Vara se numără reușitele examenelor naționale, ca și inerentele lor gafe, iar literatura română (re)devine o știre: negociate și comentate sunt incapacitatea elevilor de a „produce text” original, inactualitatea programelor școlare, analfabetismul funcțional și, nu în ultimul rând, miturile literaturii „canonice”, care, se spune, merită mai mult. Chiar și așa, suntem înconjurați, asaltați, fascinați de numărul mare de liceeni care scriu literatură și se raportează la domeniul ei ca la un teren viu și fertil. În actualul dosar Stand Out vă prezentăm câteva nume reprezentative pentru promisiunile pe care poezia recentă le face viitorului. Poemele liceenilor invitați sunt completate de interviuri mature, vizând sensul poeziei și al scrisului, limitele canonului literar școlar, dar și modelele care îi inspiră pe (câțiva dintre) adolescenții poeți ai anului 2021.


Toni Chira este un tânăr poet care s-a născut la Dej, în 2003. A publicat până acum în revistele „Poesis International”, „Vatra”, „OPTmotive” și pe blogul DLITE.


1.Pentru că e o întrebare care te va exaspera de-a lungul vieții, m-am gândit ca noi să îi consemnăm răspunsul. Cum ai început să scrii?

Mi-am dat seama că sunt complet idiot încă de mic, acum mă bat tandru pe umăr, mă uit în oglindă, îmi ating coastele deformate de rahitism și-mi spun că asta e. Cum să-i ceri altceva unui sfert de om ca mine? La fel în copilărie. Taciturn, timid, asfixiat de prezența altor oameni, am vrut să le arăt că exist. Am vrut să fiu iubit fără să fiu prezent și să fiu prezent fără să mă gândesc la mersul meu comic, la începutul meu de cocoașă, la brațele mele subțiri, să fiu prezent fără să ocup spațiu, fără să fiu neapărat acolo. M-am simțit bleg, o umbră în pantaloni și cămașă. Mă uitam la colegii mei, toți niște băieți extraordinari, zdraveni, puternici, bine puși pe picioare și îmi venea să-mi cer scuze că exist printre ei. Ce-ți spun acum s-a întâmplat în clasele primare.

Nu am făcut grădiniță, am fost bolnav constant până pe la 7-8 ani, impactul școlii a fost copleșitor. Ceva s-a schimbat însă atunci, la 8 ani. Mă plimbam prin biblioteca bunicii mele. Eram cuprins de dorința de a evada și căutam basmele Contesei de Ségur. Am descoperit însă altceva. Era un text parcă apărut din altă lume printre lecturile mele din acel moment. Suna armonic. Suna, pur și simplu suna. Mi s-a părut fascinant. Textul s-a ridicat din foaie și m-a pătruns, și-a înfipt sânii între buzele mele, m-a obligat să-l ingerez. Pagină cu pagină, vers cu vers, cuvânt după cuvânt. Ai să râzi, era „Luceafărul”. M-am așezat pe canapeaua din biblioteca bunicii și m-am apucat să-l învăț. Când mă auzeam cum îl recit, mă simțeam puternic. Întreaga lui construcție, os, carne și mușchi literar, îmi umplea zonele lipsă din propriul corp, mă împlinea. Așa am ajuns să scriu în perioada aceea primele mele poeme: pastișe după Eminescu pe care i le arătam bunicii mele.

Draga de ea se uita la mine, citea, recitea, apoi îmi spunea să fiu original. Original, ce cuvânt mai e și ăsta la 8 ani. Dar a contat.

Faptul că m-a luat în serios, că m-a convins că pot și trebuie să fac asta dacă pot, a însemnat (înseamnă) enorm. De la 8 ani și până când am debutat într-o revistă, la 14, ea a fost singura mea cititoare reală. Pot spune că am decis împreună să fiu scriitor.

2. Ai ales poezia pentru că…

Poezia cucerește. Poezia seduce. Poezia ți se adresează direct. Nu pot spune tot ce am în cap, sunt laș. Simt nevoia să mă autodistrug frecvent. Poezia îmi dă un corp, astfel mă pot răni și să rămân intact simultan. Scriu doar ca să tai, ca să arunc în foc, ca să penetrez blindajul propriului creier. Încă nu mă pricep. Nu am găsit zăcăminte sau câmpuri fertile, numai piatră, dar vorba aia: „nu va rămâne piatră pe piatră…”. Mi-ar plăcea ca poezia să fie transmisă altcumva. Revin des la textele mele după ce le public. Arunc vitriol, bombe, înjurături printre dinți, îmi umplu coșul pieptului cu cenușă. Cuvântul publicat nu poate fi schimbat, astfel încât să fie mereu la vedere numai versiunea care îmi place.

3. Care ai spune că a fost momentul cheie pentru evoluția ta ca poet?

Cred că trăim acel moment, dar să vedem până unde ajung cu „Exodul”.

4. Numește câțiva poeți/ câteva poete a căror artă te influențează/ te inspiră și despre care crezi că merită să fie în canonul școlar. (De ce?)

Benjamin Fundoianu, Geo Bogza, Ilarie Voronca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, A. E. Baconsky, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Virgil Mazilescu, Marta Petreu, Ion Mureșan, Vasile Petre Fati, Viorel Mureșan, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Aurel Pantea, Ion Stratan, Simona Popescu, Ovidiu Nimigean, Iustin Panța, Cristian Popescu, Alexandru Uiuiu, Ioan Es Pop, Miruna Vlada, Ștefan Manasia, Radu Vancu, Svetlana Cârstean, Olga Ștefan, Dan Coman, Adrian Urmanov, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Mihok Tamaș, Anastasia Gavrilovici, Deniz Otay. Există și poeți fără volume: Alexandra-Mălina Lipară, Sorina Rîndașu, Andreea Apostu, Ioana Tătărușanu, și Mihnea Bâlici o să fie extraordinari.

Toți acești autori mă influențează într-o mai mare sau mai mică măsură, cred că sunt foarte utili când vrei să afli cum să spui ce te doare, poezia lor acoperă aproape toate neliniștile.

5. Încheiem într-o notă subversivă: cu ce rămâi din literatura „studiată” în școală?

Cu nimic.


Exodul

(fragment)

Am înțeles cruzimea. Nu va dura mult și îmi voi aminti, închis în memorie ca într-un aisberg. Apele mă vor purta dintr-un loc în altul, pe o planetă rece. Voi simți crusta de gheață cum apasă din ce în ce mai puternic. Voi trăi sub presiune. Nu uita, Chira. Nu-ți permite să uiți, chiar dacă muști în gol. Nu uita nimic. Imaginea ei stoarsă de puteri, părul întins pe zăpadă, lacrimile senine. Înregistrează plânsul în timp real. Simte cu tot corpul, simte cum se deschide rana în corpul iubit. O ascultam sedat de emoție, cu oasele topite și golul crescut sub coaste. Când m-a luat în brațe, am crezut că o scap în piept. Nu uita, Chira. Nu uita nimic. Despică-mi țeasta și umple-mi creierul de lacrimi. Ești convulsie, limba ți-e încurcată, nu ai cum să consolezi. Nu știu cum am reușit, dar m-am stăpânit. Mi-a venit să o fac bucăți și să o înghit, să-i arăt ce e în mine, să vadă că înțeleg. Mi-a vorbit despre copilul Sonia și despre bunica acestui copil, o jumătate de femeie în sensul cel mai dur, despre neliniștea ei când o auzea cum se târăște, cum vine să aibă grijă de ea când părinții se ceartă. Mi-a vorbit până s-a crispat complet. Ești convulsie, nu ai cum să consolezi. Gândește-te la Moise. Doamne, nu o să mă creadă nimeni. Și toiagul i s-a transfomat în șarpe. Doamne, nu o să mă creadă nimeni. Și mâna i s-a albit de lepră. Nu ai cum să fii convingător dacă nu putrezești.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here