Rareș Călugăr s-a născut la Brașov în 1997. A absolvit studiile de licență și masterat în cadrul Facultății de Litere. Este librar și traducător. Din 2018, ține rubrica de arte vizuale a revistei „Astra. Literatură, arte și idei.” În 2021, a câștigat premiul „Regele dimineții” în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția opta. Îl pasionează fotografia și arhitectura urbană antebelică, precum și barocul olandez. Îi plac plimbărie prin pădure.


1. Cum ți-ai făcut curaj să debutezi (cu poezie)?

Nici acum nu cred că mi-am făcut curaj, doar că faptul e deja consumat. Știam prin primăvară că aveam să regret mult dacă dădeam cu piciorul și anul acesta concursurilor de debut, mai ales că tocmai ce avusesem o lună foarte bună pentru scris, perioadă în care practic reușisem să-mi definitivez volumul. Așa că m-am înscris pur și simplu, iar apoi am regretat și mi s-a părut profund penibil ceea ce făcusem, iar apoi m-am apucat iarăși de scris și am lucrat la alt volum de care eram mai mulțumit. În fine, în septembrie, după ce deja îmi relegasem textele înscrise într-un colțișor întunecat al minții, sub un chepeng de ceară, poate, am fost șocat să văd că, dintre atâtea manuscrise, unul dintre cele alese a fost al meu. Practic, e vorba de eternul ciclu al entuziasmului, dezamăgirii și scârbei, alimentat de o neîncredere fioroasă în sine, pe de o parte, și, pe de alta, de nevoia aproape morbidă de a nu renunța totuși, de a scrie, pentru că de asta depinde liniștea sufletească.

2. Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singur, ai primit sfaturi?

Unele poeme au fost scrise acum trei-patru ani, altele, chiar anul ăsta sau anul trecut, mai ales în carantină. Efortul real a fost acela al editării, al lucrului pe text; apoi, încercarea de a da o unitate părților, o coerență, soluția pe care am găsit-o fiind una mai mult narativă. Poezia în versuri mă tentează constant, însă în ultimă instanță – sau doar asta îmi place să cred, că nu prea ai cum să știi așa ceva la început de drum – poemul în proză îmi vine cel mai bine. Am lucrat singur, pentru că mi-a fost întotdeauna greu, practic imposibil, să arăt cuiva ce scriu, deși uneori simțeam nevoia să mă deschid. O dilemă care de multe ori e percepută din afară ca aroganță. Însă spre final mi-am ales doi-trei cititori pe care i-am considerat avizați (a se citi obișnuiți cu piticii mei) și cărora le-am cerut o părere despre ceea ce scrisesem.

3. Dacă ar fi să compui un „synopsis” al volumului tău, cum l-ai descrie?

Portretul liric fragmentar și polifonic al unui anxios la mai multe vârste și pe mai multe paliere existențiale – viața și opiniile lui Lucrețiu Mozeș, personaj deopotrivă remarcabil și banal, cu obsesii și temeri distinctive și în același timp universale, care caută să se înțeleagă cumulativ, printr-un inventar în mod pregnant vizual al anumitor spații-cheie și al sentimentelor și stărilor conexe.

4. Cum ai ajuns la titlul ales?

Mai greu decât aș fi vrut. Volumul trebuia să se numească inițial Cel mai luminat dintre despotisme sau Matineul grifonului, însă am preferat până la urmă să merg pe varianta unui singur cuvânt, sangvinar, care să aibă și impact, și substanță, subsumând ideea de bază într-o formă sonoră cu mai multe semanteme: sânge sau descendență sau trecut, vin sau licoare (stenică sau otrăvită), apropiere sau intimitate și „-ar”, ca perioadă sau anotimp al acestora. Desigur, sensul de dicționar al termenului se potrivește la fel de bine cu vibe-ul volumului și le completează perfect pe cele amintite. De menționat de asemenea că varianta cu grupul consonantic „-ngv-“ pare să fie mai degrabă exotică în limba română, preferându-se forma „sanguinar”, lucru care nu poate decât să mă dezamăgească, pentru că, din nou, „sangvinar” are o sonoritate infinit mai frumoasă.

5. Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el?

Nu cred că aș putea emite vreo pretenție în privința receptării; veleitățile autorului în acest caz mi se par nu doar nejustificate, ci și chiar obscene. Este treaba cititorului să recepteze volumul așa cum crede de cuviință. Sper însă la o lectură onestă, una în care componentele triadei text – autor – eu liric/narator își păstrează individualitatea în același timp în care formează totuși o unitate ideatică. Cât despre anxietăți, ele sunt aceleași ca în viața de zi cu zi și cred că sindromul impostorului le descrie cel mai bine.


VI

Lucrețiu Mozeș cel înaripat își simte cheagul de sânge din gingie cum se cufundă spre os sub presiunea degetului său bătucit și, în aceeași clipă a adâncirii, mulțumește stelelor foarte îndepărtate care îi prefigurează soarta că a fost prevăzător sau că praful incandescent din pala vreunei moriști galactice a fost prevăzător pentru el și de data asta, pentru că și-a lins meticulos degetul înainte să-l vâre în gură, spre sâmburele purulent, ca nu cumva să aștearnă acolo praful unei zile de muncă. Aceia sunt grăunții depuși cu fiecare linguriță de rumeguș cu care hrănește văpaia din sobă și fiecare frunză de limba-soacrei pe care o pipăie de musculițe. E nisipul depus pe buricele îmbâcsite ce-i seamănă acum cu tecile moi din care țâșnesc ghearele felinelor – atât doar că lui Lucrețiu nu-i mai supurează cheratina nici cât să-i crească unghiile la nivel cu semiluna cărnoasă din capătul falangelor. Dar cum gândul la golurile de carne vie profilate în duliile degetelor l-a înspăimântat întotdeauna pe tânăr la fel de tare ca pulsația stringentă din maxilar, Lucrețiu și-a pus în minte să combată deficitul hormonal prin a permite prafului să se lipească acolo și să se cristalizeze. Astfel că acum Lucrețiu pare că poartă pe mâini ovale de sare grunjoasă care nu sunt sărate și nici prea transparente.

Pentru că se satură să preseze cheagul gelatinos și pentru că nu vrea să-l risipească în sânge, Lucrețiu cel înaripat își cheamă degetul înapoi pe mână și imediat simte cum biluța îi reapare undeva între dinți.

Înaripatul acesta oarecum purulent își zgârie, de ciudă, palatul dur. Își mai trece o dată unghia transversal pe striațiile acelea, cu obstinația neabătută de a le sensibiliza. Încă o dată și încă o dată și încă o dată: degetul lui e acul unui metronom drăcesc. Striațiile, ciuruite bine de tot, secretă o apă zaharoasă, apoi feroasă și dintr-odată caldă.

Limba lui Lucrețiu celui înaripat se răsucește, scârbită visceral, și se trage înapoi înspre uvulă în același timp în care pomeții i se ridică și dau naștere câte unei grimase adânci de fiecare parte a nasului. În pielea boțită aproape simetric apar crevase odată ce întreg chipul i se recompune numai și numai din pliuri.

Lucrețiu cel înaripat detestă spasmele musculare localizate precis, așa că își răsucește întreg corpul în aer pentru a ține isonul feței aceleia vulcanice. Aripile i se întorc mai lent, mai grațios, pentru că sunt mai lungi de trei ori decât carcasa de mușchi și oase ce refuză să se ramolească.

Lucrețiu caută lumina. Soarele spre care zboară e pierdut undeva la orizont, ca și cum ar apune, iar el se ține după amurg cu aripile sale lungi, foarte lungi și mătăsoase, așa că lumina ochilor îi e mereu gălbuie în centru și o aureolă rubinie pe margini. Sprâncenele nu sunt prinse în durerea chipului și nici nu disting culorile, sprâncenele sugerează îndârjirea pe care o varsă în piruetele executate în aerul rarefiat pe măsură ce gonește spre soare.

Lucrețiu se învârte într-un timp și aripile urmează trupul în doi. Lucrețiu hohotește în doi timpi și aripile văluresc blând în patru. Lucrețiu își contorsionează degetele de la picioare în cinci timpi, căci trebuie să îl miște pe fiecare separat și pe îndelete, iar aripile își încrețesc vârfurile în zece, dacă nu chiar în doisprezece timpi, din cauză că omoplații uită mereu de penele extremităților și uită că le-ar putea mișca mai bine și decât degetele înlânite de la picioare.

Lucrețiu are privirea pironită pe soare și nu își dă seama că i se scurg printre incisivi trei picături de sânge aproape coagulat. Prima picătură e mai vârtoasă într-o emisferă decât în cealaltă, care e mai limpede și are consistența albușului de ou tăiat pe orbita maionezei ce se presară prin locurile acestea cu rubarbă. A doua picătură e țuguiată dublu în partea superioară care e, fie vorba, mai vârtoasă decât cea inferioară. Și dacă sus se întrevede o scufie pentru bicefali, pomeții se preling convex în jos ca să-și desprindă forma din lichidul amorf. Se subțiază și se rarefiază și își leapădă globulele roșii și apoi cele albe până când nodul adâncit al mandibulei reunește faliile acelea concurente din care a mai rămas doar plasma întărită. A treia picătură e încă lichidă; doar câteva cruste întunecate o brăzdează ici-colo și dau de înțeles că radiază din spate ca dintr-un pol germinativ din sămânța căruia crește de pe acum o bufniță de hambar.

Bufnița de hambar e vigilă pentru tichia ce nu dispune de alte excrescențe. Bufnița de hambar e de fapt singura conștiință trează: ea știe că veghează trei șiște androgine. Șiștele androgine sunt puse pe-nfulecat broaște, iarbă neagră și cimbrișor, dar plăcerea lor rotundă va fi să-și desăvârșească întruparea din vânt și spuză pentru a putea vesti viitorul than și viitoarea maiestate. Mai ales că vorbim aici de Michael Fassbender. Și Marion Cotillard.

Așa cum îți alunecă din palma transpirată iubitul peste marginea prăpastiei; așa cum fiica lui Eetes, ca să nu-și înjunghie fiii, se afundă cu bună știință în cada cu ulei ars pe care a umplut-o adăugând picăturii dintr-o zi picătura din următoarea zi, ocaua vinerii urmându-i ocalei miercurii; așa cum stejarul ajunge cu greu să se despartă de ghinda din care a germinat, păstrând-o multă vreme ca o necroză sentimentală între rădăcină și coronament; așa cum Aliénor, capelana nevăzătoare, se apleacă printre măselarițe și crini cu otreapa înmuiată în apă caldă ca să curețe carâmbii răpuroși ai lui Nicolas, prefăcându-se că nu simte pe ei zgura lupanarului; așa cum Emma, ori mai degrabă Anya Taylor-Joy, trece în grabă pe lângă căpșuna coaptă ca să ajungă la tatăl suferind – și-n urma ei se înfioară perdelele scoase din vâltoarea de nu-mă-uita și atârnate la loc ude, jindul de gură și jindul de nas fiind năpădite de jindul de ochi, căci pereții mereu-fugarei radiază mereu albi, imaculați; așa cum norii se așază o singură dată și pentru puțin timp într-un singur colorit de vis al lumii, iar cactușii mai dau țepi doar din șoldul prăpastiei și niciun om născut din om n-apucă să-și mai scoată pensula sau dalta, că priveliștea împresurată ca de pulpa unui dovleac pârguit se și risipește, hăituită de vânt, în închipuirea somnului; așa cum gura bătrânei nu miroase dimineața, în autobuz, a pivniță de casă veche ventilată dintr-odată de rafalele sălbatice de primăvară, ci, când nu ți se mai pare și nu mai ești năucit, când te aduni și faci ochii mari intermitent, a mușețel stătut și a gudron de șură încins la soare; așa cum șueta de sirene buhăite se amuză avan pe seama satirilor și mai puhavi, pe când vitraliile mitice înfățișând suratele suple devin, ca o peliculă de solzi albinoși, tot mai translucide și mai gelatinoase – tot așa Lucrețiu Mozeș, clondirul zburător al celor trei șiște de sânge, se topește cu neștiința lui tristă în văzduh.


XXXV

Cotiga înaintează încet printre platanii arcuiți deasupra mea de-o parte și de alta a drumului. Îmi agăț gândurile de câte doi deodată, căci au fost plantați în perechi pe care numai vântul și trăsnetele le-au mai despărțit de-a lungul timpului. În locurile goale din jurul ciotului, care întrerup șirul și îmi lasă gândurile stângi sau gândurile drepte să plutească nedumerite în aer și apoi să mi se răsucească înapoi în craniu, au crescut tufe de liliac și de soc; aici cuibăresc sticleții și se ascund iepurii de câmp. Clipesc de câteva ori și platanii îmi dispar din câmpul vizual. Cotiga merge mai departe. Ceva îmi spune că nu-i voi mai vedea niciodată, iar atunci îmi vine să mă ridic în capul oaselor și să-mi iau la revedere cum se cuvine. Însă mâine vor fi acolo și răspoimâine vor fi tot acolo și nici săptămâna viitoare nu mi-i va fi luat nimeni. Chiar și așa, în răstimpul infinitezimal în care-i aștept pe următorii doi prefer să îmi țin respirația și să-mi imaginez că ceva totuși trebuie să se fi întâmplat. Ori au dat foc miriștii și au căzut și copacii, ori a fost viitură și apa i-a luat din rădăcină, ori s-au năpustit sătenii pe ei cu topoarele și i-au pus pe foc. Asta ar însemna că platanii pe care tocmai i-am pierdut în decor au fost ultimii de pe pământ și astfel am dreptul să mă acuz de lene și nevolnicie: adevărul e că n-am să fiu în stare niciodată să-mi risipesc nelămuririle, oricâți arbori mi-aș face părtași la eforturi. Dacă nu uit de bornele kilometrice cărora Theo le ține mereu evidența ca să se convingă că nu mai are mult până la destinație și să se liniștească, lemnul și piatra au aceeași utilitate.

Cotiga mai avansează un pic și alte două coroane osoase îmi apar în cele din urmă din colțul ochilor. Frunzișul platanului e prea rar și lobii frunzelor sunt prea mici ca să îi mascheze albeața imaterială. Cu trunchiul întotdeauna scurt și crengile ca brațele lungi cotind spre cer aproape de pământ și recuperând în paralele noduroase înălțimea care le definește silueta, platanii sunt îndrăgiți de hangițe și sunt venerați de cei care defilează pe ulițe cu canțonierele în brațe. Nici unii și nici ceilalți nu își cunosc cu adevărat obiectul contemplării nostalgice. Numai eu și Theo știm că maiestatea le-o conferă verticalitatea imperfectă și că, în partea superioară a coroanei, arborii aceștia se rășchirează și se subțiază în șapte mii de feluri complementare ori distincte; că platanii cotropiți la bază de iriși albi sunt plămâni întorși prin care respiră huma; că noaptea ne văităm și noi, din aceeași cameră, după aerul și apa lor.

Cotiga cu fân în care stau întins pe spate ca un veritabil pașă și iau în primire înserarea se leagănă într-o parte și-ntr-alta pentru că are roțile umflate de la ploaie. Înaintează încet și se hurducă. E bătrâna cu șolduri deformate care pendulează pe uliță într-o parte și-ntr-alta în drumul ei către biblioteca magistratului. Seara se lasă peste colinele de la vest de cotigă și colorează cerul cu movul levănțicii. Stelele, purici incandescenți, apar printre brațele platanilor și-l uimesc pe Miyazaki, care începe să țipe fără să mai țină cont că e la capul meu și că îmi număra cu acribie nasturii de la cămașă și că ar putea, în definitiv, să ne spargă timpanele – mie și păduchilor. Mă rușinez eu pentru el. Țipătul deranjează acalmia înserării. E ca și cum călugărițele ne-ar fi ambasadori onorifici și n-ar putea să-și devoreze în pace greierii. Ce rușine, îmi zic, și îi astup gura lui Miyazaki. Desenatorul îmi mușcă degetele și se scuză dând de înțeles că i-a venit o idee. O idee măreață, colorată în nuanțele florilor alpine. Cotiga își continuă drumul către vâltori printre platanii veșnic susurători.


XXXVI

În loc să capsez bonuri și facturi, mai bine trag pe mine dulama de casă și caut crăpăturile din panelul pereților. În loc să pun sub tensiune fotocopiatorul și să duc zațul conversațiilor de ieri la tomberonul din spatele blocului, unde boschetarii fac un barbut mic, mai bine studiez cu atenție rafturile și borcanele de murături, ca să-mi dau seama de unde nu m-ar repera chefliii. În loc să îmi îndrept acul cravatei și să mă perii de scame în closet, mai bine îmi lipesc palmele transpirate de stinghiile descuamate și ochiurile înalte ale ferestrelor dinspre piața centrală, să văd în ce măsură îi pot urmări pe gură-cască și cât le pot fura din confesiunile glumețe; își varsă unii altora cuvinte fără să bănuiască nicio clipă că cineva i-ar putea asculta de sus. În loc să deschid PowerPoint-ul și să demonstrez că pot mânui pointerul ca un adevărat cavaler al postmodernității în fața tuturor tâmpiților plictisiți, mai bine mă furișez în beciurile caselor cu mezanin și îmi scot stetoscopul. În loc să merg de trei ori pe săptămână la croitor și să-mi rezerv cu un calm etic bilete de avion spre conferințele din primăverile care nu vor mai veni, mai bine pun pe mine hainele de câmp cu elastic la toate tivurile și ies cu scăunelul la poartă, căutând cercul coțofenelor și dând sfios bună ziua: fiu’ lu’ cucu’ și-a’ lu’ nucu’, ovreiu’ hăl tănăr a’ lu’ Mozeș bătrânu’ și sasu’ lu’ Cuța cu șuștarele ciupite, ziua bună și hai, no, aici dacă to’ ne-ai găs’t, a, ai ieșit cu scaun tu?, nu știam, pun’-te lângă Mărioara, bată-te, ha-ha. În loc să-mi prind degetele între toc și ușă când dau o mână de ajutor colegului nou ori să inspir fumul de țigară al depresivilor care mă înconjoară ca vulturii la stârv, mai bine țin serios jurnalul deambulării chiriașilor din Cartierul Latin; rânduiți în jurul Bisericii Negre, ciudații ăia încă au în sânge glucoza secolului al XVII-lea. În loc, și mai rău, să ling scamele de pe ciorapii câte vreunui închipuit cu pile care apoi mai și țipă la mine și se închide în birou pentru că nu are nimic de pierdut, mai bine cumpăr stropitori din sticlă de Murano și le ofer soțiilor de avocați, având grijă să strecor un microfon în cuarțul prețios. În loc să mut calculatoare și să semnez inventarul, mai bine îmi pierd puterile și mă topesc precum Vrăjitoarea Pustiului în fața lui Madame Suliman; din osânza pe care o fierbe hora de soldați Watt, genele mele vor putea încă să scrie un articol academic despre coaja de nucă de sub unghiile lui Madam celei atotputernice. În loc să stârnesc cu apă unsoarea de pe WC-uri, mai bine decupez din ziare și, în fine, seara dau fuga în vecini pentru zahăr, ulei, cafea, pâine, bicarbonat. În loc să plâng, mai bine râd.

Serviciul remunerat e o pierdere înspăimântătoare de timp și de energie vitală. Mă lipsesc! Aleg să îmi scot pârleala din bârfele pe care corporațiile secolului acestuia încă pun preț. Iau act cu paharul, la perete și crăcănat pe podea, de ceea ce în mod normal se pierde în vânt și în canalizare. Mi se aduc la cunoștință cu gângureli decojirea cartofului și flegma de pe ulița cazărmii. Țin urechile ciulite. Mi se dă de veste fără a se ști că mi se dă de veste. Când mă insinuez în urechi nespălate și printre carii de societate, endorfinele îmi mulțumesc și spiritul îmi rezonează frumos, condus cu bagheta de îngerul ce îmi recunoaște strădaniile de înmulțire a talanților. Mai degrabă observ și aștept, iar apoi mă reped la hârtie și la pix. În loc să modelez plastic ca să mestec frișcă la finalul lunii, mai bine adun din pomi, de pe ziduri, din ghiozdane și direct de pe caldarâm, ca să am ce polei în bucătăria demodată. Dreptul de uzufruct al lumii aparține în totalitate avarilor ca mine, care se trezesc sub semnul bârfei și se duc la culcare cu mătăsoasa căiță a clevetirii. Noaptea e bun sfetnic; noaptea, creierașul îmi secretă crisalida cu care îmbrac bârfa. În dimineața anotimpului următor, culegătorii înnobilați prin livrea vin să-mi scaneze și să-mi ridice opul. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă, scriitorașilor, și astăzi.


Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here