Radu Vancu a acceptat să purtăm un dialog pe marginea recent apărutului său Jurnal, Răul (Editura Humanitas, 2021), un bun pretext pentru a povesti despre obsesii și mituri literare, recurențe simbolice, sintagme consacrate, angajament public (și politic), prietenie, ca și despre „instrumentele” cu care, spune el, „captează frumusețea”.

Mai mult chiar, Radu a avut generozitatea de a ne oferi câteva pagini inedite din ceea ce va reprezenta al treilea volum al Jurnalului său.

Publicăm astăzi prima parte a interviului, urmată de un prim decupaj al acestor fragmente de jurnal „în premieră”.


Bună, Radu, îți mulțumesc că ai acceptat invitația de a purta acest dialog! Răul e una dintre cărțile pe care le-am așteptat la început de vară, descoperindu-te ca diarist relativ târziu (am citit Zodia cancerului abia anul acesta).

Prima întrebare pe care ți-o adresez este legată de adăugarea acestei personalități, a autorului de jurnal, celor deja „consacrate”, de poet, eseist, prozator. Care e cea mai importantă lecție a expunerii (prin publicarea de jurnal) și, eventual, cea mai „înșelată” dintre așteptările tale de scriitor?

Când publici jurnal, expunerea e cu totul altfel decât la genurile așa-zicând ficționale. Acolo ai scuza că ce e sub ochii cititorului e invenție, ficțiune, construct, persona deși știm amândoi că nu-i așa, Olga dar ne putem folosi convenabil de scuza asta. Pe când la jurnal cititorul crede, dimpotrivă, că ce are sub ochi nu e absolut deloc ficțiune ci tu, cu toate ale tale. E cea mai inconfortabilă dintre expunerile la care te obligă scrisul. Și chiar asta e lecția: trebuie să fii în stare s-o accepți, dacă ții la moftul tău de a fi scriitor.

Ția adus jurnalul un „alt fel” de public?

Nu știu, probabil că da, de vreme ce jurnale citesc și oamenii care nu-s neapărat interesați de poezia sau de proza contemporană. Primesc și eu, ca toată lumea care scrie, mesaje de la cititori necunoscuți; o parte dintre cei care mi-au scris sunt oameni care nu aveau deloc interes pentru poeții de azi, de pildă. Poate că jurnăluțul meu a extins un pic domeniul luptei; ar fi una dintre puținele scuze admisibile pentru vanitatea de a-l fi publicat.

Răul e un jurnal pe care am așteptat să-l citesc curioasă fiind și de modul în care reflectă protestele din 2017-2018: l-aș vedea citit în tandem cu soft guerrilla al Teodorei Coman, ca două variante ale aceleiași mișcări, „Vă vedem din Sibiu”. Ai simțit nevoia să rescrii pasajele dedicate acestor evenimente, să revii asupra lor?

Nu, n-am rescris nimic nici din notațiile despre evenimentele politice, nici din celelalte. Am mai tăiat pe ici-colo, ca să nu falimentez cu totul editura, dar n-am rescris; fiindcă eu am gogorița stendhaliană, după care jurnalul are sens numai dacă e emisia ta directă, nerevăzută & neadăugită. (Dar o am și pe cea flaubertiană a prozei ca plasă de fraze, ca năvod sintactic în care trebuie prinsă frumusețea. Știu bine că cele două gogorițe se bat cap în cap dar mă consolez zicând că asta e literatura: o sumă de gogorițe care se bat cap în cap. Până își sparg capul, până ne sparg capul.)


Simți că implicarea ta publică în calitate de contestatar al politicii problematice duse în România ultimilor ani a modificat vocea poetului Radu Vancu? Și în ce mod?

Nu știu dacă a schimbat-o; adică, într-adevăr, eu am vrut mereu ca vocea să mea să fie mereu în schimbare, chiar dacă traumele & bucuriile majore din care se hrănește poezia mea sunt cam aceleași. Și poate că, măcar într-o măsură miculuță, am reușit mi se pare că diferențele stilistice între cărțile mele de poezie sunt suficient de vizibile, nu insist, în fond nici nu-i treaba mea să spun asta. Dar am încercat, în orice caz, să variez instrumentele cu care captez frumusețea. Pe cât de polimorfă e frumusețea, pe atât de polimorfă se cade să fie poezia. În Psalmi, unde politicul e uneori prezent, cred că e într-adevăr altă voce decât în celelalte cărți ale mele de poezie; dar nu sunt sigur că de la politic vine diferența de ton ci din conștiința faptului că, în frumusețea asta nouă (care, ca orice frumusețe reală, e obligatoriu să aibă zonele ei repulsive & ultragiante), politicul își are și el dreptul de existență.

Spui că ții jurnal ca să suplinești lipsa de curaj („Toate tirolienele astea de cuvinte nu-s altceva decât o încercare, prea pătimașă& copilărească, de răscumpărare.”) Care sunt lașitățile pe care le explică sau le scuză literatura, în general, poezia, în special?

Literatura nu scuză lașități. E tocmai pe dos – a-ți justifica lașitățile prin literatură e o formă și mai perversă de lașitate. Nu mi-au plăcut niciodată cei care și-au justificat căderile & meschinăriile omenești-prea-omenești prin literatura pe care au scris-o; mi s-a părut că era o insultă suplimentară și față de persoanele pe care le-au rănit (așezate de ei în secundariat în raport cu literatura), și față de literatură (care nu cere nimănui să fie meschin pentru ca ea să se lase scrisă).

Nu cred că întâmplător ai ales aceste decupaje temporale, 2012-2016, 2016-2020. Totuși, recunosc că așteptam pe undeva să acoperi întregul an 2020, cu toate aspectele angoasante pe care le-a reprezentat pe plan uman, sanitar. Cum de ai ales să închei Răul cu zilele „dinaintea” celuilalt Rău?

Când am decupat ceea ce urma să fie volumul 2, mi-a fost limpede că el trebuia să se încheie înainte de pandemie. De acolo începe altă calitate a timpului, e un timp captiv, un „timp impus”, cu formula lui Dante, pe care creierele noastre au învățat cu greu să-l metabolizeze de aici și depresia planetară din acele luni de început ale pandemiei. Jurnalul 3 e documentarea acelui timp, a acelui nou mod al nostru de a ne folosi creierul pentru metabolizarea timpului. Dacă va apărea vreodată (are deja vreo 150 de pagini, în încă un an-doi va fi și el o carte), se va vedea imediat diferența. Pur și simplu e un timp care a trecut altfel prin creier mai greu, mai brutal, mai violent, sfâșiind cortexul ca un obiect fizic.

Există vreun reproș primit la publicarea primului jurnal care să îl fi influențat pe acesta de acum? (tu însuți notezi că Răul e mult mai puțin brutal cu realitățile suferinței corpului – centrale în Zodia Cancerului).

Cred că nu, l-am scris fără să mă gândesc la primirea primului jurnal; dispariția corpului din el (deși nici măcar nu sunt sigur că a dispărut poate e doar o impresie de-a mea) vine, de fapt, din dispariția suspiciunii bolii aceleia care mă speriase în Jurnal 1. Care cred că a influențat, de fapt, și scrierea Transparenței – într-un fel, romanul meu tot un manifest al dispariției corpului este. Cumva, am vrut să verific dacă literatura funcționează și după dispariția corpului; și le-am scris ca și cum deja nu mai aveam corp. (Sunt un catar post-uman, am din ce în ce mai limpede convingerea asta.)

E limpede că ești strâns legat, biografic, bibliografic, de modelul lui Mircea Ivănescu. Mai este aceasta (acum) o relație armonioasă sau, dimpotrivă, timpul lasă loc de reinterpretări, poate chiar de polemici (imposibile)?

E exact cum spui, Olga: el e pentru mine Modelul. Nu în sensul că vreau să scriu precum el nu vreau asta, nici măcar nu sunt sigur că am vrut vreodată asta, am avut de altfel destule discuții în contradictoriu cu Mircea Ivănescu privind modurile noastre de a înțelege și de a practica literatura. Dar la el am văzut cel mai deplin cum literatura se face viață; cum cuvintele devin lucruri și fapte; cum frazele devin atitudini; cum imaginile devin prezențe. Când spun că eu cred că poezia e individuație, nu fac o frază teoretică, nu scriu un manifest ci descriu sec ceva ce am văzut. Cu ochii mei, atât cât au știu ei să vadă. Și am văzut asta, pe deplin și fără rest, la Mircea Ivănescu. De asta spun că el e Modelul: el a făcut din poezie om și invers.

Prietenia care te leagă de alți scriitori este una dintre temele mari/ luminoase ale jurnalelor tale. Cum supraviețuiesc aceste relații pe care folclorul urban le suspectează de a fi permanent bântuite de angoasă, invidie? Care e secretul?

Habar n-am, bănuiesc că-s prea bleg și prea lipsit de voință ca să invidiez. Pe lângă asta, de vreme ce câțiva oameni extraordinari m-au primit în cercul luminos din preajma lor, mi-am zis că lumina asta a lor trebuie și ea documentată și am încercat să trec câte ceva din ea și în frazele mele blege. Nu e nici un secret, așadar; e parte tot din încercarea mea de a prinde lumina în fraze. (Am făcut mereu asta, și în poezie, și în roman și în jurnal, după cum se vede. Fiindcă, așa cum spune undeva Eriugena, omnia quae sunt, lumina sunt.)

 „Veacul își produce scriitorii-cult, dintre care se vor alege scriitorii-mit”, scrii tu în Răul. Ce calități transformă „autorul-cult” în material pentru domeniul mitului?

Ca întotdeauna îi mitizăm pe cei care ne dau iluzia că e în noi ceva mai adânc decât noi înșine. Azi, când lumea a devenit, cu vorba lui Lipovetsky, un ecran global, așadar o suprafață, îi mitizăm pe cei care dau grosime suprafeței, pe cei care fac din scrisul lor un ecran 3D sau 4D, pe cei care își transformă sub ochii noștri biografia & corpul în pixeli & digiți verbali. Precum Knausgaard, să zicem, care ne dă iluzia că e everyman-ul făcut epopee sub ochii noștri că e, așadar, ce oricare dintre noi am putea fi. Sau precum Ferrante, care procedează pe dos își ascunde complet corpul & biografia, lăsând să se vadă numai varianta lor verbală, un everyman sau o everywoman care s-a eliberat de corp & totuși supraviețuiește. La Knausgaard, așadar, e un corp făcut imanență verbală; la Ferrante, un corp făcut transcendență verbală. Într-o eră a corpului, era normal să mitizăm literatura care deopotrivă documentează radical corpul & îl depășește la fel de radical. 

În opinia ta, un potențial scriitor-cult tânăr care se îndreptă spre mit este…

Guzel Iahina.

Și, à propos de mituri, pe care le menționezi, explicit sau doar sub egida acestui substantiv generic, destul de frecvent, care e preferatul tău/ apropiat de „your origin story”?

Preferatul meu: mitul acela în care o virgină a născut un zeu care apoi a mântuit totul. E atât de incredibil, încât numai o minte poetică l-ar fi putut inventa. Cel mai apropiat de propria mea poveste: mitul lui Elpenor, nătărăul care, după ce a supraviețuit războiului Troiei, și-a rupt gâtul și a murit exact când a ajuns în casa frumuseții. 


Fragmente inedite din Jurnal 3

2020

9 martie. Azi am terminat poemul – după șase zile, prin urmare, de tras la jug. O pagină și jumătate – ca într-o zi bună de scris proză. Proporția poezie/proză e, așadar, de 6/1. Din șapte părți din realul ăsta, șase sunt proză – restul poezie. Din șapte zile, șase sunt proză – una poezie. Poate că pare puțin, dar e de fapt mai utopic decât în cele mai abstruse utopii. Dacă proporția ar fi cu adevărat asta, nici n-ar mai exista infern.

(Dacă la șase infernuri ar exista un paradis, infernul în fapt n-ar exista.)

Sebastian, azi:

– Mami, citește cu toate culorile alfabetului. 

11 martie. Dietrologie. Nu știu dacă Eco a inventat cuvântul ăsta – cel mai probabil nu – dar e numele unei științe, în care se presupune că italienii au expertiza supremă – știința de a discuta nu ce se află la vedere în orice subiect, ci ceea ce se presupune că există în spatele respectivului subiect, ceea ce-i constituie jumătatea ocultă, fața nevăzută, kabbala, conspirația, miezul gnostic, noumenul de bârfă & teroare.

Așadar, a te manifesta en diétrologue înseamnă să presupui că există ceva ce nu se vede – care e evident mai important decât ce nu se vede. A implica net că nevăzutele sunt mai importante decât văzutele. Dietrologul e un mistic care adoră să bârfească nevăzutul. Un conspiraționist al noumenalului. O țață a lucrurilor-în-sine.

Consecvent este, însă, să fii dietrolog și cu dietrologia. Să cercetezi și partea ei de umbră, și noumenul ei de bârfă & scandal, să exersezi un țățism sistematic și cu lucrul-ei-în-sine. Care e partea de umbră a umbrei? Cine manevrează nevăzutul din spatele nevăzutului, skandalonul din spatele skandalonului, Marea Țață din spatele țaței fățișe?

Nu pot înțelege nici literatura, nici realitatea (dar ele sunt amândouă aceeași umbră) altfel decât ca meta-dietrologie.

(Dacă sună prea rebarbativ, se poate spune și mai simplu & mai direct: poetul e Țața Țațelor. Țața absolută a noumenului de bârfă și teroare care e poezia.)

16 martie. Sunt zile de sechestrare, de izolare, de retragere quasi-generală în casă. Coronavirusul, boala asta cu nume de un glamour kitsch, ne-a închis pe toți în case; unele magazine au aspect apocaliptic, oamenii mai panicarzi fac stocuri enorme, ca în fața Apocalipsei. Împreună cu Cami & Sebastian, stăm deja de patru zile în casă – am ieșit numai de două ori, până la bunica & să facem mici cumpărături la magazinul de la colț – citim, jucăm Catan, ne uităm pe Internet, descoperim că timpul chiar există.

Cum zicea francezul ăla, tot răul lumii vine din faptul că omul nu știe ce să facă atunci când rămâne singur într-o cameră. Și nu greșea: întorși în camerele în care de obicei doar dormim, sechestrați în casele noastre (pentru care plătim rate zeci de ani), descoperim cu uimire și groază viața noastră. Care trece pe lângă noi, secundă de secundă, în restul timpului, fără s-o băgăm de seamă; care e plină de timp, dă pe afară de timp – deși până acum o săptămână ne plângeam mereu că n-avem timp. Ce facem cu timpul din care e construită viața noastră, ce vom face, în anii și deceniile care urmează, cu dunele nesfârșite de timp, ondulându-se înaintea noastră, prăbușindu-se peste noi atunci când simunul se întâmplă să le ridice (așa cum a făcut-o acum simunul Coronavirusului)?

Există, așadar, timpul; există ceilalți, pe care altfel îi vedem doar două-trei ore pe zi; existăm și noi, la care nu avem niciodată suficient timp să fim atenți. Toate există – și cândva toate nu vor mai exista. E cea mai simplă lecție a vieții – și cea pe care o ratăm aproape întotdeauna, închipuindu-ne că goana smintită prin real e eternă, neschimbătoare, că zilele noastre de fugă prin propria viață (de fugă de propria viață) sunt nesfârșite și atemporale precum superroiurile de galaxii, că se vor reface la infinit precum nucleosinteza stelară. Dar și stelele au de dus singurătățile lor. Și nucleosinteza lor stelară intră uneori în depresie. Și ele se simt uneori strivite de dunele infinite de timp pe care le strivesc.

Dacă se va schimba ceva în noi după zilele astea? Nu știu. Sper, totuși, că da. Sper că vom înțelege că ceilalți există – că timpul există – că noi existăm. Iar ceea ce luăm de regulă drept realitate e iluzie, făcătură, enigmă. Și că toate, cândva, nu vor mai exista.

Iată, deci, speranța mea cea mare: că, după criza, umanitatea va avea mintea unui copil de șapte ani. Poate că pare o speranță micuță – dar e, știu sigur, cea mai nebunească & iluminată utopie.

Foto cover: Rareș Helici

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here