Lena Chilari are 26 de ani și scrie poezie. Primul ei volum se numește O cană de noviciok la bătrânețe și a apărut la editura Tracus Arte în 2020.



e o lovitură cruntă atunci când înțelegi că efortul tău e nul
uneori simt că depui cel mai mult efort lena
dar nu ești funcțională
brațul tău să mi-l arunce cineva
când mi-e rău
să-l smulgă din trup
și să păstreze mirosul de șampon ieftin
și jumătate de mostră de tensiune
erotică
sudoarea mea poate salva criza climatică
atunci când mă aflu la un pas de nebunie
acum ce să fac când nu mai am de ales?
sunt un om bun, dar unul prost
mă privește cu blândețe iubitul
mă sărută cu ochii închiși
îi țin minte și acum mâinile ce-mi trag fața
e tot ce mi-am dorit mereu
să mi se acopere fața cu niște palme străine
revin la realitate
mă încrunt
trebuie să fug zic
scuză-mă
mă grăbesc în altă parte
plătesc eu.


atunci când am fost lovită cu pumni
în pavilionul 21, secția psihiatrie
m-am rugat la tavan
să vină tata să mă salveze
am promis că o să cred în zei
că o să-mi jertfesc încheieturile
și gleznele murdare
o să-mi fac singură injecții ce-mi
amorțesc simțurile
și m-am dus la baie
am născut un copil al cărui nume
nu-l mai țin minte
voiam să-i inventez o poveste a facerii
demnă de romane
dar ușa mi s-a închis și am rămas în pavilion
ușa secției este o ușă grea
abia o pot deschide
abia o poate deschide cineva din afară
când nu am mai știut să mănânc
mi-am mâncat familia
și am refuzat să mai merg la baie
voiam ca ei să rămână pe veci cu mine
mi s-a umflat burta și mi-au crăpat venele
mi-am găurit atunci ochii și mi-am zis
acum e momentul să mă orbesc
poate mă mută în alt pavilion
în altă secție
am continuat să mănânc tot ce găseam în cale
medici prieteni veniți în vizită amici trecători străini
nu m-am săturat niciodată
pavilionul 21, secția psihiatrie era în mine
voiam să fiu iubită și sărutată
dar cine poate săruta o feministă
o feministă în pavilion este o nouă țintă publică
pentru pietre
am tras în mine
am zis că o să mor de mâna mea
așa uriașă așa irațională așa singură
pavilionul mă înghițea deși eram mai mare ca el
acum când nu mai am scăpare
spune-mi tavanule
mă pot căi pentru tot ce-am crezut cu sfințenie când eram
acasă cu tata


mi s-a mărit orizontul unde în sfârșit îl văd pe celălalt
atât de mult timp am fost doar cu mine
că nu a mai contat oglinda din alți ochi
corpul meu e doar un mecanism care
mă duce spre hrană
sunt o poezie înfometată
o inimă în limb în care te-am găsit adult
stăm așezați pe podeaua rece și ne e cald
te privesc și îți zâmbesc
din obraji ne curge mierea
din păr se desprind mirodenii
pieptul nostru vede dincolo de bariere
cu încredere pășim spre nemurire
ca un spotify nelimitat de suflete
plânsul e tot ce ne-a rămas pe lumea asta
închide ochii și respiră calm
șoptește-mi care e cea mai frumoasă amintire din copilăria ta
și-o să-ți spun cine sunt când nimeni nu se uită

sursă imagine: unsplash.com

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here