Bogdan – Alexandru Petcu (n. 1995, într-un sat aproape de munții Berzunți, plini de gresii de Kliwa și de Tarcău, din județul Bacău) a studiat filosofie la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca. A câștigat câteva concursuri de poezie mai mult sau mai puțin importante și a citit, printre altele, la Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau și în cadrul Nopții Albe a Poeziei (FILIT). Când nu scrie texte, ceea ce se întâmplă destul de rar, joacă League of Legends (Leona main) sau se uită la anime-uri.


Realități netede, neporoase

Am ajuns duminică, la amiază. Pe tren,
un fost angajat CFR îmi povestește
de armele futuriste din Mahabharata și
ciocanul lui Thor. Extratereștrii antici,
neintervenționiști până acum,
au trimis mesaje subtile omenirii, dar
omul din zilele noastre nu vrea,
nu poa’ să-nțeleagă.

Prins de metafizici minore,
cu ochii în ecranul mare și neted, nu mai citește.
Mă-ntreabă dacă eu cred în extratereștri. Eu cred
în Jashin-sama, dar nu pot să îi spun. Iau în calcul
multe lucruri posibile, îi răspund că
știu de Zeii nu ne-au părăsit niciodată.
Duminică, la amiază, am făcut pe cineva
fericit. Doar consemnez, nu pot zice că
înseamnă ceva. Inteligența mea emoțională e
sub cea a țânțarilor care îți iau sângele și atât.
Jashin nu cere empatie de la adepții lui,
Jashin vrea rațiune și s-ar putea să îi ofer
puțină luciditate. Crezi că ciocanul lui Thor
e ceva ficțional?

Luni mă trezesc și îmi spun că ar fi mișto
să ajung din om, înconjurat de materie și ură,
un om ficțional, prins la mijloc de legende și
mituri. Am stat la terasă, am coborât
prin oraș, am cumpărat aracet
și am lipit o carte de poezii.

Marți coborâm sub Vulcan. Zeii ne-au părăsit
pentru prima oară. Având piciorul umflat,
Hefaistos a rămas cu ochii în ecranul neted.
Merge șontâc prin casă;
poate ne invidiază. Eu văd la terasă
multă tristețe și sărăcie. Sunt rău pentru că văd,
sunt rău că nu empatizez, sunt rău că
o ard biografist, dar ies (pe unde văd locuri
libere) din text. Trei perechi de pantaloni army și
o fericire minoră.

Miercuri, în numele lui Jashin,
plecăm către Petroșani. Mici și bere. Jashin
mi-a cerut să fiu consumerist, detractor
al ecologismului, misogin. Sunt singurul lui adept,
merg să îl caut pe la BT-ul din Petroșani.
Facem poze în parc, mâncăm înghețată – singurul
lucru care lipsește (și, în fine, nu e lucru) e fata
pe role sau skate din poemele
lui Dan Sociu. În rest, văd frumusețea
de la distanță – marja mea de eroare.

La grătarul de joi, Jashin mi-a zis să fiu
clovn și bun interpret. Multă verdeață și apă
în chiloți. Plouă ca dracu’. Le cânt celorlalți niște manele
și pun Behemoth. Eclectismul cultural al lui Cicero
a salvat Roma. Eclectismul meu
subcultural o să salveze rromii, eventual România.
Jashin-sama îmi spune (pe seară, după ce fac baie)

e mândru de mine. Îi răspund că
“mă mândresc că sunt țigan, pur sânge
din neam în neam.”

Realitățile netede, neporoase, de sub Vulcan
îmi sunt arătate abia în ziua de vineri.
E ziua minerului. Văd o Românie consumeristă și
festivalieră. Un realism magic, iar țapu-i cu mine.
Jashin mi l-a dat să-l cresc mare. L-am numit
Victoraș și i-am pus un motoraș.
Slav engineering at its best. Fac squat
când merg la budă. Mi se pare că totul e poros,
lipsit de netezime.

Sâmbătă dimineața, prin ploaie și frig și venin,
mă trezește Jashin și mă trimite acasă. Mi-a promis că
într-un tren o să fie energie electrică. Uite că e,
uite ce fac. Un text diaristic.


Ca un shinobi

Identitatea sa profundă
e instinctul de supraviețuire.
Printre mașini și zgârie-nori,
desenzitivizat ca un shinobi
care merge pe apă.

“Je veux d’l’amour,
d’la joie, de la bonne humeur”,
își spune când simte
vibrația motoarelor. Pistoanele
sunt într-un zbucium continuu.

O inimă de om. Ar vrea să aibă
măcar un braț axonometric.
Să ajungă din capul său
în realitate. Trăiește în virtual
cel puțin 12 ore pe zi. Îi e teamă
de gank-uri, mai ales dacă
le face un bruiser.

Iubește Runeterra și, în special,
Freljordul înghețat,
Demacia disciplinată, morală.
O lume mică, plină
de inteligență emoțională.

Viața e ajustată prin coduri binare.
Cei de acolo îi spun meta.
E dincolo de ei. Se schimbă
de două ori într-o lună.

Coerent și constant, el e un scut uman
într-o lume virtuală.
Un shinobi lipsit de interes.


Non-alpha

Un vot antiPSD ca manifestare sublimă
a moralităţii, ca sublimare etică
a eului isterizat, plin de ură. Poate e greu
să înţeleg unele lucruri, dar văd
cum micile întâmplări, ţipetele la telefon
de la 9 a.m. (24h din 48 aduc profit
celor care au capital), pumnii daţi în birou,
munca fără contract, detaliile
scapă toate din plasa pe care o arunc realităţii
ca să definesc corupţia şi tot ce nu e legal sau
măcar etic. Îmi dau seama că, probabil, e uşor
să fiu o fiinţă morală
dacă sunt jucător, dacă pariez pe momentul,
pe fenomenul care mă spală pe mâini.

Probabil sunt manipulat de concepte
(ca Obito care chiar o iubea pe Rin). Ochii mei
văd mult mai puţin decât ochii altora.
Kakashi-senpai, copy-ninja, un descender,
un organ mort, un lup non-alpha
în pădurea norvegiană – ăsta sunt eu.
Îmi modulez vocea după nevoi. Într-un ochi
am Sharingan – îmi zice abi regele -, iar în altul
lumină, îmi zic eu de sub penele negre-cenuşii.
Frumuseţea lumii
nu ajunge la mine. Se opreşte în blana pisicilor şi
aş putea crede că sunt fericit. Dar nu ştiu suficient
despre mine, îmi place să vorbesc
despre alţii, să bârfesc. Şi îmi amintesc:
atunci când vorbeam destul în copilărie,
mama venea cu o câţă în braţe. Mama
ştia puţină latină şi, în timp ce punea vreascuri
pe foc, îmi zicea să stau dracului într-un loc,
să închid gura. Citeam dintr-un atlas mare,
un cărţoi de vreo 6 kile, despre Numida meleagris,
pasărea turbulentă şi gâlcevitoare.

“E’ombra… ombra./ E’ un battito di ciglia ancora.”

Ca un exemplar copy-ninja, mimez
ce îmi place. Şi îmi place Claudio Pozzani.
Şi îmi place găina cu mărgăritare. De asta vorbesc
despre isteria care mă trezeşte din somn şi
nici măcar nu e isteria mea.


Sekizo, elefantul serii

Anemic, fără bani sau voință, caută alinare.
Repetă un nume. Și nu e numele lui.
Mestecă. Ingerează ritualic silabe.
În centru e numele lui Iisus. Chewing Gum
care aduce alinare.

Mizează, în viața de zi cu zi, pe intuiția sa.
Intuiția îl face să creadă că mântuirea
e ceva organic. Mântuirea înseamnă să înghiți.
Se trezește din somn. Bănuiește că
transparența lui e reală. Are gura uscată.
Înghite.

Inima
îi pulsează cumva,
după straturi de piele și oase.

Se roagă sfinților lui cu aure negre.
Le spune că nu poate accepta metafizica
făcută de gândacii de mai sau cerul deschis și
curat între două țări africane. Ia cu el o sacoșă,
un câine și lingvistica lui Saussure.

Fenomenele se succed, se reflectă.
Limbajul îi permite să vadă îngeri
ca niște mașinării din tablă, cu multe rotițe.
Un corb mort în Copou. Cadavrul unei pisici
pe stradela Delfinilor. Dincolo de ataraxie
e un neîntins al fricii. Aici, pe podea, umbra mea
curge. Umbra mea e transcender.

Eu sunt Sekizo,
elefantul serii.

Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here