Adrian Dobre (n. 1980, București) a terminat în 2013 un master în domeniul Sociologie, programul de studii Devianță Socială și Criminalitate la Universitatea București, iar în 2014 a emigrat în nordul Angliei. Interesat strict de pictură, în 2019 a încercat să schimbe ruta de la spălatul vaselor ca slujbă full-time și a aplicat la studii postuniversitare de master în domeniul artei – a fost acceptat la Newcastle University în cadrul programului Fine Art MFA, dar, din cauza imposibilității de a plăti taxele, a întrerupt studiile. În prezent continuă să locuiască cu soția lui, Renata, în Newcastle upon Tyne.


Pre_ _ _ _Fenomen și Geografii

Casele de pe întinderile englezești sunt la locul lor,
deschid uși în curțile din spate,
pescărușii din Tyne & Wear sunt chitiți să ciocănească
aiurea & oriunde spre zonele cu hrană
la o adică ferește-ți punga cu McDonald’s din exterior
să vedem câte puncte dinăuntru vor fi atinse
umezeala îmi dă în piept de dimineață
mâinile îmi miros a aluat de pizza
am și câteva arsuri de la cuptoare
și cronk cronk pescărușii sunt la locul lor
zgomotul fierului de cărucioare trase intră în cameră
cu tot cu vocile muncitorilor Johnny și Liam
ca un substitut pentru muncitorii chinuiți
de tocatul asfaltului cu picamerul prin Militari
plus amintirea sunătoare Adriene, scoală și fă și tu ceva!
Hai că acum chiar sunt plecat. Stau în pat pe jumătate ridicat.
Preistorie. Emancipare. Exotism. Facturi la electricitate.
Și uite că n-am mâini de piatră. Mă spăl pe dinți.
Savană gravă de pescăruși mari peste capul meu ras.
Am certitudini, locuiesc într-o țară unde lucrurile sunt începute
cu un scop și duse până la capătul scopului
ceea ce mi se pare ciudat și tot felul,
mai am o certitudine, că acum nu sunt o statuie de piatră ca-n reviste
cu toate astea cristalul o dă în diverse
părțile lucitoare circulă de nu se poate
mi se pare că în vorbele lui Smith e un concept complicat
trebuie să mă obișnuiesc, am făcut eforturi mari să descifrez,
degeaba, simt că socializez într-o zonă obnubilată,
nu prind ce ar vrea să zică cu adevărat,
sar prin sala albă cu băi romane părți germanice și comitate britanice
de-mi ia tălpășița foc și lasă că văd eu,
nu știu dacă o să ajung la sufletul lui Johnny
și mai bine, rămânem amândoi în labirint
cu fețele triplate de fenomenologii ciocnite,
îl mai întâlnesc pe Tom în weekend,
vine de la pub și plânge pe umărul meu să am grijă de mine

ce-o fi asta în diversele planuri ale labirintului,
îi dăm înainte, frățiorul meu, schimbăm pachete de concepte
mestecăm hrană de la Tesco și citim cărți de artă și prescripțiile Gov.uk
gestionăm chestiuni până-n pânzele albe
și în timp ce învârtim pizza și paste italiene o să plecăm și de aici, și de dincolo,
până atunci trăim amestecați prin subtilități variate, una și cu una fac două,
facem pace în ochi cu pachetele de concepte strânse
în mâini ca într-o scrâșnire delicată. Dau cu călcâiele în margine.
Eu închid ochii și-i dau mai departe. Eu, lume care nu ești a mea.
Pe de altă parte, în Deltă, caii sălbatici atomizează natura în ochi pur & simplu
odată cu turațiile motoarelor în București
– nu îți curățai și tu noroiul de pe adidași pur și simplu
în fața blocului pe fierul ăla?
În capacele unei roți de mașină de pe strada Părăluțelor
se oglindește un cal prins la căruță
trage pepeni spre un punct îndepărtat până dispare total în lucirea metalică
baticul țigăncii se strânge sub bărbie și ea se strânge lângă bărbatul ei
țiganul care dă din mâini cu frâul pe caii un pic mârțoage prin Militari
pe la intrările spre câmpul de lângă stația de metrou Păcii,
pe la Turbomecanica și Uzina Roșu
și ce va mai rămâne din noi bărbate,
dar din ăștia cu câini pieptănați și aur la oglindă în mașinile lor haladite?
motomanga bengailo bengailo te bengav san shukar
te diloav te hohauatu merav anda tu,

Haida care! bălegarul încălecat pe roțile căruței, Haida de!
se despletește neanunțat și aromatic
sare împietrit pe cetățenii cu sacoșe și genți
pe drumul lor spre apartamente semicomandate și decomandate.
Așa că mi se pare că nu vreau să conduc o mașină.
Dar ce este destul?
Așa că mi se pare că nu vreau să conduc o mașină.
Dar ce este în minus?
Până la urmă, plinătatea & scadența stau pe un anumit fulg.
Omul nu știe nici cum arată fulgul, nici de unde vine.
Dar Dumnezeu dacă vrea poate pune un alt fulg
și balanța se fărâmă cu tot cu fierul și șuruburile ei
dincolo de orice materie și voință,
sau rămâne, destul sau în minus, după voința lui Dumnezeu.
Chip, de sub sigla cu pâlpâit mitic, zic fără îndoieli poezia nu este aer.
Țip. Dumnezeu nu vrea să demonstreze, se arată.
Când Moise era chinuit de cum să-L reprezinte pe Dumnezeu în fața Israeliților,
Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.”
Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel:
‘Cel ce se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi’.”
1 .

Dar noi, dar noi?
Noi
Ne cunoaștem cel mai bine libertatea când nu putem manevra manetele,
atunci botul mecanismelor noastre,
obiectivele și adrenalina intră în coliziune & tremură de mama focului.
Nu ne ajunge cerul, nu ne ajung clădirile, mai dăm o tură,
nu ne ajung păsările, ne dăm cu cremă să nu ne crape pielea,
atingem limitele urzicați, atingem limitele parfumați, întinderile de apă ne bulversează.
Dacă ne uităm cinci minute fix la apă ce înseamnă practica vieții?
Ne-am obișnuit, ne dăm cu cremă până când crăpăturile pielii se închid la loc,
ne dăm de mama focului, mai tragem un pui de somn,
gunoiul vine luni miercuri și vineri.
Și fără vrăjeli, mi se pare că de unii singuri bâjbâim pe aici
de ajungem de râsul curcilor imateriale.
Bat tare pe tastele de plastic până văd geografiile și fenomenele
verific, ochiul drept încă este păzit,
verific, oasele sunt strâmbe, păzite și ele, încă matrițează cu pocnituri dimensiunile.
Cu cât bat tastele cu atât mai mult se face un loc transparent sub degete.
Și-Până-la-urmă-cerbul-ocolit-în-poeme-postinternet dă cum vrea el în pietre
& răvășește bucățile de aer în cutiile fără pereți, cum vrea el,
în spatele munților cerbul-ocolit-în-poeme-postinternet dă în straturile de aer,
îl bătătorește până se face o pârtie de aer nivelat tare ca gheața,
pe care nu ai cum să pui piciorul, atât de tare e un spațiu între,
se dezvoltă practica urechii de a sesiza foșnetele închise în istoricul sângelui.
Și-mă-uit-după-cerbul-post-internet-în-munți.
În-munți libertatea se mută odată cu ce vede animalul de la pădure la pădure,
atmosfera se substanțiază pe membranele spectrului interior dintr-o împingere de la sine
pe covorul tip al lumii supra deschise la tot felul de croieli materie interconectată,
reiese și imaginea pictată cu un om întins în haine salopetă mișcătoare-deșert
pe intersecția dreptelor grilaj în spațiul mov cu adâncime din vopsea multistratificată,
verifică trecutul pe o bucată de pământ ruptă din care mai cad firimituri,
dar bucata de pământ rămâne până la urmă o bucată de pământ
și vine ca o structură pentru deșert, corp ca barele locului de cățărat
mai sus se vede un grup, omul întins comunică o expresie informată de un grup
grupul e de copii
omul întins rămâne interiorizat în mișcarea hainelor de deșert,
de sus cade peste el o dreaptă albă terminată în mână albă
omul se ridică în picioare, are valiză, merge prin desișul materie
poate fi văzut printre barele grilajului într-o zi cu soare în desișul materie
fiecare element al desișului își oprește motorul la o oră
stă în raport cu ce a funcționat, țăranii se așază sub nuc
scot legumele din grădină brânza și apa aproape fiartă
se odihnesc o jumate de oră amăgitor
oboseala îi trage la pământ, dar se ridică,
mai sunt multe rânduri de porumb de săpat pe văi și dealuri
încep să vorbească între ei nu suntem de aici
vine și inginerul orice punct de rugină de pe motoraș
poartă valoarea ultimă a oricărei avuții da da nu suntem de aici
în garajul din Manhattan robot cade din șuruburi
scrum și pieire despărțire răscolire și risipire va fi pentru orice element
de care ne-am prins cu mâinile de carne
și pe care l-am adorat ca și când am fi prins trenul spre Las Vegas și pensia cadrelor militare

de sus cade peste omul lungit o dreaptă albă terminată în mână albă
Inginerul aproape că nu se mai oprește, țăranii încep să spargă
bulinele de plastic de pe pungi, dar ascultă.
Într-o altă zonă din apropiere ajung și specialiștii,
Virgil lucrează cu mâinile întinse prin desișul materie,
Virgil și Lucică pun mâna pe scule avansate la brâuri, scot device-urile,
introduc & exclud după formule teoretice & empirice
nenumărate măsurători, să observe, să cerceteze, să extragă,
să treacă în caietele cu rezultatele cercetării
date despre gaica cu pata nevăzută din desișul materie observată întregită
printr-un proces existențial de apariție și dispariție sub materie,
la mijlocul materiei, peste materie & dat în îndepărtări de jur împrejurul
desișului materiei pe lângă greutatea invizibilă a găicii,
prelungită iar și iar în îndepărtări amețitoare de jur împrejur iar și iar
ca un cumul de găici nesfârșite.
Virgil și Lucică își termină programul, au fost în tura de noapte,
sunt așteptați de autobuzul de la centrul de cercetare la intrarea în oraș,
sunt obosiți rău și văd niște țărani în căruță în jurul unui domn mai aranjat,
sunt toți angajați într-o conversație precipitată.
Specialiștii se uită, se simt puțin demoralizați în timp ce
Virgil își mușcă buza de jos, Lucică își plimbă palmele
pe suprafața device-urile
nici unul, nici altul nu știu de ce, o fi de la oboseală își zice Lucică,
nea Vasile trântește la bice pe spatele armăsarului Bebe
de căruța cu țărani și inginer se duce de nu se mai vede.
Virgil și Lucică au urcat, sunt morți de oboseală,
din autobuzul spre București
se uită la liniile de praf de pe întinderea geamului
traversate de o picătură de apă pornită dintre garnitura de cauciuc
și marginea geamului,
simt că vor să plângă smuls din inimă


1 Biblia. Vechiul Testament. Exodul 3: 14


Credit foto: Adrian Dobre

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here