Dacă Zodia cancerului este un jurnal al scrierii de poezie, în Răul lucrezi la ceea ce va fi romanul Transparența și, spre final, deduc, la Psalmi. Mi se pare că despre poezie scrii cu mai multă gravitate. E o misiune mai grea sau, pur și simplu, așteptările după succesul cu Frânghia înflorită erau copleșitoare?

Olga, eu mi-am scris și poezia, și proza luându-le la fel de în serios, cerându-le în egală măsură să construiască din cuvinte instrumente de captare a luminii & a frumuseții. Așa că pentru mine amândouă sunt treabă foarte serioasă – amândouă presupun un fel de reglaj al cuvintelor care să facă lumina din ele să focalizeze, până când devine incandescentă. Treabă complicată, grea. (Dar frumusețea e grea, cum ziceau vechii greci & Yeats & Pound.) Însă e singurul sens pe care-l găsesc literaturii: acela de a capta în cuvinte lumină & frumusețe. De a folosi cuvintele ca pe niște instrumente optice, nu ca pe unele sonore; ca pe niște instrumente de văzut, nu de auzit. De asta cred într-o literatură care se vede, care strălucește pe pagină ca un joc de lumini. Și de asta scriu cu gravitate despre ea. 

Definirea frumuseții este liantul biografemelor (și biblio-grafemelor) care compun jurnalul tău. Sunt spontane aceste observații sau căptușești, într-adevăr, textul diaristic cu un crez estetic?

La cât de naive sunt, nu pot fi decât spontane.

Și tot în legătură cu „redundanțele” formulei tale diaristice: de unde imaginea tandru-ironică a „babei medievale”?

Pur și simplu așa e: cred că există ceva ascuns, mystikos, cum ziceau grecii, ceva ce nu se vede – și care e infinit mai important decât ce se vede. Și mai cred, fără pic de rest, în mitul creștin: cred că a existat o virgină care a născut un zeu care ne-a mântuit pe toți. Cred asta fără nici o complicație intelectuală, fără nici o sofisticare teologică, fără cine știe ce aparat conceptual elaborat. Am citit cât am putut de serios varii teologi și mistici, am căutat să înțeleg și aici cât am putut mai onest despre ce e vorba, dar modul de a crede mi-a rămas la fel de simplu. Nu sunt sigur că e corect să îmi spun „babă medievală” – fiindcă medievalii aveau o sofisticare incredibilă a credinței, de care eu sunt enorm de departe; e doar modul meu de a-mi autoironiza naivitatea & lipsa de sofisticare.


Ești un autor prolific și, deduc eu, găsești armonie în a fi disciplinat (chiar dacă  te autointitulezi, ironic, și nu de puține ori „grafoman”): există vreo carte a ta care te complexează, pe care ai considerat-o de ne-egalat, de care încă încerci să scapi?

O, nu, ar fi culmea. Știu cât de precar e tot ce-am reușit în literatură, n-am iluzii de genul ăsta.

Atunci când e inclus în text, cititorul tău e o „cititoare”. Este cititorul model al jurnalului de gen feminin, îl folosești ironic, ca o reacție la „diferența de gen”, din rațiuni de corectitudine politică sau…?

Nu-l folosesc ironic, ba chiar dimpotrivă: cum știm cu toții, sistemul nostru cultural e preponderent feminin. Toate barometrele de consum cultural ne arată, fără dubiu, că „utilizatorii” de cultură, cum sunt numiți în newspeak-ul birocratic, sunt de fapt în mod covârșitor utilizatoare. Femeile consumă mai multă cultură decât bărbații. Fără curiozitatea culturală a femeilor, fără generozitatea lor de a da din timpul propriu pentru cărți, filme, muzici etc., ecosistemul nostru cultural s-ar prăbuși. Așa că adresările mele către acea cititoare implicită & ideală sunt doar o reverență, un mod de a-mi arăta recunoștința pentru femeile care țin în viață micul nostru sistem cultural, atât cât e el.

Vorbești frecvent, și în mod surprinzător, având în vedere experiențele altor poeți la catedră, despre anii în care ai fost profesor în pre-universitar. Regreți (sau proiectezi, la fel cum o face Cărtărescu în Solenoid) o realitate în care ai fi scris literatură de la catedra unei școli gimnaziale?

Am amintiri minunate din anii în care am predat la liceu & la generală; mă mai întâlnesc uneori cu unii dintre elevii de atunci & depănăm împreună amintiri. Erau, în mod curios, interesați de literatura mea, chiar și cei mici, deși eu nu le-am spus niciodată că aș fi scriitor; dar aveau o căldură a lor, o afectivitate care dogorea și care dogorește și acum, la două decenii distanță, pentru care am o nostalgie enormă. Sunt sigur că aș fi scris literatură și dacă aș fi rămas la catedră în liceu sau în generală; nu știu cum ar fi arătat ea, nu știu de fapt dacă aș fi scris exact aceleași cărți – dar sunt sigur că aș fi avut aceeași înțelegere a literaturii: ca aparat de captat frumusețea – de la care așteptăm (cam naiv) vindecare sau măcar anestezie.

În jurnal, e anticipată și înconjurată de o anumită aură (sumbră, mistică) vârsta de 42 de ani. I-ai împlinit vara trecută, (în 2020) … Cum a fost? Pentru că, spui tu, extinzi vârsta de 42 până la 43, cum e?

Am împlinit 43 ieri. De o zi încoace, trăiesc prima vârstă la care nu mai am nici un fel de programare neurolingvistică a morții; în adolescență eram sigur că o să mor la 27, după aceea m-am reprogramat la 33, apoi la 42. Acum nu mai am nici o vârstă-mit a morții; mă mai gândesc doar că ar fi aproape indecent să ajung mai bătrân decât tata, care a murit la 49 fără 3 luni. Ah, uite, poate că încep să secretez acum noua vârstă-mit, 49: în fond, e pătratul perfect al numărului magic, ar merge să conspir un cocon în jurul lui.

Ai ținut jurnal în pandemie? Putem aștepta un al treilea volum care să acopere această perioadă?

Da, cum ziceam, am ținut, probabil că sunt destul de indecent încât să-l și public. (Nu probabil, sigur sunt suficient de indecent să fac asta.) Și sunt deja sigur, fără să-l recitesc, că are alt ton decât jurnalele 1 și 2; fiindcă cer și de la jurnale schimbarea de ton pe care o cer de la cărțile de poezie. În cazul jurnalului 3, schimbarea vine (cum ziceam mai devreme) de la schimbarea calității timpului; e un jurnal scris cu alt fel de materie primă. 

Care sunt „întrebările cele mai devastatoare& precise despre poezie” (despre care scrii, în jurnal, că liceenii sunt cei care întotdeauna le pun)?

Cele în care ești întrebat cum salvează concret frumusețea. Cu exemple, cu probe, într-un sens aproape juridic. Mai ales adolescenții cer asta; oamenii ieșiți din adolescență nu mai insistă. Nu știu care din cele două atitudini înseamnă cu adevărat curaj.

Închei și eu cu o întrebare precisă: despre ce ți-ar plăcea să scrii mai mult și mai des (și din ce motive nu o faci)?

Mi-ar plăcea să scriu mai mult & mai des despre mine. Nu o fac decât atunci când am curaj.


Fragmente inedite din Jurnal 3

17 martie. Sunt zile în care timpul s-a făcut foarte dens, aproape insuportabil de dens – cred că asta simțim toți; și, ca de obicei, cel mai eficient solvent al timpului e poezia. Așa că aș vrea să recitesc acum nu atât poezie, cât romane insuportabil de poetice, cu cantități enorme de timp în ele: Scrisorarul lui Șișkin, sau Călătoria diletanților a lui Okudjava, sau The Recognitions a lui William Gaddis. Sau, la urma urmei, întreaga Căutare a timpului pierdut. Cărți cu cantități de timp & frumusețe atât de gigantice în ele, încât gravitația lor e practic infinită – și zilele noastre de singurătate s-ar roti practic lent în jurul centrului acelei cărți, în jurul miezului ei de metale grele & gaz iluminat, ducându-ne pe spirale nevăzute înspre Ieșire.

20 martie. După atâția ani de ieșit în străzi și în piețe, mișcarea e acum în sens invers: retragerea din piață în cameră. Metamorfozarea colectivității în intimitate. Și, așa cum a fost dificil să ne inventăm & să ne gestionăm colectivitatea, se dovedește dificil și să ne gestionăm intimitatea. Stăm în casele noastre, printre cărțile noastre, cu toată muzica & toate filmele lumii la îndemână – și ne plângem de parcă ne-am afla în infern. Nu rezistăm fără suferință. Nu știm cum să nu transformăm Paradisul în Infern. Probabil fiindcă numai așa putem secreta frumusețe; și, de dragul frumuseții viitoare, suntem dispuși să secretăm oricâtă suferință. Îndoiala mea e triplă: nu sunt sigur că merită – și nu sunt sigur că vom ști să construim frumusețea – și, în fine, nu sunt sigur că, odată construită, nu vom face din ea sediul noii noastre suferințe.

Teoretic, există spații fără suferință – de la nucleosintezele stelare de la marginile Universului cunoscut până la confiniile cojii de nucă pe care trăim (tocmai am citit zilele astea Cosmosapiens a lui John Hands, o istorie a universului & a vieții în univers – mai realistă & mai deprimantă decât cei mai sarcastici & mizantropi filozofi, Cioran e Buster Keaton pe lângă acest istoric al științri altfel foarte pozitiv à l’americaine) – în toate locurile astea, de vreme ce nu există viață, suferința ar trebui să fie inexistentă. Însă nicicând poeții nu și-au putut închipui spații lipsite de suferință; și Vergiliu, și Dante, și Eminescu au versuri splendide despre zei plângând în vidurile astea cosmice. Dante, că tot l-am pomenit, are una dintre întrebările esențiale: ma tu perchè ritorni a tanta noia? Dar tu, tu de ce te întorci la atâta suferință? Asta îl întreabă Vergiliu pe Dante, când se întâlnesc prima dată. Și nu e doar o întrebare – e un diagnostic: nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevărurile literaturii; e și una dintre definițiile omului; și e și una dintre rațiunile de existență ale literaturii.

Frumusețea e, cred, răspunsul la întrebarea lui Dante: ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea. Probabil de asta hohotește Demiurgul singur în univers: fiindcă știe că absența suferinței înseamnă absența frumuseții. Asta înseamnă cu adevărat acea propoziție a lui Pound după care beauty is difficult: Pound o preluase dintr-un răspuns dat de Aubrey Beardsley lui Yeats, atunci când poetul îl întrebase de ce desenează numai orori: “So very difficult, Yeats, beauty so difficult”. Pound își aduce aminte de răspunsul ăsta atunci când se află închis în cușca de la Pisa – și el revine ca un leitmotiv în Cantosurile pisane, cele mai emoționante dintre toate. Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi până în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces. Abia the road of excess leads to the palace of wisdom, cu vorba ușor grandilocventă, dar atât de adevărată a lui Blake. 

Zilele trecute am ieșit cu toții prima dată din casă – ne-am suit în mașină & am mers la Cisnădioara, în casa Maurer. Tot singuri, dar cel puțin într-o casă cu curte – unde Sebastian a hrănit pisici, apoi am jucat împreună fotbal (eu portar, Sebastian trăgând de la 11 metri), apoi am copt cartofi în sobă, apoi am citit din Infernul lui Dante tradus & adnotat de Durling – față de care lumea nu e mai puțin colorată & hidoasă & splendidă & mustind de suferință. Atât de grea, frumusețea e atât de grea.

Poetă, cu un doctorat în filologie, profesoară, Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here