesc și aici o formă de ratare, dar una mică și suportabilă, cu momente de mulțumire. Fără poezie cred că pot trăi, dar fără munca asta academică în mod cert nu. Am încercat și am văzut că nu se poate.

Cum o ajută și cum o încurcă cercetătoarea Andreea Apostu pe poeta A.A.?

Spuneam mai devreme că toate textele mele au aceeași sursă. Asta înseamnă că deseori, de pildă, când scriu zile în șir un lung articol științific, nu mai rămân resurse pentru poezie. În același timp, munca academică atenuează sensibilitatea, mă ține pe o pojghiță de luciditate care mă îndepărtează de tot ceea ce în mine e angoasă, emotivitate, dramă. E o luciditate benefică, însă, pentru că dă permanent peste mână sentimentalismului, melancoliilor tandre și răbufnirilor de domnișoară de pension. E o metodă bună, aplicată, de a extirpa glanda lacrimală supradimensionată a poeților și de a nu cădea în melodramă.

Scrii cronici literare într-o manieră aplicată și, recunosc, intimidantă. Dacă ar trebui să o faci prin intermediul unei liste de „așa da”-uri și „așa nu”-uri, cum ai comenta poezia care se scrie (și se promovează) acum în România?

Intimidantă? Mă surprinzi, mi se pare că sunt prea drăguță, chiar și când lansez critici. Nu sunt amatoare de liste, dar voi enumera o serie de puncte problematice ale poeziei actuale: obsesia biografismului în același stil inaugurat în urmă cu aproape 20 de ani (biografismul nu e rău, dar hai să îl împachetăm altfel formal), manierismul în cadrul aceleiași tendințe, poezia după rețetă (schimbăm niște categorii gramaticale, folosim câteva inversiuni, introducem un dram de stranietate, mereu aceeași, reciclăm un vocabular limitat  – și gata, avem o nouă direcție în literatură; asta e valabil mai ales pentru poezia considerată postumanistă, dar care la noi, ca de fiecare dată, e un melanj eterogen și deja caricatural în cazul unora), anumite figuri poetice fetișizate și readuse în discuție ad nauseam (Sylvia Plath și Anne Sexton, de pildă, care nici măcar nu sunt asimilate cum se cuvine, ci doar folosite ca statement și afirmare a unei filiații dorite & cool, dar de fapt nematerializate), bășcălia de proastă calitate și fronda adolescentină întârziată (i-aș îndruma spre Munca lui Mitoș, dacă vor exemplu de bășcălie superioară). Cred că nu mai e nevoie să fac o listă de „așa da”-uri, fiind de la sine înțeles că ele vor fi exact opusul „așa nu”-urilor de mai sus.

Bonus: Ce vrem noi de la Poetic Stand though? :))

Vrem să reducem spiritul de gașcă omniprezent și să creăm o platformă pentru poezia tânără de orice orientare. E uimitor apetitul pentru ceartă al culturilor mici, care încearcă să-și compenseze parcă irelevanța prin zgomotul produs de conflictele de pe Facebook. Din exterior, spectacolul e pueril și rizibil, la fel ca radicalismul desuet al celor care spun: „așa trebuie să se scrie, nu altfel”. Evident că există criterii care ne permit să discernem poezia proastă de cea bună, dar dincolo de un anumit punct e pură subiectivitate, asociată unui pur interes de gașcă literară. Pe mine mă obosesc focurile de paie, ar fi mai bine să ne apucăm cu adevărat să scriem, ca să nu mai fim relevanți doar în cutia noastră de chibrituri care se aprind foarte ușor.

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here