Pentru cititorul obișnuit cu proza lui Thomas Bernhard (1931-1989), cu cinismul ei strălucitor desfășurat între Frig (1963) și Extincție (1986), care l-a făcut să fie comparat cu Beckett și Kafka, poezia aceluiași scriitor vine ca o surpriză majoră. Tocmai fiindcă nici nu mai pare a fi vorba despre același scriitor, în fond. Dacă a folosit o viață întreagă proza ca să insulte (până la a fi socotit de austrieci un Nestbeschmutzer), Bernhard folosește poezia ca să se roage; dacă în proza lui termenul Catholic este întotdeauna un termen de ofensă, iar misticismul este asociat inclusiv cu fascismul, în poezia lui dialogul cu Dumnezeu este practicat cu fervoare, cu intensitatea și cu naturalețea unui psalmist care nu se îndoiește de eficacitatea conversațională a poeziei. Titlul unuia dintre cele patru volume de poezie ale lui publicate în timpul vieții, In hora mortis, este de altfel un vers împrumutat din Ave Maria. În fine, denunțând constant în proza lui orice iluzie a salvării, orice utopie soteriologică, văzând o slăbiciune deopotrivă a minții și a creierului în orice urmă de convingere în posibilitatea salvării, Bernhard scrie sute de poeme (fiindcă cele cinci volume de poezie, dintre care unul postum, conțin într-adevăr sute de poeme) convinse până în ultima lor literă că salvarea există. Bolnav grav de plămâni încă din prima copilărie, el știe că poezia se scrie întotdeauna cu materia bolii și a morții (notează explicit die Krankheit / meiner Lieder / dieser Verse Krankheit, boala cântecelor și versurilor lui); dar, pentru poetul Bernhard, poezia aceasta originând în boală și suferință încă mai poate construi o doctrină a salvării – ceea ce în proză, cum știm, îi rămâne interzis pentru totdeauna.

De fapt, acesta e enormul merit al poeziei lui Bernhard: e contrapunctul luminos al abisului absolut care e proza lui. Arată, lucru rarissim, că pentru unul și același scriitor există construcții de cuvinte care pot salva – și construcții de cuvinte care închid orice orizont. Că același creier & aceeași inimă pot genera cuvinte în care lumina încă mai pâlpâie – dar și cuvinte pentru care nu mai e posibilă decât o fosforescență întunecată.

Că, în fine, pentru același creier & aceeași inimă sunt posibile cuvinte în care binele încă există – iar din asta se poate face poezie; sau cuvinte din care orice urmă a binelui s-a retras – și din materia lor se poate construi abisul hipnotic al unei proze geniale.

Sigur că, în contrapunct absolut cu proza lui întunecată și rece (ca universul ajuns în moarte termică), poezia lui în care pâlpâie încă noduli de lumină poate părea naivă. (Și chiar este, uneori.) Sigur că poezia lui pare venită din Trakl – în vreme ce proza lui pare că-l duce mai departe pe Beckett. În fine, sigur că literar poezia lui e doar umbra luminoasă a propriei proze.

Dar ceea ce e cu adevărat spectaculos e că această umbră luminoasă există. Că cel care a clamat pe mii de pagini că există numai boala, frigul & extincția a fost nevoit să scrie, de sute de ori, poeme în care dincolo de boală & de frig mai palpită ceva straniu. Și să admită că, în miezul morții termice, există totuși ceva care încălzește inima.    

Există un Bernhard naiv. Evidența asta e ceva care dă tot sensul literaturii.

Radu Vancu


Floarea mâniei mele devine sălbatică
și toată lumea vede ghimpele
care înțeapă către cer
sângele picură din soarele meu
floarea amărăciunii mele crește
din această iarbă
care îmi spală picioarele
pâinea mea
O, Doamne
floarea deșartă
care se sufocă în roata nopții
floarea grâului meu, Doamne
floarea sufletului meu
Dumnezeu să mă disprețuiască
m-am săturat de această floare
care îmi înflorește roșu în creier
deasupra suferinţei mele.


Întoarcerea acasă


Trecem dincolo de câmpie
toate sunt străine, copacul și casa.
Pământul se leagănă cu mine, pe înălțimi întunecate
văd norii care se mișcă precum graţiile…
Văile curg în verde
unde bătrânii țărani trudesc.
Curțile devin încet încet mici.
În curând va fi bine și seara
voi fi acolo, în curând, doar panglica dealurilor
și marginea îndepărtată,
cupolele de ceapă împrăștiate
se înalţă în albastru – ce timp!
O, clipă minunată!
Nici un gând nu se întoarce…
Lumea de acolo nu era bună.
Încă îmi curge la nesfârșit prin sânge
și din nou simt cât e de bolnavă,
acolo sufletul meu se clatină din mers, către acasă …
Plecat! Plecat! Întunericul cade precum solzii.
Aşa îşi iese omul din mormânt.
Fânul, restul – am voie să intru –
Aşa ar trebui să fie pe viață!


Pescărușii

În valul furtunilor
orașul întunecat ne scufundă
turnurile se înalţă straniu
către noaptea ce nu mai are pic de lumină…
apa se repede în diagonală,
împietrite crengile crapă,
imaginile cad fumegând
şi uneori se lipesc una de cealaltă.
Pe grinzile podului rigid
pescărușii atârnă împrăștiați
Rupeți carnea în bucăți
Și apoi navigați frumos și cât mai departe.
În cele din urmă, mulţimile singuratice care
populează plaja întunecată,
aruncă un oftat teribil și limpede la mal…


Fluxul ființei

Suntem cu toții fugari de la faţa locului,
văzând viața pe măsură ce se revarsă
stând singur azi în prag
plutind mâine în derivă pe valul orb
în aval deja curge și curge.
Nimeni nu se ţine, nimeni nu se va ţine
Sparge barajele și merge într-acolo.
Poze, ziceri și figuri de încredere,
lumile întregi merg împreună cu cei vechi
fără urmă de început.
abia deschise astăzi, abia savurate
se scufundă din nou în uitare.
Cernute și împrejmuite
Acum mult timp fluxul în jos curgea –
Și tu numeşti asta noroc.


Partea mea de lume

De mii de ori aceeaşi privelişte
De la fereastră spre partea mea de lume.
Un măr în verde pal
şi deasupra lui înflorind de o mie de ori,
rezemată de cer
o panglică de nori, întinsă…
ţipătul copiilor după-amiaza
de parcă lumea ar fi fost doar copilărie;
O mașină trece, un bătrân stă în picioare
şi așteaptă să-i treacă ziua
fumul nostru se înalţă ușor
din coșul de fum de pe acoperiș plutind către nori…
O pasăre cântă și două și trei,
un fluture zboară repede
puii mănâncă, cocoșii cântă,
da, o mulţime de străinii merg în lumina soarelui,
an după an, pe lângă vechea noastră casă.
Rufele flutură pe frânghie
şi legat de asta omul visează la fericire
un biet om plânge în beci
pentru că nu mai poate cânta nici un cântec…
Cam aşa e ziua
şi fiecare dangăt de clopot
aduce cu el de o mie de ori aceeași privelişte
de la fereastră spre partea mea de lume…


din volumul In hora mortis (Otto Müller Verlag, Salzburg, 1958)

traducere din limba germană de Ioana Miron


sursa imaginii: unsplash.com

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here