Aportul original al volumului Mirunei Vlada, Prematur, apărut în 2021 la Editura Cartier din Chișinău, este îndeosebi tematic, abordând frontal și acut subiectul tabu, în societatea românească actuală, al maternității refuzate, precum și o serie de teme adiacente, cum ar fi viziunea patriarhală asupra corpului feminin, trecutul totalitar, influența bisericii asupra discursului public, situația mamelor minore și a întreruperilor de sarcină. Sub aspect formal, textele trec gradual de la forma manifestului frust, aproape lipsit de dimensiune paradigmatică, la confesiune și retrospectivă maieutică, iar în final la reformulări simbolice ale principalelor elemente abordate în poeme, din perspectiva a 12 „apostolițe” subversive.

Discursul ia frecvent forma manifestului și a aserțiunii în prima parte a cărții, Manifest extrauterin (după 16 ani), o reluare și aprofundare a vocii din poeme extrauterine, care anunța deja o intenție iconoclastă și întoarsă de la lume, asemenea uterului retrovers, care nu refuză doar expulzarea, ci și accesul la o intimitate autoflagelată, aflată într-un proces continuu de apropiere și respingere față de ea însăși: „am uter retrovers/ ecograful mi-l arată mereu răsucit spre interior/ stă cu spatele la lume. nu e nicio ieșire din el/ lumea ta amniotică e una tot mai improbabilă” (p. 22).

Deloc întâmplător, volumul se deschide cu o negație: „Nu îmi vreau ovarele”, care echivalează cu o anulare a biologiei și a identificării societale clasice dintre feminitate și organele reproducătoare. Aceasta este urmată de o extirpare a uterului, cealaltă parte anatomică esențială, în care rolul impus femeii se desăvârșește: „tot ce mai pot să scriu sunt fișele clinice ale unei/ histerectomii/ cu precizia chirurgiei robotice minim invazive” (p. 23). De-a lungul primei părți, vocea poetică nu există în niciun moment per se, ci se situează, de la bun început, într-o descendență simbolică, foarte veche, a oprimării: „ești descendenta unei colonii de femei vrăjitoare care își/ refuzau uterul”. Câteva poeme mai târziu, antecedentele revin printr-o imagine sugestivă de tip matrioșka, ce lasă foarte puțin spațiu de mișcare în afara determinării sociale și culturale: „Suntem o debara bine organizată// Toate, din străbunică-n fiică, suntem ca niște/ păstăi de mazăre așezate în alte păstăi de mazăre”.

Dincolo de plasarea într-o anterioritate, versurile prilejuiesc și o conjuncție contemporană – mai întâi, în sens larg, cu generația feminină care după 1989 a putut avea control asupra propriului său corp prin metodele contraceptive, apoi, în sens restrâns, cu generația feminină care nu doar își amână maternitatea, ci o reneagă ostentativ, în ciuda încercărilor persistente de a impune scopuri supraindividuale corpului feminin. Între femeile din perioada comunistă și cele actuale există atât un raport de opoziție, cât și unul de continuitate, refuzul maternității venind pe filiera unei traume colective care nu doar influențează prezentul, ci îi supraviețuiește individului și se perpetuează: „corpul ține în el istoria. și apoi apar tot felul de eczeme./ istoricul e un dermatolog al nației” (p. 34) „și atunci unde e Memoria dragostei pusă de părinți în tine/ eu am in mine doar Memoria greșelii de a mă naște în urma/ unui Decret barbar/ a lașității mamei, și a lipsei ei de bani pentru un avort ilegal și periculos”; „eu vin pe un șir indian de avorturi masive/ din comunism/ din alea cu andrele în baie/ se explică”. (p. 44). Trauma e genealogie ar fi concluzia acestei secțiuni din Prematur, în care întâlnim o arheologie a lipsei de control, urmată de retrasarea principalelor sincope ale istoriei colective recente.

În final, din confruntarea generațiilor reiese superioritatea celei postdecembriste, care își (re)descoperă suficiența și dragostea de sine: „corpul nostru trebuie să devină un instrument/ al auto-adorării si al auto-satisfacerii permanente/ sănătos voios demn de respect plin deja de viață/ auto-suficient/ care nu mai are nevoie de altă viață/ca să se valideze// asta e noua cușcă – nu te poți iubi/ decât atât cât au fost ei/ capabili să te iubească// dar noi rupem chingile/ asta e super-puterea noastră/ a nemamelor născute din Decretul lui Ceaușescu/ Super-puterea noastră/ e să tragem șlițul/ să ne iubim pe noi înșine/ fără a ne valida/ prin ce ne iese printre picioare// cum să faci față la atâta putere”.

Retrasarea istoriei decretului 770 și a avorturilor clandestine conduce și la o radiografie dură a societății contemporane, în care predomină încă atitudinea patriarhală. Pentru a evidenția tentativele stăruitoare de a subordona fiziologia feminină, autoarea intercalează acid fraze spuse sau scrise de bărbați – numerologi, politicieni și, mai ales, fețe bisericești – despre scopul ultim al reproducerii și chiar numărul optim de copii cărora femeia ar trebui să le dea naștere – unul pentru fiecare părinte, apoi un al treilea pentru Biserică și un al patrulea pentru apărarea statului.

Tarele ascunderii și rușinii, moștenite din comunism, precum și perpetuarea unui discurs despre heteronomia femeii sunt principalele cauze ale numărului îngrijorător de mame minore și al întreruperilor de sarcină: „Suntem o societate născută/ prematur/ din fete minore/ și educată de pensionari și de asistați sociali// Femeile din Himalaya beau vin de caise și pot naște și la 65 de ani// O cultură a abuzului/ naște femei care nu mai vor să nască/ nu mai vor să ia parte la abuz”. Lipsa educației sexuale, aflată, iată, din nou zilele acestea în atenția publică, lipsa cunoașterii de către femei a metodelor prin care își pot lua în posesie și stăpâni organismul, prilejuiește drama unei societăți născute din mame nepregătite (din mame care sunt la rândul lor copii) și folosirea avortului drept singură modalitate de evitare a sarcinii. De unde și nota insurecțională a poemelor, care-și atinge apogeul mai întâi în parafraza după Marx: „ne dorim pur și simplu preluarea controlului asupra/ mijloacelor de reproducere”, și mai apoi în imaginea frapantă a incendierii revoluționare, în cursul căreia portretul dictatorului este înlocuit cu un sterilet: „chiar în această dimineață când Patriarhul Daniel oferă/ medalii ginecologilor/ care refuză să facă întreruperi de sarcină/ eu dau foc steriletului/ nu e frica mea/ e Made in Ceaușima/ prin ea pot să văd și bacterii și stele/ prin buricul mamei mele” (p. 23). Această secțiune a cărții, ce radiografiază situația actuală a reproducerii națiunii, se desfășoară prin alternarea, deloc nouă, a datelor statistice cu reveniri constante la trăirile eului poetic. Discursul livrează limpede și acut mesajul său contestatar, în ciuda absenței inovației formale.

După incursiunea îndelungată în colectivitate, partea a doua a volumului reconstituie istoria dramei personale, recuperând imaginea unui părinte luat pe nepregătite, care își violentează verbal și fizic copilul. Poemele din Prematur, ca și femeile, sunt asemenea unor păstăi de mazăre așezate în alte păstăi de mazăre, a căror decorticare dezvăluie centrul pulsatil al traumei: „din tine nu au rămas doar urmele de lovituri/ micile cheaguri violacee ale afecțiunii noastre ciudate toate/ vânătăile tale pe pielea mea sunt/ hărțile unei călătorii nesfârșite a unei evadări imposibile”; „slavă cerului că în capitalism avem ecograf, avem posibilitatea/ să vedem și/ să auzim mai des/ refuzul copiilor de a se naște eu spre deosebire de tine/ am voie de la stat să nu vreau să ajung ca tine să nu trebuiască/ să forțez pe nimeni să îmi spună „mama” doar după ce îi dau/ o palmă peste față”. Dincolo însă de rechizitoriul din textele *acel neverosimil cuvânt „ma-ma”  și *daddy issues și same old same old discuții pe texte moarte despre memorii și victime paralele, comunicarea se dovedește, la mari răstimpuri, posibilă. După versurile definitive „nu mai am fantezii cu tine, daddy/ locuim în două bile de metal diferite”, ieșirea din claustrare se produce luminos, în momente delicate, prima menstruație sau primul pas după luni de zile petrecute pe un pat de spital: „daddy nu am să uit niciodată/ cum ai ieșit din bila ta de metal în după-amiaza aceea/ și m-ai apucat de după umeri și m-ai ridicat din pat/ „haide să facem câțiva pași. Uite voi merge eu în locul tău nu/ te teme”.

Inovația formală se face simțită apoi îndeosebi în ultima parte a cărții, unde sunt reunite mărturiile a 12 apostolițe, sub forma unei anchete sociologice – a unor interviuri înregistrate. Încercarea de a cuprinde cât mai multe tipologii se lovește însă de problema limbajului prea asemănător, care subminează efectul de autenticitate al procedeului aplicat. De la femeia care se opune la controlul statului asupra propriului său corp, până la ecologista atentă la amprenta de carbon, de la cea care crede că anchetele făcute pentru cuplurile care adoptă ar trebui realizate și pentru cele care vor să aibă copii pe cale naturală, la cea preocupată de carieră și libertatea ei de mișcare, de la transgenderul paradoxal eugenist la femeia revoltată de controlul bisericii asupra societății, a treia parte a volumului reușește, în ciuda nereușitei diversități de tonalitate și stil, să creeze un tablou cuprinzător al apostolițelor care refuză maternitatea. Însăși denumirea lor, „apostolițe”, vine să închidă cercul deschis de primele poemele: „Viitorul post-uman e cel fără copii/ – astfel, nu va mai exista exploatare și nici economia emoției// Lentila culturii ce proslăvește maternitatea/ s-a spart”. În acest context, femeile din ultimele poeme-mărturii anunță venirea acestui viitor și îl propagă.

Volum solid care abordează teme și subteme tabu, Prematur de Miruna Vlada este, în mod cert, de neocolit. Acolo unde din punct de vedere formal inovația lipsește sau poemul e deficitar sub aspectul coerenței sau sonorității, directețea discursului lovește și lasă în urmă considerațiile ușor pedante ale cititorului sau cititoarei. Mai mult decât o carte de poezie, Prematur e un manifest și un act de curaj – curajul de a vorbi despre lucruri interzise.

1 COMMENT

Leave a Reply to Miruna Vlada | Andreea Apostu | Poetic Stand: „Prematur” de Miruna Vlada – curaj și vulnerabilitate Cancel reply

Please enter your comment!
Please enter your name here