Vara se numără reușitele examenelor naționale, ca și inerentele lor gafe, iar literatura română (re)devine o știre: negociate și comentate sunt incapacitatea elevilor de a „produce text” original, inactualitatea programelor școlare, analfabetismul funcțional și, nu în ultimul rând, miturile literaturii „canonice”, care, se spune, merită mai mult. Chiar și așa, suntem înconjurați, asaltați, fascinați de numărul mare de liceeni care scriu literatură și se raportează la domeniul ei ca la un teren viu și fertil. În actualul dosar Stand Out vă prezentăm câteva nume reprezentative pentru promisiunile pe care poezia recentă le face viitorului. Poemele liceenilor invitați sunt completate de interviuri mature, vizând sensul poeziei și al scrisului, limitele canonului literar școlar, dar și modelele care îi inspiră pe (câțiva dintre) adolescenții poeți ai anului 2021.


Mă numesc Andreea Duduman, am 15 ani și DA, scriu poezie! Sunt elevă în clasa a 9-a la Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava și membră a Casei de Poezie „Light of Ink”. Îmi place să scriu poezie despre aproape orice și oriunde! Mă mai joc și Minecraft din când în când.


1. Pentru că e o întrebare care te va exaspera de-a lungul vieții, m-am gândit ca noi să îi consemnăm răspunsul. Cum ai început să scrii?

Sincer, din plictiseală și disperare. Am început să scriu prin clasa a 7-a, în pauze. Colega mea de bancă mai scria poezii și m-a inspirat și pe mine. Într-a 8-a n-am prea mai scris din cauza stresului cu Evaluarea Națională și consideram poezia o pierdere de timp. Odată cu izolarea am rămas în pană de hobby-uri și am zis să mai dau o șansă poeziei. Abia după ce am intrat la liceu am descoperit poezia contemporană, care m-a atras într-un fel, și am început să scriu mai des, mult mai des.

2. Ai ales poezia pentru că…

Am ales poezia pentru că e singura mea cale de a comunica ceea ce simt, fără să fiu nevoită să caut cuvinte exacte și să mă exprim vorbind. Anul trecut a fost foarte stresant pentru toți, însă pe mine m-a făcut să intru într-o stare de anxietate. Nu voiam să vorbesc cu nimeni și am ales să scriu. Cel mai mult am scris în perioada sărbătorilor, când ajunsesem la o stare de anxietate peste limită. Cum zice Radu Vancu: „Dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există”.

3. Care ai spune că a fost momentul-cheie pentru evoluția ta ca poet?

Perioada de după sărbătorile de iarnă, când am început să folosesc poezia ca un pansament. În perioada aceea am experimentat cele mai groaznice stări și nu mai puteam continua așa. Atunci am scris din ce în ce mai des și din ce în ce mai bine.

4. Numește câțiva poeți/câteva poete a cără artă te influiențează/te inspiră și despre care crezi că merită să fie în canonul școlar. (De ce?)

Am o listă mai lungă, însă Luminița Amarie este în vârful acesteia. Are un stil de a scrie  mai misterios, dar simplu. O invidiez: niciodată nu cred că voi reuși să scriu nici măcar aproape ca ea, însă nu mă voi opri din a o vedea ca un model în poezie. Svetlana Cîrstean se află și ea pe listă, pur și simplu îmi place cum scrie. De asemenea, și Adrian Diniș este unul dintre poeții care mă inspiră.

5. Încheiem într-o notă subversivă: cu ce rămâi din literatura „studiată” în școală?

Literatura din școală nu acoperă prea mult din ceea ce înseamnă literatura contemporană, ca să nu mai vorbim de literatură universală. Programa școlară este creată pentru toți elevii. Unii poate spun că se studiază prea multă literatură, alții (printre care și eu) spun că studiem prea puțină. În manualele școlare nu prea se găsește și literatura străină, doar cea de care ai nevoie pentru bacalaureat. Legat de poezii, s-a asigurat domnul profesor Gheorghe Cîrstian că la începutul clasei a 9-a aveam să facem cunoștință și cu alți poeți în afară de Eminescu, Arghezi, Coșbuc. Ne-a introdus poezia contemporană, mai atrăgătoare decât operele din manuale.


nici zidul chinezesc nu te va proteja

trăiești cu blestemul de a-i vedea pe alții
pereții sunt de sticlă doar pe partea ta
prinzi semnalul telefoanelor fixe

tu nu ai telefon
doar o cărămidă pe care o pui la nesfârșit

mortarul nu se usucă niciodată
îți dă o șansă să spargi zidul
fără să faci multă mizerie

păpușile de porțelan putrezesc în praf
te-au privit cum tragi de sfoara
de la gâtul tău

caracatița de pluș ți-e prietenă
când îți schimbi mood-ul și-l schimbă
și ea

zilele ploioase și vineri 13
(combinația perfectă pentru o stare
de disperare și fericire)

nici zidul chinezesc nu te va proteja
deja mergi de mână cu moartea
ca o fetiță de 5 ani care urmează pe toată lumea

te plimbi prin cimitire
îți cauți mormântul din timp

niciodată și întotdeauna
(nu) vei ști

tragi în continuare de sfoară
în loc de păpuși te judecă volumele de poezie
unse cu rimel și pline de simboluri

nicio clarvăzătoare nu vede mai clar ca tine
tu-sicriu plimbăreț
cu mobil în mână
cu ochelari de nevedere
și conferințe TED în urechi.

în 50 de metri virați unde vreți

țipi din toți plămânii cu care ai rămas
vocea ta nu are destui decibeli
pentru a fi auzită

ești pe cont propriu
cum ai fost în ultimii ani

ai același zâmbet analog 24/7
cei apropiați par a fi păcăliți de acest zâmbet
ce spune “viața mea e perfectă”

nici GPS-ul nu te mai ajută
s-a săturat de tine
te pune să-ți alegi singură direcția

meditezi la viața ta
zici că a devenit fără sens

vrei să fugi virezi spre râu
orice urmă pare ștearsă

îți lipsește o mașină
să poți spune

/am ajuns la destinație/

tabla de joc

serile și nopțile vin peste tine
șoferii psihopați claxonează
clovni beți de pe trotuar
sting mucuri de țigară în propriile
palme murdare de sânge

te găsești prin baruri inexistente
cu toți nenorociții înșelați de amante
cu toți pierzătorii rămași fără casă
după un joc de poker
cu sinucigașii prizonieri în sine

apariția ta în întuneric
genele criminalului în serie
determinarea ta spre schimbare

un simplu joc de Cluedo

stai la masă rezolvi singur
cazul unui deces imaginar.

sunt în custodia lunii

pe-o bancă în grădină
savurez gustul primăverii
e trecut de miezul nopții

nicio picătură de lumină artificială
moartea mă pândește de la spate
în alte tradiții

pisica mea e egipteană
iar eu sunt în custodia lunii.

întindere

întinzi ața printre crăpături sofisticate
din marginile cadrului din lemn
așezi cu grijă pe ramă despărțitorul
fără ca firele să se încâlcească
învâți ața violet pe o bucată de lemn o treci
printre firele albe de pe suport
una da una nu una da una nu
după fiecare șir împingi ața spre capătul
de unde ai pornit cu pieptenele ușor din lemn

treci ața printre fire până o așezi pe toată
repeți totul din nou
repeți totul din nou
timpul parcă zboară
repeți la nesfârșit una da una nu
și după te oprești una da una nu
ajungi la capătul drumului

tai cu grija ațele de pe margine
le împletești după ai terminat brățara
pe care n-o porți n-o arăți nimănui

ți-e frică să nu fii certată
o arunci o dai uitării
nimănui nu-i pasă renunți la tot ce faci
sentimentul
că irosești
timp prețios
care nu se întoarce
te bântuie gândul tare
al pierderii te cerți îți pui masca
iei ața
și o întinzi

postul fără semnal

pierd vremea ascultând radioul
postul fără semnal
are cele mai frumoase cuvinte de spus

zidesc un perete de beton
în jurul meu
nimeni nu-mi va ajunge vreodată
la inimă aud trenul în gară
îmi poate aduce sfârșitul
pentru care nu-s pregătită
nu-mi plac hainele de pe mine
aș putea să mă schimb

dacă aș putea ajunge pe peron.

cappuccino

după ce adormi
te duci furiș în bucătăria
din capătul celălalt
mai furi o bomboană
sau două
cu rom sau cu lichior

dă-le încolo de reguli
te îmbraci în pijamale
în dungi
să se asorteze cu tine

îți pui căștile
numai una merge
cealaltă s-a dus dincolo
la două zile
același playlist îl ai în telefon
de o eternitate
/încă plătești ratele
și după îți cumperi ceva frumos/

ieși afară la minus grade
nu contează asta
contează că ești afară
și bei un cappuccino
de la automatul de pe colț
la 3 dimineața.

o nemuritoare în flăcări albastre

într-o rochie neagră traversezi
mulțimea fantomatică
te trece cu vederea

pe cont propriu îți trăiești
viața te conduce pe urmele strămoșilor
asculți profețiile celei mai în vârstă
femei de pe stradă

știi cum vei continua
mergând cu pași rapizi
pe acele ceasornicului
care bate ora 3

te găsești în bibliotecă
citind povesti de dragoste
cu sfârșit tragic

ieși pe ușa din lemn putrezit
într-o pădure înnegrită
/aici m-aș potrivi/

***

tastezi cuvinte fără sens
nici ciorile nu sunt așa dramatice 
și lipsite de noimă 

imaginația ți-e dușman 
ești pierdută printre rândurile creierului tău 
privești o pagină albă 
gata de a deveni martoră unei poezii
niciodată n-ai crezut că e așa de greu
să fii inconștientă să scrii 

***

ne trimitem fotografii
cu noi cu mobila cu paharele

știu că ai o zi proastă
îmi trimiți negrul

ai o zi optimistă
îmi trimiți natura de acolo
îmi trimiți păsările copacii stelele

ești stresat
îmi trimiți ceața norii

ești plictisit
îmi arăți cum ți-ai decorat casa

ești fericit
și ajungi la mine în galerie

când ai o zi depresivă
rămâi acolo
în neamț rămâne și natura
nu mi-ai mai arătat cum e vremea la tine

stau duminica seara târziu
socotesc zilele tale bune
ajungi nefericit
când și eu rămân aici în suceava.


sursă fotografie cover: Solen Feyissa on Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here