Acesta nu este un poem despre vreme

Aflu că am sau că am avut o vreme
pentru că mi se spune „pe vremea ta…”
și mă obligă să o povestesc.
Dacă ar fi după mine aș începe cu ceva de genul
„pe vremea aceea…”, dar ei m-ar completa instantaneu „adică pe vremea ta”,
și eu aș admite și aș repeta „adică pe vremea mea” în timp ce aș bifa I am not a robot
și aș căuta să înțeleg forma vremii mele.
Trebuie să spun, n-am cum să evit „pe vremea mea nu exista”
și scroll down.
Trebuie să continui cu „pe vremea mea îmi doream”
și scroll down.
Dar nu e destul.
Vremea mea a fost numai a mea,
Pe vremea mea a nins cum n-a nins niciodată,
pe vremea mea chiar au fost les neiges d’antan
am făcut cel mai mare ghețuș în întunericul cel mai adânc din cartier
în România anilor 80,
un ghețuș pe care nu vor putea să-l reconstituie
în niciun apartament-muzeu al comunismului,
care niciodată n-o să stea alături de peștele de sticlă.
Pe vremea mea,
am trăit în cea mai cumsecade familie disfuncțională.
Părinții m-au apărat de frig,
în timp ce se mușcau
pe sub plapumă.
Pe vremea mea,
mergeam pe Dealul melcilor
și mă gândeam
că acela e un deal pe care-l urcă melcii
greu și încet
și voiam să-l urc și eu alături de ei, dar să ajung în vârf mai repede, să-i aștept acolo mult.
Pe vremea mea,
primăvara începea târziu,
când munții începeau să miroasă
a oaie udă,
a cojoc ars.
Pe vremea mea,
câmpurile dintre blocurile noi
erau pline de păpădie,
o culegeam
și înghesuiam în borcane
tot galbenul acela
de soare mic și pufos.
Pe vremea mea alergam pe conducte și țevi care urmau
să transporte gazul la blocurile noi,
în construcție,
și apa în caloriferele lor albe, lucioase.
Habar n-aveam că ele vor rămâne reci de-a pururi,
reci ca pisicile moarte
pe care le vedeam uneori în șanț,
și strigam părul tău să putrezească și al meu să înflorească.
Pe vremea mea
Duminicile erau zile de friptură și piure de cartofi
și salată verde cu puțin zahăr
și meciuri de fotbal
pe care tata le urmărea cu sufletul la gură
în timp ce eu îi priveam stăruitor
șosetele.
Pe vremea mea
ne urcam cu toții
ca pe porcul pârlit după tăiere
și ne simțeam stăpâni.
N-aș vrea să dau mai departe forma vremii mele,
pentru că
nu știu dacă se mai schimbă ceva sau nu,
de exemplu
cândva
în steagul vremii mele s-a făcut o gaură
prin care am văzut.

Exercițiu de frumusețe

Nu e interesant
că la început
viețuiești într-un corp luminat
cu oase care cântă la fiecare mișcare
și mușchi care dansează după muzica lor,
între 1.50 și 2 metri de perfecțiune agregată
pe care nici n-o bagi în seamă,
în care torni alcool și stupefiante,
pe care o trash-uiești prin șanțuri, hrube, toalete
cluburi,
locuri umede și întunecate
surse vii de fungi, bacterii, secreții,
fluide străine
când ar trebui să o pictezi, să o venerezi
s-o privești în oglinda apei
debil de atâta frumusețe,
incapabil să vorbești de recunoștință,
pe urmă auzi un zgâriat strident
ca atunci când pui capătul ascuțit al cretei pe o tablă
și trasezi neîndurător o linie
de sus până jos,
sunt oasele tale
când mușchii dau un spectacol de meduze,
și după o seară în club
te resimți o săptămână,
și nu mai are rost să-ți cari corpul la distracție
în locuri umede
pline de fungi, bacterii, secreții
pentru că el este fungii, bacteriile, secrețiile
și cât de mult contempli acum,
din ce în ce mai mult
abdomenul lăsat și dansul mușchilor-meduză
câtă contemplare, atâta venerare
și cât de atent îl ungi acum
cu gheara dracului și puterea ursului
faci supradoză
de aspivita și fortificat-ficat-ficat
gastrofait și voltaren
vino acum și spune-mi
că frumusețea e în interior
și ceea ce ne guvernează e mintea.

Bogdaproste

Cerșetorul de la metrou
e un bărbat micuț, șaptezeci plus,
slăbuț,
cu o șapcă neagră pe cap,
pantaloni strânși cu o curea care a văzut zile mai bune,
și tata avea una la fel,
și am impresia că bărbații în general, indiferent de starea socială,
poartă curelele până se fărâmițează,
cerșetorului îi tremură mâinile
iar eu mă întreb dacă e fake sau nu
înainte să îi întind cinci lei,
de obicei dau unul, cel mult doi,
acum sper să spună bogdaproste
ca să fie pentru tata,
bogdaproste un fel de prefix,
bogdaproste, un fel de cod de schimb,
ca să ajungă la el
ce, banii? gândul? mâncarea sau bătura pe care și-o va cumpăra cu ei?
cum să ai încredere într-o minte
care pe de o parte vrea să știe dacă tremuratul e fals sau nu,
iar pe de alta
pune atât de ușor lucrurile
unele în locul altora.

Hoarder

Mai am se pare
o rezervă măricică de ovule,
dar o rezervă de bani nu am,
interesant câtă viață a fost pusă în mine,
interesant
să mai ai atât de mult din ceva ce nu folosești,
ca mâncarea aruncată la gunoi după revelion,
ca toate hainele pe care nu le mai îmbraci
și pantofii pe care nu-i mai încalți,
așa am dus într-o zi la gunoi
două pungi pline,
am trecut mai departe
și am fost la farmacie,
când am trecut înapoi
două sau trei minute mai târziu,
pungile dispăruseră,
la câțiva metri într-o parcare
un homeless scormonea în ele fericit,
acum eu nu înțeleg
cum se bucură oamenii ăștia la toate prostiile,
la toate mărunțișurile,
când de fapt lor le trebuie o casă
și am impresia că exact ideea asta
le-a dispărut cu totul din cap,
homeleșii sunt homeleși
pentru că au uitat complet
că ceea ce le lipsește este o casă,
nu un trening sau niște pantofi în stare relativ bună.
Dacă le-aș da lor ovulele mele,
dacă le-ar putea găsi acolo în pungă,
sunt sigură că la fel de fericiți ar fi,
dar nu se poate,
ovulele mele au casa lor
unde pot muri liniștite,
în fiecare lună câte unul,
fiecare un Big Bang ultrasonic.
Bunica nu arunca nimic,
păstra totul
și îmi zicea și mie să fac la fel,
să ai în ce să bagi mâna
la o nevoie,
zicea ea,
ok, le țin și eu,
dar mâna în ele n-o bag.
Bine măcar că nu-s fecundate
și înghețate într-un laborator
de fertilizare in vitro,
sunt oameni care au așa ceva,
o asemenea rezervă.
Eu nu am, eu le am calde în mine,
fericire închisă ermetic
căreia îi dau drumul la vale lunar,
dragele, sunt ca un cont bancar
la care nu poți umbla decât atunci când moare titularul contului
iar între timp moneda s-a devalorizat
de câteva ori.


Ștefania Mihalache (născută în 1978, la Brașov) este absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Română-Engleză. A debutat literar cu poezie în revista studențească Erata. A continuat să publice poezie în reviste literare și de cultură ca: Interval, Paralela 45, Vatra. A colaborat cu proză, eseuri și cronică literară în Observator cultural, Dilemateca, Noua Literatură, Tiuk!, Pana mea, Cuvântul, TimeOut București. A debutat cu proză în cadrul volumului colectiv Junii 03, Antologia tinerilor scriitori brașoveni, editat cu sprijinul revistei Interval (2003). Debutul individual l-a reprezentat romanul Est-falia, apărut la Editura Paralela 45 (2004). În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei, la Editura Cartea Românească, iar în 2016 volumul de poezie Sisteme de fixare și prindere la Editura Nemira. În 2012 a obținut titlul de doctor în filologie al Facultății de Litere, Universitatea București, cu o teză despre tema copilăriei în proza românească de după 1989, publicată în 2019 la Editura Paralela 45 sub titlul Copilăria. Reconstituiri literare după 1989.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here