Vara se numără reușitele examenelor naționale, ca și inerentele lor gafe, iar literatura română (re)devine o știre: negociate și comentate sunt incapacitatea elevilor de a „produce text” original, inactualitatea programelor școlare, analfabetismul funcțional și, nu în ultimul rând, miturile literaturii „canonice”, care, se spune, merită mai mult. Chiar și așa, suntem înconjurați, asaltați, fascinați de numărul mare de liceeni care scriu literatură și se raportează la domeniul ei ca la un teren viu și fertil. În actualul dosar Stand Out vă prezentăm câteva nume reprezentative pentru promisiunile pe care poezia recentă le face viitorului. Poemele liceenilor invitați sunt completate de interviuri mature, vizând sensul poeziei și al scrisului, limitele canonului literar școlar, dar și modelele care îi inspiră pe (câțiva dintre) adolescenții poeți ai anului 2021.


Mă numesc Andrei Coca, am 18 ani și sunt elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava. Studiez matematică și informatică. Citesc și învăț. Desenez și scriu. Dorm și mă trezesc.


1. Cum ai început să scrii?

Am început să scriu din barbarie, îmi venea foarte ușor să pun copăcel lângă frumușel, de acolo a pornit, dintr-un sentiment infantil de superioritate. Nu era nimic serios, era o chestie.

2. Ai ales poezia pentru că…

Am ales poezia pentru că e ce am, când nu mai am cum să o zic altfel. Câteodată cuvintele sunt mincinoase și prefer să desenez ca să mă exprim, câteodată prin cuvinte mă pot exprima mai bine, iar atunci folosesc poezia. Scopul e să redau suferința și bucuria tuturor pe limba tuturor. Câteodată poezia este unealta cea mai bună.

3. Care ai spune că a fost momentul-cheie pentru evoluția ta ca poet?

Nu am avut un moment cheie, am evoluat liniar, dacă se poate vorbi despre o evoluție. Îmi urăsc la fel de mult poemele după creația lor ca la început. Cuvântul ăla nu e bun, virgula aia e pusă prost, o să fie citită ca un anunț de pe stradă, pentru că așa e scrisă și tot așa. Poate momentul cheie va veni atunci când voi fi mulțumit de poemele mele.

4. Numește câțiva poeți/câteva poete a căror artă te influențează/te inspiră și despre care crezi că merită să fie în canonul școlar. (De ce?)

Citesc foarte rar poezie, acesta e domeniul în care am dorit să cresc cu lupii în pădure și să mă mulțumesc cu liniștea colibei mele. Dincolo de Rainer Maria Rilke și de poemele studiate în liceu, sunt tabula rasa. Mă inspir în schimb strict din detaliile vieții mele, fără muzică, fără artă, doar din nimicurile ce îmi consumă mare parte din timp. Nu pot să îmi dau cu părerea despre programa școlară, eu am trăit toate poemele pe care le studiem și sunt bucuros că le-am descoperit. Totuși, nu ar fi o pierdere să îi includem măcar pe Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu.

5. Cu ce rămâi din literatura „studiată” în școală?

Surprinzător, am rămas cu multe lucruri hrănitoare pentru suflet, cu cât am urât mai mult învățarea asta industrială, cu atât am început să iubesc mai mult operele din programă. Am interiorizat tot ce am putut, m-am pus în pielea lui Bacovia, iar ploaia nu mai sună acum pic, pic, pic, ci „plouă, plouă, plouă”. Am înțeles ce înseamnă tăcerea cea mai profundă a unei linii de pauză „sub ochii mei-” ca mai apoi să pot spune cu adevărat „căci eu iubesc” și multe altele. Dar nu le-am învățat din dictare, ci le-am căutat pe toate înapoi în mine. Am rămas astfel cu un eu mai bogat. N-am venit la școală să îi înțelegem pe Kafka sau pe Ion în profunzime, pentru că școala nu poate să facă așa ceva. Primim unelte și poate o hartă, dar săpatul e o treabă individuală.



Dulce

Când atinge cubul de zahăr ceaiul
Și îl strâng,
Precum un copil strânge mâna mamei pe stradă
Se sfărâmă-
Iar dulce mi se face ceaiul.


Despre treburi fizicești și masa neglijabilă

Am aflat prea târziu la ce se referea viteza unghiulară.
Dar cel puțin acum o pot vizualiza printr-o observație empirică.
Mi-am imaginat că am luat o sfoară și am legat-o în nodul spânzuratului.
Am desfăcut capătul de sus în două porțiuni egale și am agățat de ele două baloane cu heliu.
Am băgat capul prin buclă și am strâns sfoara ușor de gât.
Am ieșit afară și am zburat învârtindu-mă cu o viteză unghiulară pe care ar urma să o calculeze colegii mei într-o formă mai simplificată, fără să fie luată în considerare frecarea cu aerul sau alte „erori” ce ar putea să le dea de furcă.
Aș vedea casele și blocurile ce se cutremură, devin una cu pământul și aș simți aerul tot mai rece cum îmi îngheață carnea.
Dar până și un copil de clasa a 3-a ar putea să îți explice cum două baloane cu heliu nu sunt suficiente ca să îmi pot lua zborul, asta în cazul în care eu nu aș avea o masă neglijabilă.
În aceasta constă momentul de ne-simțire,
Înțelegeți dragi elevi?


Declarație de dragoste

Am înțeles ce-nseamnă a-ți pierde chipul,

A mânca albul pereților

Și frica de întuneric,

Să-mi mănânce copilăria.

și visurile de acum

Să creeze una în care am fost copil.

Mi-am pierdut mâinile și ochii,

Iar coloana

S-a încolăcit asemenea unui vierme.

Mic am să mă fac

Mic cât un gândac mic cât un păduche

Și am să fiu aruncat și măturat

Și scuturat și presărat

Și uitat și măcinat

Și rupt și spart

………

…..

.

Înghițit, topit, sculptat.

Foile ce mi-au rămas, o plapumă de lemn

Și perne cu urechi s-audă că-s prost de bubui.

Mi-am pierdut mersul și văzul,

Și înțelesul n-am mai știut

Și șoapte cu mile miile aude un Iisus

Mi-am pierdut singurătatea,

Mi-am pierdut copilăria,

Căci am înghițit plumbul

Iar nu cârligul ce m-ar scoate de aici

Cum ar fi dacă m-ai prinde?

M-ai privi în ochi? Iar mai apoi…

Ai să-mi trântești o palmă ca s-adorm.

Și îți spun Iubite

Somnul,

Somnul am să-l simt

Mi-am pierdut lumânările,

Mi le-au mâncat hoiturile.

Mi-am pierdut pielea

S-a sărutat cu lumea

Mi-am pierdut o jucărie

Dar nu e nimic, căci mai sunt copii

Mi-am pierdut copilul…

A fugit când m-am întors cu fața le perete.

El m-a pedepsit pe mine.

Nu are să mai vină.

Și nici nu pretind.

Să mănânce dragoste de spital!

Nu pansamente.

Ai fost bandajul meu,

Și e dureros să fugi

fără să știu

Dacă sunt, ori am lipsă

Nu sunt eu în stare să destram cununa,

Cu ață legată, chinuită soartă

Dar dacă mi-ar găsi un copilaș

Micul meu ghem de ață și s-ar juca cu el

poate mi-ar descoase prin parcuri amintirile

Și ca niște pânze de păianjen

s-ar lega printre copaci

———————————————————

Vei fi tu musca mea?



sursă fotografie cover: Hector J. Rivas on Unsplash

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here