Vara se numără reușitele examenelor naționale, ca și inerentele lor gafe, iar literatura română (re)devine o știre: negociate și comentate sunt incapacitatea elevilor de a „produce text” original, inactualitatea programelor școlare, analfabetismul funcțional și, nu în ultimul rând, miturile literaturii „canonice”, care, se spune, merită mai mult. Chiar și așa, suntem înconjurați, asaltați, fascinați de numărul mare de liceeni care scriu literatură și se raportează la domeniul ei ca la un teren viu și fertil. În actualul dosar Stand Out vă prezentăm câteva nume reprezentative pentru promisiunile pe care poezia recentă le face viitorului. Poemele liceenilor invitați sunt completate de interviuri mature, vizând sensul poeziei și al scrisului, limitele canonului literar școlar, dar și modelele care îi inspiră pe (câțiva dintre) adolescenții poeți ai anului 2021.


Sorina Rîndașu este elevă la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava. Este membră a Casei de Poezie L.ink. Se află în echipa de organizare a Maratonului de Poezie Online. A citit la Institutul Blecher.


1. Pentru că e o întrebare care te va exaspera de-a lungul vieții, m-am gândit ca noi să îi consemnăm răspunsul. Cum ai început să scrii?

În școala generală. Mă afectau tot felul de lucruri pe care credeam că le pot rezolva expunându-le așa în fața altora. Prin clasa a șaptea m-a ajuns din urmă divorțul alor mei și am scris într-o seară un text foarte agresiv în care le reproșam amândurora lucruri pe care n-am avut niciodată curaj să le spun sub altă formă. Am adunat toate poeziile pe care le aveam și am rugat-o pe profa mea de franceză să i le strecoare profei de română fără să spună de la cine sunt. De atunci am tot scris.

2. Ai ales poezia pentru că…

Pentru că mi se pare cel mai onest mod prin care să apari în fața celorlalți.

3. Care ai spune că a fost momentul cheie pentru evoluția ta ca poet?

Cu siguranță au fost întâlnirile cu alții. Festivalurile, concursurile unde am cunoscut oameni cu care am rămas în legătură și de la care am învățat lucruri de care încă țin cont. Sunt convinsă că relațiile pe care le-am format au cântărit cel mai mult în evoluția pe care (îmi place să cred că) am avut-o.

4. Numește câțiva poeți/ câteva poete a căror artă te influențează/ te inspiră și despre care crezi că merită să fie în canonul școlar. (De ce?)

Svetlana Cârstean, Miruna Vlada, Elena Vlădăreanu, Diana Iepure. Influențează/inspiră tocmai prin varietatea vocilor poetice și ar contura de minune trecerea către literatura contemporană cu care majoritatea elevilor care termină liceul nu sunt familiarizați.

5. Încheiem într-o notă subversivă: cu ce rămâi din literatura „studiată” în școală?

Cred că rămâi cu efortul pe care îl depui la rândul tău, lecturile pe care le bifezi pe margine, discuțiile la care participi.

Profa mea de română a încercat întotdeauna să prezinte literatura sub o formă care să poată fi îmbrățișată de toată lumea, să ofere alternative, s-o facă atractivă în întregul ei, deci din punctul ăsta de vedere am fost destul de norocoasă.

În schimb, mie nu mi-a plăcut să citesc din obligație și cred că m-aș fi raportat diferit la multe texte din programă dacă nu exista presiunea că trebuie să citesc până în ziua x. Cred că mulți elevi rămân cu gustul amar al unor cărți care au trebuit citite, nu la care au ajuns din interes sau curiozitate.

În plus, eu am rămas cu o foarte mare dorință de a vedea literatură scrisă de femei în manuale, în programa de bacalaureat și cu speranța că se va întâmpla în viitorul apropiat, în generațiile viitoare. (și de asemenea cu convingerea că Ștefan Gheorghidiu e un misogin, în ciuda discuțiilor îndelungi pe care le-am purtat în orele acelea.). 😊


Mellow

lucrurile vor dispărea încet din jurul nostru. limacșii
ni se vor lipi de spate să ne țină de cald.

fumătorii vor ieși pe străzi ca niște somnambuli, se vor privi
prin cămășile lipite de corpuri și se vor atinge în puncte numai de ei știute,

iar în momentele acelea vom trage în piept din ce în ce mai mult aer
și ne vom șterge unul altuia sângele de pe buze.

cândva a fost altfel, neoanele acopereau insectele mari din fața casei,
iar câinii se agitau până se ștrangulau cu lanțurile.

când am scris despre asta mi s-a părut ceva atât de îndepărtat
încât m-a umplut de vitalitate, ca prima înghițitură de apă a zilei.

pomenesc euforia de atunci. cea mai proaspătă imagine e cea cu tine
udând plantele și fredonând sub lumina soarelui.

Ian Curtis s-a spânzurat ascultând același album de Iggy Pop
pe care îl ascultăm și noi întinși sub ferestre. trebuie să însemne ceva.

când ne-am propus să trăim autentic mi-am uscat părul la flacăra aragazului,
cum mi-ai spus că făcea și mama ta când era tânără.

ne-am îmbrățișat cu mânecile suflecate, cu inimile între dinți până când din greșeală
le-am sfârtecat pielița și le-am așezat în gaura comună, fără niciun fel de protecție.

toți au pățit-o la un moment dat, mulți au trăit așa ca noi, spacey,
cu mințile roase pe margini.

când am cunoscut încântarea nu era prea târziu.
ne-am însănătoșit spectaculos, am adus halucinația la ordinea zilei.

mai pe urmă, ferigile s-au înmulțit sub temelii
și mâinile noastre au căpătat voință proprie.

le-am lăsat să ne acopere de frica celor care ar vrea să verifice cât de singuri suntem de fapt
și am lăsat să fie cea mai frumoasă zi din viața noastră.

d i s e q u i l i b r i u m

mi-am petrecut cea mai mare parte din viață căutând un înlocuitor.
stâlpul de susținere. echilibrul.
când te-am cunoscut mi-am imaginat că tu ești. am proiectat pentru noi
seri care se termină târziu, îmbrățișările și apropierea de care n-am avut parte.
am fost casele în flăcări pentru care nu s-a intervenit la timp, bucățile
de plastic pe care le înghit țestoasele din ocean.
nimeni în jurul nostru nu supraviețuiește.
am visat într-un timp la un loc al meu, un hippie hideaway unde să vii și tu
câteva seri pe săptămână, ca să povestim.
să trăim ca în Gilmore Girls, dar mult mai aproape de margine.
nu știu sub ce formă ajunge durerea la tine. aici a lovit din plin, ca o rachetă
pe care nimeni n-o sesizează înainte de impact.
au urmat excesele. atacurile. gropile astupate cu hârtie
care s-au arătat din nou după prima ploaie.
mi-am spus că femeile ca tine nu îi așteaptă pe cei care nu pot ține pasul.
am rămas în urmă până când abia mă mai puteai zări, am alunecat spre margine.
eu, pasărea care cade din cuib.
tu, pasărea care adună ouăle altora ca să suplinească lipsa.
de unde mă aflu nu se distinge nimic altceva decât
nevoia constantă
în cea mai cumplită formă a ei.
vremea în care aveam nevoie de amănunte s-a întors demult
împotriva noastră.

e-mail no. 5
dear hbc,

de aici, din mijlocul lucrurilor care nu se vor petrece niciodată, mă privesc în ansamblu;
sunt o casă cu obloane care nu poate face loc nici măcar celor părăsiți.
bărbați încălziți de soare
și femei în paltoane bej au trecut pe aici fără să se uite în urmă.
de la ei am învățat tot ce știu doar privindu-i cum se îndepărtează.
am învățat că nu vreau să fiu mamă, de exemplu; mă gândesc la mine
ca fiind fiica cu care n-aș fi știut să mă comport.
am crescut înăuntrul meu o femeie despre care încă nu știu nimic, am hrănit-o,
i-am curățat pielea și n-am întrebat-o niciodată cum se descurcă.
la aproape 216 luni de când ne-am întâlnit pentru prima dată, știu să răspund
la întrebări despre vârsta, greutatea și alergiile ei.
în unele zile se sfărâmă ca un obiect elastic păstrat afară într-o noapte de iarnă
și nu pot face nimic, nu cunosc zona sensibilă care, cu o singură atingere, ar face-o
să se întindă și să vorbească.
o metodă pe care psihologii ar cultiva-o numaidecât și ar folosi-o pe cei ca mine,
bucățele de substanță închegate într-o formă necunoscută
așteptând să își mărească volumul,
(o cantitate în plus de pus deoparte la finalul zilei)
și să se îndepărteze suficient încât cei care ar auzi explozia s-ar gândi că undeva,
cineva a scăpat o sticlă pe trotuar și nu s-a mai întors s-o ridice.
o legătură personală pe care nu o pot proiecta atât de aproape de mine.
în plus, am învățat să disting detaliile; animalele cu urechi roase
care aleargă în întâmpinarea mea,
inflexiunile din vocea bărbatului care a devenit zona mea de confort,
lucruri mici – ca felul în care englezii își prepară ceaiul
(faptul că laptele se pune la sfârșit și apa nu se încălzește la microunde), lucruri
pe care mi-ar fi plăcut să le observ și să aflu mai repede
cum să reacționez atunci când se întâmplă.
aici am construit camera de panică. un sertar cu deschidere automată
unde mă furișez, mă lipesc cu spatele de locul în care muchiile se îmbină și aștept.
de aici am ieșit pentru prima oară
plină de vitalitate, deja obișnuită cu lucrurile pe care nu le pot înțelege.
alt spațiu al siguranței clădit din punctul zero, liniștea, ascunzișul, fericirea
care nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum
pentru că n-am trăit-o niciodată.


sursă fotografie cover: Cassi Josh on Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here