Bogdan Diță (Sibiu, 1990), născut în Râmnicu Vâlcea, am absolvit Facultatea de Jurnalistică, din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, cu o lucrare de licență despre publicistica jurnalistică a lui Mihail Sebastian. Am terminat și un master în „Publicitate și brand” în cadrul aceleiași facultăți. Am publicat poezii și articole culturale în câteva reviste importante cum ar fi: „Poesis internațional”, „Familia”, „Euphorion” și „Saeculum”. Pasiunea pentru poezie a început în timpul liceului odată cu descoperirea poeziei germane moderne și mai ales a lui Charles Baudelaire, care m-a marcat profund. Sunt un iubitor declarat al literaturii latinoamericane și al realismului magic.



Esență

Poezia nu e un termen

poezia nu e doar o sumă de cuvinte dintr-o carte

poezia e vie, fluidă,

e esența noastră.

Prin vene nu circulă sânge

ci poezia universului.

Poezia ne-nconjoară

în autobuzul care duce acasă muncitorii obosiți, dar împăcați,

în omul care o ajută pe o mamă să coboare căruciorul din autobuz

în gunoierii care strâng mizera noastră

în golul marcat în ultimele secunde

în rugina de pe ușa scării de bloc

în pescărușul care tocmai își ia zborul

în orgasmul chinuit al unei casierițe de la supermarket.

Poezia e haosul de zi cu zi,

incertitudinea noastră,

imperfecțiunea noastră,

fiecare zâmbet sau lacrimă,

fatalitatea noastră.

Să vă puneți masca, vă rog!

Ce bine că purtăm mască

așa mă pot concentra mai bine asupra ochilor

la bogata lor paletă de culori

la formele lor aparte

la liniilor lor unice

la cearcănele, ridurile și zgârieturile care îi înconjoară

la sentimentele care locuiesc în fiecare.

Ce bine că purtăm mască

poate o să apreciem mai mult frumusețea nasului și a gurii

a buzelor pline de viață

a bărbiei care desăvârșește chipul.

Ce bine că purtăm mască

poate acum suntem mai atenți la ce spune omul

și nu la diferențele dintre noi.

Ce bine că purtăm mască

că acum nu discriminăm

pentru că nu vedem prea bine culoarea pielii.

Ce bine că purtăm mască

poate acum ne dozăm mai bine cuvintele pe care le scoatem pe gură

de teamă că ni se umezește masca

sau că ne simțim respirația puturoasă

care ne reprezintă.

Frumusețe fără noroc

Seara târziu,

după clasicele „sendviș și duș”

pierd timpul în fața televizorului

un amalgam de știri, filme, emisiuni, parvenitism și prostituție.

Ajung spre capătul grilei de programe

un canal cu fete care execută niște pași exacți pe o scenă

un ritual ciudat

am nimerit pe Fasion TV

urmărind această paradă abusurdă

un gând îmi încolțește în minte

„soarta modelelor”.

La inceput credeam ca ele nu sunt reale

că sunt ființe din alte lumi

sau păpuși create special pentru a prezenta haine

ținute în niște camere speciale

și care sunt scoase când e nevoie.

Ce fericite și speciale le considerăm noi

fete frumoase,

cele mai luminate scene și orașe

lux și bogăție,

vacanțe în insule paradisiace.

Eu cred că acestea sunt doar scene orchestrate, artificiale,

manechinele sunt obiecte pentru mulți

lucruri frumoase cu care se afișează bogații care nu au nimic

niște accesorii precum ceasurile, batista de la costum și mașinile scumpe.

Odată terminată cina oficială, întâlnirea de afaceri sau vacanța în insulele îndepărtate

acești noi stăpâni ai lumii pun fetele frumoase în cutii cu patru pereți,

le închid în seifurile lor, alături de diamante, bani și alte lucruri valoroase.

Modelele nu sunt iubite,

ele sunt admirate, apreciate, invidiate, fotografiate,

dar nimeni nu știe dacă ele există, dacă au o viață proprie.

Ele vor să avanseze în carieră, să fie (re)cunoscute,

neglijează sentimentele, dorința inimii,

până la un moment dat când vor să simtă iubirea,

aceea iubire simplă și frumoasă,

ca un spic în adierea vântului văratec,

dar nu se poate,

este blestemul femeilor frumoase,

care nu vor fi niciodată iubite,

doar râvnite.

Scurtă istorie a literaturii

Englezii au ridicat literatura la rang de regină

francezii au înfrumusețat-o și au dat-o cu parfum

nemții i-au adăugat puțină tragedie

rușii au adus-o printre noi, au făcut-o reală,

sud-americanii au făcut-o magică.

Scrisoare către Bradbury

Totul e rapid,

totul e viteză,

gonesc cu peste o sută la oră,

că să nu am timp să mă gândesc la altceva decât la primejdie

îmi e frică de alte gânduri

nu mă mai gândesc la mine,

la suflet,

la lucrurile înalte care mă separă de animale.

Dorm rapid,

fără să am vise și visuri

am un ceas inteligent care îmi spune cât să dorm și dacă am dormit bine

câți pași să fac,

programe care mă cunosc mai bine decât mă cunosc eu

mănânc FAST FOOD

fac dragoste rapid ca să bifez  încă un lucru

pe „to do list-ul” ăla social prin care obțin aprobarea mulțimii

bag pastile speed ca să țin ritmul în societate

eu omul analog în era digitală.

Gând de seară

E seară

pătrățele răzlețele de lumină apar prin blocurile negre și tăcute

ne e frică de întunericul anxietății

ne uităm pe geam, la celelalte umbre care se plimbă prin lumină

ne trăim singurătățile la comun.

Veghe și vis

Înainte să adorm,

mă gândesc la soldatul ucrainean care în momentul acela stă de pază în tranșeul rece

Îi urez „Noapte bună!”.

Sper să se bucure la fel ca mine de cafeaua de dimineață,

dacă noaptea are milă de el și îl adăpostește

până la venirea armatei răsăritului cu razele sale mereu biruitoare.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here