Ion Agaci s-a născut la 7 octombrie 2000 în satul Pitușca, raionul Călărași, Republica Moldova. A absolvit cursurile gimnaziale ale Liceului republican de muzică „Ciprian Porumbescu” din Chișinău și în prezent studiază la Colegiul Tehnic „Dinicu Golescu” din București. A publicat în antologia unsprezece, coordonată de Dumitru Crudu, și în rubrica „noise poetry”. Pasionat de cinematografie.

Cum ți-ai făcut curaj să debutezi (cu poezie?)

Nu e vorba de curaj în cazul meu, adică eu nu văd vreo demonstrație a curajului în faptul că am debutat. În spatele acestui eveniment (pe care încă încerc să-l conștientizez sănătos) se află mai mult: credință, în primul rând, în poezie și apoi în capacitatea mea de-a observa în jurul meu ceva care să devină mai apoi poezie.

Cât timp ți-a luat să definitivezi manuscrisul? Ai lucrat singur, ai primit sfaturi?

Încerc să tot definitivez un manuscris încă de prin 2018, cam de pe-atunci sunt hotărât să debutez. Am avut noroc că l-am întâlnit pe Dumitru Crudu, deoarece, în mare parte, dumnealui m-a învățat (și încă învăț) cum se face diferența între o poezie cu potențial și una fără, deși e mai mult de lucrat cu ideile, cu autenticitatea lor ș.a.m.d. Până atunci nu știam să-mi apreciez textele. Nici mai apoi n-am lucrat singur, în spatele fiecărei poezii există o experiență, o emoție, revelație, acestea implică automat alte persoane care la un moment dat făceau parte din viața mea, iar asta eu numesc investiție în poezie, involuntar, desigur, haha.

 Dacă ar fi să compui un „synopsis” al volumului tău, cum l-ai descrie?

Ceea ce știu cu siguranță e că acest volum, deși foarte subțirel, lasă un spațiu imens de interpretare, nu menționez niciun lucru care nu i s-ar fi putut întâmpla și altcuiva. Dar vreau să-ți imaginezi că ești într-o perioadă a vieții tale în care ești foarte dezabuzat, însă întâlnești o persoană care se îndrăgostește de tine și de potențialul tău și astfel îți deschide drumuri alternative, pe care nu le puteai percepe până atunci, din cauza atitudinilor tale pesimiste sau chiar sinucigașe, apoi începi să cunoști prin prisma acelei persoane aceste drumuri, încetezi să te autodistrugi, înveți să ai grijă de tine, pentru că vrei ca ceea ce faci să corespundă cu grija pe care ți-o oferă, doar că, la un moment dat, în forul acestui proces, rămâi doar tu, singur, deoarece fiecare are un astfel de proces al lui. Nu vorbesc despre iubire, deși noi oamenii suntem obișnuiți să zicem te iubesc în situațiile respective, încă nu mi-am dat seama complet despre ce vorbesc, dar nu e asta cea mai atractivă parte a poeziei?

 Cum ai ajuns la titlul ales?

Pentru mult timp am avut blocat în cap titlul Lamentare , îl scriam peste tot, la un moment dat mi-am dezvoltat un hobby, editam poze, și le adăugam tuturor cuvântul Lamentare, ca să văd cum ar arăta dacă ar fi coperta volumului. Însă, când deja lucram împreună cu Teodor (n.r. Dună) la acest capitol, am înțeles că e nevoie de ceva mai complex sau, cel puțin, mai reprezentativ. Aveam câteva versuri preferate din volum :„explodează milioane de sticle de șampanie”, „formula simplă a compasiunii”, „șampanie pentru acest sfârșit de viață”.

Așa am ales titlul pe care-l are acum, șampania, pe care, de fapt, nu o suport.

Cum ți-ai dori să fie receptat debutul tău în volum? Care sunt marile tale speranțe/ micile tale anxietăți legate de el?

Mă bucură în general orice fel de atenție pe care o primește, nu mi-am formulat încă un scop anume, îmi pare rău dacă cineva se regăsește, dar îmi pare bine dacă asta ajută pe cineva să se gândească la ceea ce simte cu adevărat.

Anxietăți? Postasem un story cu versul „dacă aș număra toate locurile în care am dormit mi-ar fi rușine să mă mai plimb prin acest oraș” și cineva mi-a reacționat spunându-mi că-s curvă.



***

corpul meu ține minte formula
foarte simplă a compasiunii.

când informația nu mai circulă prin celule
mă culc.

când mă culc
știu cât sunt de urât și că
urâțenia asta te va manipula să vezi în mine
nimic mai mult decât o ființă umană.

și zic cu cea mai mare rușinare –
dar câteodată ai nevoie de cineva care să te admire
chiar și doar pentru neîncetarea întreținerii
funcțiilor tale vitale.

și cu cea mai mare rușinare zic că
din când în când – așteptând la trecerea de pietoni –
culoarea roșie a semafoarelor îmi cade pe față
și atunci mă simt îmbrățișat de căldura ei
iar apoi caut pozele ultimei persoane care a făcut-o
doar pentru asociere.


***

dacă aș găsi un orizont
în spatele căruia nu se ascunde altul
mi-ar fi mai ușor să părăsesc baricada
dar nu caut decât
simptomele unui atac cerebral în oglindă

presupun că mă voi întoarce
în camera mea cu două paturi
pe unul dintre ele
sunt lucrurile mereu împachetate pentru plecare

îmi voi face o mască exfoliantă
ca și cum ar avea efecte asupra tristeții
voi schimba poziții
din care îmi voi fuma până dimineață
tot pachetul de țigări
când voi auzi zgomotul primelor tramvaie
voi ceda tentației de-a mai pleca
și voi închide ușa cu cheia


***

ca pe o nouă zonă de confort, vizionară
noi purtăm negrul uzat al memoriei.
eu te duc la lacul morilor
ca să-ți arăt rațele moarte,
cum stau întinse pe malul cimentat
ca niște exponate în aer liber.

eu te sun să-ți spun să te îmbraci cât de frumos posibil
ca să te duc la lacul morilor
să-ți arăt locul în care vreau să ne construim o casă
și să-ți arăt de ce ar trebui să devenim bogați.

noi nu suntem destul de mult treji
ca să aducem lucrurile de partea noastră.
și chiar dacă nu mai bem ca înainte
tu ești deziluzionată,
dar nu știi că trebuie să profiți
până și de asta.


***

tu, subscriu,
cinematografia înlăturării crustei mele,
exemplu al stereotipizării,
prin lipsa ta, îmi fermentezi serile,
dar nu te învinovățesc.

saliva suprasolicitată, constat cu abjecție
– în privința ta sunt nevoit să fac abuz de inteligență,
sau a mai romantiza căderile
de calciu – , conduce la sterilitate.

ar fi nefiresc de ușor să-mi explic întreținerea
acestei rugini,
rămân cu impresii valoroase,
din orice context m-aș scoate și, totuși,
tăcerea e cea mai prețioasă lecție de care beneficiez.

aveam astăzi nori grei deasupra capului
când pășeam pe iarba proaspăt tăiată
când am înțeles că nu există locuri care să ne aparțină,
ci doar locuri care ne complimentează singurătatea,
și am simțit plăcere venind
din direcții pe care nu le luasem vreodată în calcul,
plăcerea de a observa frumosul în alții.
tu, subscriu,
ești cinematografia interpretării acestei frumuseți.


***

ca aerul pe care-l inspir
după un atac de panică
adorm sub zgomotul producției de sticlă al fabricii

ca răsuflarea mării într-o cochilie
în seara asta aici plouă prea tare
ca să nu ascult neapărat Sevdaliza în timpul
pauzelor de țigară
la noutăți văd că în același timp ard Atena
California și încă multe alte locuri

e pusă pe sinucidere omenirea îmi zic
și nu știu dacă asta mă întristează cu adevărat

sursă imagine: unsplash.com

Olga Ștefan (n. 23 octombrie 1988, Hunedoara) a debutat în poezie cu volumul Toate ceasurile (2006), distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat de Saturn, zeul (Charmides, 2016) și de Charles Dickens (frACTalia 2017), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). În anul 2020, Editura Paralela 45 i-a publicat volumul Civilizații, nominalizat și el Premiile „Sofia Nădejde”. În cadrul Galei Tinerilor Scriitori din 15 ianuarie 2021, Olga Ștefan a primit premiul „Tânărul poet al anului 2020”. Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.