Vara se numără reușitele examenelor naționale, ca și inerentele lor gafe, iar literatura română (re)devine o știre: negociate și comentate sunt incapacitatea elevilor de a „produce text” original, inactualitatea programelor școlare, analfabetismul funcțional și, nu în ultimul rând, miturile literaturii „canonice”, care, se spune, merită mai mult. Chiar și așa, suntem înconjurați, asaltați, fascinați de numărul mare de liceeni care scriu literatură și se raportează la domeniul ei ca la un teren viu și fertil. În actualul dosar Stand Out vă prezentăm câteva nume reprezentative pentru promisiunile pe care poezia recentă le face viitorului. Poemele liceenilor invitați sunt completate de interviuri mature, vizând sensul poeziei și al scrisului, limitele canonului literar școlar, dar și modelele care îi inspiră pe (câțiva dintre) adolescenții poeți ai anului 2021.


Simina Seliștean, născută la 10 aprilie 2002, la Zalău. Finalistă LicArt, actriță în spectacolul de teatru Fabrici și uzine. A participat la SUPER, Festivalul de Film pentru Adolescenți, 2020, cu videopoemul femeie. A publicat în reviste și platforme culturale („Caiete Silvane”, „Reporter pur și simplu”, „Artiști la muzeu”) și a fost trainer în cadrul Atelierelor de scriere creativă antibullying organizate de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale.


1. Pentru că e o întrebare care te va exaspera de-a lungul vieții, m-am gândit ca noi să îi consemnăm răspunsul. Cum ai început să scrii?

Eu m-am simțit mereu legată de cărți, de povești în general, așa că dorința de a scrie a venit oarecum natural. Făceam pe scriitoarea de mică (nu știu în ce meserie nu m-am imaginat, mai ales dacă vorbim de job-uri legate de creativitate, dar cert e că asta a rămas cu mine în toate etapele prin care am trecut). Îmi plăcea la nebunie să-mi imaginez lumi alternative, personaje, aventuri, să-mi las mintea să creeze.

În gimnaziu m-am apucat serios de scris, dar proză: un roman despre străbunica mea, Floarea, un fel de wonder woman pe care mama mi-o dădea exemplu, și de care pomenesc, mai mult sau mai puțin direct, în poemele care au legătură cu familia mea (livia). Ulterior au apărut perioade de distres foarte mare, spre sfârșit de gimnaziu, când am început să scriu versuri. Am continuat la fel și la liceu, scriam când simțeam că mi se prăbușește cerul în cap. Pe clasa a zecea combinam versurile cu desenul într-un caiet de schițe care e plin de poeme ori super cheesy, ori nevrotice de te sperii. Atunci a fost un turning point, că am descoperit mai mulți poeți contemporani, am văzut că nu e așa de fixă poezia. Și că e ok dacă scrii și despre ce te doare, nu doar despre ce e ok să te doară. Și mi-am zis că eu trebuie să scriu, aia e, nu mă interesează unde ajung sau dacă ajung undeva cu asta, eu scriu.

2. Ai ales poezia pentru că…

O simt ca pe cea mai bună formă în care pot să torn poveștile pe care vreau să le spun. Îmi permite foarte multe. Îmi place ambiguitatea, dedublarea pe care o pot încerca în poezie. Apoi, mintea mea operează cu vizualuri, și cred că versurile sunt cele mai potrivite când vrei să pui imagini pe foaie. Metafore și cadre. Poate de asta am și ajuns să mă joc cu videopoeme, cu ideea de film de artă. E ceva foarte asemănător între poezie și cadrele dintr-un film static sau chiar unele fotografii. Ambele sunt oarecum rupte din timp și intime.

3. Care ai spune că a fost momentul cheie pentru evoluția ta ca poet?

Cred că toate momentele în care m-am „trezit” și am conștientizat tot mai multe despre mine și despre contextul/lumea în care mă aflu. (Re)descoperirea și explorarea unor inegalități, traume, trecuturi. Cred că e clar de ce: despre asta scriu, despre mine și despre durerile cu care rezonez. Iar poezia e o forță, ca toate artele, și merită să o racordăm la realitățile noastre.

Apoi ar fi conversațiile cu oameni care scriu, virtuale sau față-n față. Nu mai e o revelație să conștientizez cine sunt poeții și că-s la fel de oameni ca mine, dar am fost și eu într-un punct în care a contat mult asta.

4. Numește câțiva poeți/ câteva poete a căror artă te influențează/ te inspiră și despre care crezi că merită să fie în canonul școlar. (De ce?)

Când vorbesc de poete și poeți mă cam repet, de asta ar fi bine să ne rugăm să nu mi se ia prea multe interviuri în următorii zece ani, că e posibil să spun aceleași lucruri. Îmi place mult Nora Iuga, mi-ar plăcea să o văd în programă undeva aproape de Nichita Stănescu. Îi iubesc, asta este. E altceva poezia lor, eu simt acolo un simbolism și o creativitate care ar face lucrurile mult mai interesante când vine vorba de analize literare. Apoi Elena Vlădăreanu, Flo Popa, Andrei Dósa, Valeriu Cuc, Ioana Nicolaie, Anastasia Gavrilovici, pentru că au cu toții ceva din poezia raw pe care o caut. Când îi citesc pe ăștia mă simt ca și cum tocmai am strâns în palmă niște cioburi sparte după o noapte de insomnii. Majoritatea bifează și ca influențe și ca inspirație.

5. Încheiem într-o notă subversivă: cu ce rămâi din literatura „studiată” în școală?

Am crescut cu poveștile mamei și ale bunicii, mereu amuzante (pe bucătarii cărora le-a ieșit coca pe ferestre de la câtă drojdie au folosit n-am să-i uit niciodată, numai că acum îmi amintesc de ei cu dor și tristețe). Cred că așa sunt toți copiii, înnebuniți după povești și lumi alternative,  așa că după ce am învățat să citesc am simțit o libertate grozavă. Am dat gata ce aveam prin casă, inclusiv reviste cu rețete, și am venit cu imperativul: vreau cărți. Mama nu avea bani și nici librării de unde să-mi cumpere, așa că în scurt timp am devenit clientă fidelă a bibliotecii școlii. O cameră mare, plină cu rafturi de cărți, mai prăfuită ca ulița noastră, unde găseam de la Jules Verne până la tot felul de traduceri interesante care ar merita o reeditare la Arthur. Până ce am plecat de acasă la liceu, la 15 ani, am tot împrumutat cărți de acolo. Cititul n-a fost numai plăcere, dar și o evadare din realitate, pe care nu știu cu ce aș fi putut-o înlocui. M-a salvat în multe feluri. Am citit de capul meu și în același fel am și scris în cei patru ani de blog de carte. M-am obișnuit să caut să privesc o carte unitar, din mai multe perspective, dar să mă raportez la ea prin prisma a ce sunt și ce simt eu. Ori asta nu mi s-a permis niciodată la școală, decât cu mici excepții. Iubesc literatura, și nu o zic la întâmplare, dar tot ce mi-e drag în ea am descoperit singură sau, în orice caz, în afara orelor și comentariilor fixe. Am avut și profi faini care puteau să vadă lucrurile altfel și nu urmau orbește manualul, iar pentru asta le mulțumesc. Dar ca să răspund punctual, am rămas cu frustrare, cu vechea poveste despre Ion și Ana, care e trecută sub tăcere și ignoranță laolaltă cu abuzul prin care ea trece, consemnat în roman. Mă uit în urmă și știu că se putea mai mult, că s-ar putea mai mult, și mă obosește să știu că o s-o ținem tot așa o vreme. Dar e minunat că există profesori care știu să vorbească despre cărți și altfel, și mai ales care știu să fie oameni și pedagogi înainte de toate. În nota asta aș vrea să închei, pentru că am avut parte (și) de astfel de profesori, de care când îmi amintesc simt să le scriu, să le zic ceva, orice, numai să le fac ziua mai bună. Dacă programă nu e, oameni să fie.


ei toți au lucrat la CAP
blajinii mei
unul de la mama, alta de la tata
singurii care au apucat să fie,
singurii pe ecranele cărora
am rămas o mogâldeață blurată atunci
când s-au îmbolnăvit și au tras să se culce
în strana de pământ

au rămas niște imagini pe retină
despre viețile lor cu seceri sub tălpi și ciocane pe umeri
cu soldați pe câmpurile unde-și pășteau vitele
a rămas un ghem cu povești tot mai neclare
și mă chinui în fiecare zi să-l deșir
ca să nu le uit
ca să nu îi uit

au rămas mâini de hârtie în psaltire
au rămas ceasloave neîngropate
și căluți indigo de plastic,
„uite, bunicul ți-a adus ceva”

trebuie să mă întorc cândva lângă cruci,
și cred că asta așteptăm toată viața de fapt
să uităm mai repede
să fugim mai repede
lângă ei

ca un prezent spiralat care nu se mai termină
de fapt tot ce mă motivează să mă târăsc la pseudo biroul de la geam
să recitesc paragrafe plictisitoare până îmi intră în cap
să mă trezesc după prima alarmă pentru încă o zi
la fel de fadă la fel de milimetric repetitivă

e gândul că poate dacă mă car
într-un oraș mai turbat într-un oraș și mai dificil
spre o nouă chirie scumpă care nu se merită
spre un nou job part time static, ca să pot citi pdf-uri când nu mă vede nimeni
spre o facultate cu deadline-uri imposibile și multe cărți pe care trebuie
să le piratezi discret din cinci surse
poate dacă mă car o să găsesc în sfârșit
suficientă liniște suficientă acceptare suficient răgaz
suficientă tăcere după ce spun nu
suficientă înțelegere când iar se prăbușește
cerul copilăriei peste adolescenta târzie
poate o să găsesc brațe care nu mă-ntreabă și nu caută
să afle mai mult decât scriu în poemele pe care nu ți le arăt
decât dacă revăd filme obscure de pe mubi
filme despre istorii personale defecte, ca niște poze vechi rupte,
ca niște vase de lut pe care le-ai moștenit deja crăpate

prietenii sunt aici și acum oricând e nevoie
dar niciunul dintre ei nu înțelege
matematicile unei pânze de păianjen țesute involuntar timp de nouăsprezece ani
așa că undeva dincolo de punțile de lemn ale satului meu
dincolo de fabrica de cărămidă de lângă balconul meu,
poate că 

la sfârșitul zilei n-o să mai fiu doar eu și gabor mate
după încă un alt episod în care
incontrolabil neașteptat s-a crăpat craniul
și s-au scurs
vizualuri vâscoase vizualuri mov pe care nu știam că mintea mea
le-a absorbit vreodată
după o seară în care mi-am adunat brațele și coapsele și gleznele
mai aproape de pântec
ca să mă apăr de memoria grea
ca un prezent spiralat care nu se mai termină

gimnaziu

                                                                                  fiecare avem abuzatorul nostru
                                                                                  și fiecare abuzator e mai mult sau mai puțin tiran.

când îmi amintesc de tine, A., încerc să cred
că tirania are grade de comparație
și nuanțe tandre
de neștiință

n-apucasem niciunul să facem treișpe ani
dar ne uram intens, o ură 
ca și consola de la windows
blocată în loop
pe ecranul computerului
imposibil de stins

o ură socialistă. toți te uram. toți mă urau. iar eu vă uram pe toți și mai ales pe tine și
ne-mpărțeam ura fiecare cu fiecare.
eram o gloată de copii care se buleau între ei, care cum puteau. cu pumnul,
cu banii lui tata, cu bluza de la mama,
cu telefonul nou, cu zece la engleză,
cu ce am eu și tu nu ai.
și tu aveai ceasuri de stat la câmp,
și seri de bătaie
(și aspirații înalte, și vise cu tractoare,
despre o fermă mai mare)
deci nu mare lucru.
te-ai decis
să ne pui pe toți la respect.
mai ales pe mine.

a sunat în pauză și ai venit spre mine
ai vrut să mă apuci de gât și fiindcă am
început să strig
m-ai împins direct peste bănci ca pe o păpușă de paie.
abia am fost în stare să mă ridic.

când îmi amintesc de piciorul meu
în care țipa durerea
(veșnic ascunsă în genunchele drept. mă doare
ocazional, cum îi dureau pe moșii mei toate
de la reumatism și de la amintire)
încep să văd mai clar mâinile tale groase
aud vocea ta înfundată și rece
și bufnitura cu care cad aproape de tablă.
„nu prea te doare, nu mare lucru, nu?” m-au întrebat profesorii a doua zi.

*
iar în cazul tău, de prin clasa a treia, au considerat
că-ți meriți bătaia (părintele face cum dorește eu nu mă amestec)

e-adevărat. păreai un caz pierdut. ca o moluscă
într-un borcan din laboratorul de biologie.
scufundată în formol, ținută pe linia de plutire
cât să nu putrezească.

dar eu știu mai bine decât ei, orice mi-ai spune. nu mă contrazice.
(am trăit mai mult decât tine.)
doar că atunci, niciunul n-am știut.
sau nu am vrut să știm. nouă tuturor ne e teamă
de abuzul care vine din abuz
ca de mirosul de formol
după ce borcanul s-a spart.

păreai pe linia de plutire, A.
urma să scăpăm fiecare de fiecare.
cine s-ar fi gândit că un băiat admis la seminarul teologic
ar fi în stare de așa ceva? au zis cu toții.
ca și cum dacă mergi la biserică azi
e sigur că n-o să te omori mâine.

când am aflat eram deja în rochie neagră. bunica mea murise
(îți amintești? ai râs. de moarte și de mine și de ea și mai ales
de durerea mea.)
în zilele următoare ai aprins petarde la școală.
spre seară te-au trimis să legi calul
și l-ai legat.
și-ai căutat o sfoară de rafie de la baloții de paie.

n-ai mai venit la capacitate.
majoritatea au zis că ți-a fost teamă de bătaie. că ți-a părut rău de petarde.
au dat vina unii pe alții și s-au resemnat:
sinucigașii merg în iad.

au fost ani ca un șirag de perle pe o ață subțire de tifon.
ne-au fermentat creierele un gimnaziu și-un pic
așteptând ca focul să se stingă
de la sine
ca o iarnă care se topește într-un târziu,
doar o părticică
din normalitatea noastră.

dar iarna nu mai trece și mă obsedează că ai plecat atât de devreme.

până la urmă
cred că tot ce ar schimba lucrurile
ar fi să te vezi prin ochii mei
ceva mai mult decât
I’m just a tall guy
ugly face, traumatized brain
I got flashes,
won’t see me tonight

fiecare zi a vieții mele e despre flash-uri colorate
2008 2012 ca un prezent care se scurge peste mine zilnic
o vopsea uleioasă albastră foarte albastră
ștearsă numai în băi de diluant

mă doare trecutul ăsta e adevărul nu e nevoie de nicio metaforă pentru asta

dar amândoi avem alte vieți acum
tu nu mai ești în 2013
eu nu mai sunt acasă
acum nu ne mai e frică,
nu-i așa, spune-mi, D, nu-i așa?,
aș putea să-mi târăsc fustele prin drumuri prăfuite
și bălți stătute
am putea să cumpărăm o casă
numai ca să zacem în ea, pe parchet sau în baie
sau pe trepte
fără să ne fie frică
fără să ne dorim să plecăm
nu-i așa? nu-i așa?

de ce n-am putea să ne luăm de mână
undeva pe globul ăsta trebuie să existe un loc
în care să fim capabili să ne lăsăm tații în urmă


sursă fotografie cover: Joel Filipe on Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here