Andreea Apostu (n. 1990) este asistent de cercetare și membră a asociației ARCEN. A participat la ediția 218 a clubului de lectură Institutul Blecher, organizat de Claudiu Komartin, și a publicat poezie pe platformele „O mie de semne”, „Literomania” și în revistele „OPT motive” și „Familia”. A scris, de asemenea, cronici literare în „Timpul”, „Infinitezimal”, „Poesis Internațional” și „Poetic Stand” și articole științifice în volume colective internaționale. Dezertează frecvent în zona artelor vizuale, fiind interesată mai ales de postimpresionism și avangardă.


Piesă

– termen medical folosit pentru
a desemna tumora extrasă și
supusă examenului histopatologic (biopsie)


peste inima mea crește o alta
scriam într-un limbaj sentimental acum 6 luni
și a crescut
nu bate, e de mărimea unui pui de șoarece
și la cei 2,25 cm ai săi ar putea onora fără probleme
corpul unui șobolan
e suficient de mare să o țin în podul palmei iar
seara când tai fâșii pieptul de pasăre
mă întreb cum e posibil să crească ceva
fără să simți
un copil, o tumoră sau un apendice
în care se cultivă cele mai bune emoții
cele care ajută la menținerea echilibrului
la o mistuire eficace
când m-am întors din belgia
purtam în somn un copil în piept
cu cât voiam mai mult să îl ridic cu atât
se făcea mai greu
nu știam atunci că vor scoate
din mine
un fetus absent
arunc pieptul de pasăre
în tigaie și visez
cum arde


de dimineață am văzut un balon roz
crescând peste un morman de resturi
și-am fost câteva ore optimistă
până mi l-am închipuit străpuns de un ac
ca sânul meu stâng
sexul cu un baraj de frică ridicat până la gât
și senzația unui țesut fragil capabil
să producă la nesfârșit
comprimate de carne fără puls

frică & pelicule sărate peste tot ce văd
până la perfuzia cu glucoză port după mine o
pungă cu frică
în autobuz la metrou
în toate locurile în care până acum
eram sigură
lucrurile par să fie îndreptate
spre mine și pregătite
să mă atingă
inclusiv mâinilor mele le-au crescut
mănuși cu plăcuțe de fier și ținte

când mă spăl închid ochii și
curăț lustra din camera mea
un sistem solar minuscul
cu soare și doar 2 planete


Astăzi facebook mi-a amintit
că acum 7 ani la spital
proaspăt operată
am postat un tablou de van gogh
cu grădina unui
sanatoriu
mi-a amintit astăzi când
mă pregătesc de alta
am vrut să dau cu telefonul
de pământ
apoi am început să râd ce
formidabilă tortură
pe lângă pozele cu pisici și
idioții agresivi care te
umplu cu balele lor de
ură și preconcepții

de la un timp
găsesc tot mai rar forme de liniștire
plasturi pentru zonele jupuite
ca fațadele unor case
până la cărămidă
le cer în parcuri și în curțile
școlilor abandonate
care îmi amintesc de concursul
inventat de mine la 10 ani
cine atinge creanga de sus
a copacului
o să trăiască încă 20
și n-am atins-o


La vârsta mea mama avea deja un copil de 5 ani
care spunea futute în loc de fluture la nesfârșit
ca pe un cântecel
spre disperarea ei și a tatălui meu
despre care îmi amintesc doar
momente de răstire și rugăciune
la cei 30 de ani ai mei stau pe un pat de spital
după extirpare
cu un sân cusut
și cu probabilitatea scăzută de a naște
în capul plin de sentimentul ratării
sunt pregătită de scufundare
n-am ajuns nici cercetător în Franța
nici profă
iar numele meu nu a apărut încă pe nicio carte

tumora de pe hipofiză a fost
harnică
a secretat în exces prolactină
hormonul sarcinii și al
mulțumirii o chimie a creierului
drogat să se creadă fecund când era
mai steril decât bisturiul care mi-a întors
pielea de pe sân pe dos

de 4 ani sunt cu un bărbat
căruia nu-i pot oferi cei doi copii pe care
și-i dorește atât de mult
iar asta mă doare mai tare decât certurile în
care ne jupuiam ultimul strat de simpatie
fără să ne liniștim
toată adolescența am spus că nu vreau să am copii
și nu mi-am dat seama cât de mult îmi
vor lipsi decât în momentul în care mi s-a spus
că e foarte probabil să nu îi am

uneori sunetele de la maternitate ajung până aici
estompate
cum estompată e orice șansă în corpul
ăsta care produce mingiuțe de carne inutile
perfect delimitate de țesuturi
un sâmbure de cireașă la atingere
a spus doctorul
care tot fuge
e semn clar că nu e malign

singura dată când cineva mi-a spus că
sânii mei sunt mănunchiuri de cireșe
a fost într-un context amoros
în care s-a dovedit că omul de care eram
îndrăgostită nu există


în octombrie, eu fac 30 de ani
tu niciunul ești mică
atât de mică încât nici măcar nu poți să te naști
în pat cu tricoul ridicat sub sâni văd cum crești
din burta mea ca o floare miraculoasă de litop
sau cactus din arizona
și reziști mult
mai mult decât mine, decât grijile mele,
decât tot ce aș putea să îți spun
dacă mintea mea ar reuși să creadă în tine
cum a crezut în bărbați imaginari
de care s-a îndrăgostit
ar avea și ea un rost dincolo de ridicol
să cred în mâinile și picioarele tale de meteorit
intrat în atmosferă
în părul care mi se agață de deget
cum am văzut mai demult un lăstar
de dovlecel înfășurat în jurul unei frunze
ar însemna să înnebunesc și să port pe stradă
greutatea unui copil inexistent
dar e un preț mic
acum când sânul meu e pe cale să
primească o cicatrice
gândul tău ca o extensie caldă de fericire
mă ajută să adorm


aer mentolat de noiembrie și aproape iarnă
cu zile în care ții lumina aprinsă
și un rând de haine în plus
ca să te ferești de lovire
și să amorțești
cum amorțesc oamenii care pierd controlul
vehiculelor
E mai bine că se întâmplă acum
când pelicula te dezlipește
și vezi lucrurile din afară
într-un chenar negru
când aerul e o vinietă cu margini întunecate
în jurul unei priviri fixe:
eu pe canapea sprijinită în perne
cu cărți pe genunchi și mâna într-o atelă
de frică
atentă să nu trezesc durerea de la sân
un pui înfometat și violent
care-și împinge frații
din cuib
e mai bine că se petrece acum
când creierul e pe jumătate deschis
și aerul mentolat îmi răcește gâtul
limba
se strecoară ca o lingură rece de metal


îmi trec mâna prin păr și el o urmează
un fir roșu din bucătărie până în pat
din pat până la mine
ghemotoace de păr amintind de spațiile pustii
din vestul american
o stradă lungă între patru clădiri de carton
în care nu trăiește nimeni
și un rotocol de scaieți traversând
peste coapse piei de animal
& pinteni
din oțel inoxidabil
the fastest in the west
nici nu vezi strălucirea
picăturile mici un roi de albine în jurul
unui fagure de metal

un apartament cu două camere
în care dormim separat
și un hol lung ca un cordon ombilical
pe care aș putea
monta scenete pentru copii
reconstituiri din vestul sălbatic
aș putea vedea un copil pe spinarea unui bărbat
călăreț vestit cum și eu mă credeam
mai demult cavaler
rotocoalele trec deși nu urmează nimic
rotocoale de păr stârnite de curent
pe care nici nu trebuie să le smulg, deși mi-aș dori
împuținare, renunțare
senzația unei boli terminale pe care nu o cunoști
și lucrurile care te părăsesc încrederea copiii imaginari
bărbatul care după câțiva ani
va căuta o femeie fecundă

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here