Casa de Editură Max Blecher, 2021

Formularea deja clișeizată și oarecum desuetă a maturității poetice pornește, ca multe idei vehiculate în neștire, generalizant, de la crâmpeie de adevăr. În cazul lui Claudiu Komartin și a Autoportretului în flama de sudură, acest parcurs se poate observa pe o scală imaginată a intensității unde voltele virează și niciodată nu păstrează un ritm unanim, constant. Efectul e cel al dezarmării, al năucirii, o extenuare studiată de autor în viață la fel ca în poezie cu instrumentele neajutoratului, apoi ale cinicului, plăpând pentru a putea porni atacul, ideologic pentru a revigora esteticul, fulgerând și mângâind, apostrofând și autoflagelându-se. Însă miza nu e în balansarea haotică între extreme, ci în reflecția asupra lor, asupra adevărurilor care îl transformă pe om cu parșivitatea destinului într-un organism obosit să subziste, să fie rezonabil, adaptat și adaptabil, mereu cu un pas înaintea mecanismelor care îl calcifiază, tresărind când realizează că amânarea apocalipselor personale e doar un truc jucat de cei care au puterea. „Nu mai suntem spontani/ nu mai suntem visători/ am putea să ne apucăm/ în sfârșit să trăim să scriem (…)”

Din perspectiva aceasta ar trebui citite și înțelese cele câteva secvențe acide, inflamatorii care au agitat deja în mediul virtual spiritele imobile, contorsionate de corectitudine ale altor congeneri. Versuri ca „rezervele de nădejde-ale feministelor/ de care încă îmi iese să mă feresc”pot fi decriptate în favoarea ideologiei doar printr-o suprainterpretare ce știrbește, dacă nu chiar urmărește să elimine conținutul poetic din însăși poezie, optând pentru descifrarea unei agresiuni mocnite antrenând subiectivități și vrajbe din afara orizontului desfășurat cititorului sau care doar nu au de-a face cu poezia. Mai ales că, doar câteva versuri mai încolo, există declarația nestânjenită a unei autoizolări conștiente, hrănite de angoase, repulsii și imposturi: „îndoindu-mă de gusturile contemporanilor mei”. Ironiile și punctele de atac ale lui Claudiu Komartin vizează de puține ori generalitatea, ci acele zone de agresivitate, minciună, inadvertență care parazitează adesea convingerile lipsite de periodice revizitări și nuanțe. Reapariția aproape strategică a persoanei întâi în volum e un semn conciliator, însă nu conclusiv, pentru modalitatea prin care putem coabita ceva mai pașnic, fabricând anxiolitice eficiente lumii în care fierbem: „îți amintesc că nici unul/ dintre noi nu e mult mai mult/ dedesubtul cărnii. (…) metroul a intrat în tunel/ și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde/ știind că mereu intrăm/ și ieșim de acolo”.Însă dezintegrarea se produce rapid pulverizând cu deznădejde în spectrul unei singurătăți incurabile care descrie dezastrele din jur plasându-se în mijlocul dogorii lor. Un poem ca locus amoenus care poate fi parcurs și ca un intertext la locus periucundus al lui Ion Monoran (un alt impulsiv și contestatar zelos, dar dificil înțeles și nedreptățit) descrie nepătimaș peisajul încercării de redresare a nedreptății și nu întâmplător e alăturat în volum textului dedicat amintirii lui Adrian Diniș.

Fragile și mistuitoare până la dezarmare sunt mai ales poemele despre tată și fiu care eclipsează la o primă lectură restul volumului fiindcă așază receptorii oricărei inimi deschise între linii de înaltă și irevocabilă tensiune, întrerupte doar de texte cum e Nietzsche vs Nintendo. În contextul creat, astfel de interludii funcționează ca fascicole luminoase care nu modifică și nu duc mai departe, ci se disipează în efectul următorului text puternic și dispar precum apar, fără intensitate. Însă relaxările acestea momentane sunt păcălitoare tocmai pentru că se resorb în acuitatea textelor care le încadrează cu o violență și încrâncenare ce ascunde cu totul altceva: o arenă fără spectatori în care se desfășoară auto-dresajul. În urma lui rămâne împăcarea, reașezată cu gingășie și remușcare mai ales în cotloanele unde din conciliere mușcaseră frica, angoasele, micimea egocentrică a sufletului singur. „Când vine noaptea și nu mai e loc decât de împăcare/ sau de ceva care ar putea semăna cu ea,/ tată, ceva ce ar putea semăna cu ea,/ ce ar putea semăna cu ea,/ pentru numele lui Dumnezeu,/ tată”. Claudiu Komartin vorbește, de altfel, despre povestea unui schimb: de roluri, poziții strategice, puncte de ricoșeu. Ele lovesc întâi, ca în cazul oricărei vocații reale a suferinței, dinspre propria persoană înapoi către ea și ciclul nu e întrerupt decât de virajele neașteptate ale vieții – nașterea și moartea răspunzându-și, chemându-se. Acesta e adevăratul schimb, devierea ricoșeului de la sine către celălalt. „vinovăția/ doarme în același așternut cu/ nerăbdarea de a mai/ comite un act violent/ împotriva/ ta”devine zâmbetul unui „sărman cu duhul”care își cunoaște prin altă lentilă tremurul mâinilor, reacțiile de autoapărare, fragilitatea și lehamitea, înflăcărarea și ranchiuna.

Nu e resemnare, nici aciuarea călduță într-o ipostază nouă și fericită, cea a tatălui, ci dimpotrivă: o mărșăluire lucidă, cu armele la vedere, cu perspective îngrijorătoare, a celui care își privește în ochi legăturile și vede cum ele alcătuiesc „cuirasate”grele, mistuite de propriile poveri. Aciditatea și duritatea celor mai multe texte sunt și o reflecție asupra propriului scris față cu nelegiuirea, răutatea sistemică, boala, instituțiile găunoase care ne pervertesc ultimele impulsuri umane și ne abandonează în deznădăjduire și întuneric, oricâte mici salvări ar promite poezia, viața, celălalt. În numele lor, trauma își câștigă discursul, și-l cere, ignorând deranjul eventual și apăsând pedala adevărului care tulbură.

Flash-urile care compun post-scriptumul sunt, în afara ultimului, oarecum redundante și par că încearcă o dezvrăjire a intenției întregului volum. Însă suficient și percutant ar fi fost poemul care încheie cartea printr-o oglindire în titlu funcționând ca o contrapondere, dacă nu chiar o resemantizare a flamei autoportretului: „fugi, soare mare, soare mic, fugi din capul meu îți zic”. Vigoarea flăcării e alungată într-o incantație conclusivă, cum e tenta întregii cărți, și relocalizează lumina, de data aceasta fără indiciul întunericului.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here