Mihai Marian a scris două cărți de poezie: negru opac și în timp ce tu. Este, împreună cu Lorena Purnichi, organizatorul clubului de lectură Noise Poetry. Traduce poezie din limbile italiană, engleză, franceză, germană și spaniolă. A publicat în majoritatea revistelor importante din țară: Poesis International, Ramuri, Vatra, Familia, Sintagme Literare, Conta, Literadura și altele. A citit la ediția cu numărul 200 a Institutului Blecher. Poemele sale au fost traduse în engleză, spaniolă, italiană și maghiară. Este, din 2018, redactor al revistei buzoiene Literadura. Anul viitor va apărea o antologie de poezie americană cu poeme alese și traduse de acesta. La începutul anului 2022, alături de Nicolae Tzone, va publica o antologie a poeziei tinere românești, antologie ce va cuprinde o parte dintre poemele publicate la rubrica #yournoise, a paginii de Facebook a clubului de lectură Noise Poetry. În prezent traduce volumul de proză Furia, aparținând scriitoarei mexicane Clyo Mendoza, dar și volumul de poezie al acesteia, Anamnesis.



inkukuleko. glovo

privesc la un televizor enorm
într-o cameră mică.

și chiar dacă e târziu,
scutere, biciclete cu care se
livrează mâncare și aproape orice
roiesc peste tot
ca efectivele armatei unei țări
în stare de urgență

mă gândesc la un cuvânt nou care să descrie o zi de rahat cum a fost asta,
la un cuvânt nou
pentru felul in care viața

mea s-a oprit de mulți ani
într-un fel de echilibru neliniștitor

tulburător ca sublinierea făcută
pe pagina 32 a exemplarului meu
din Satao a lui Nițescu:
“L-am ascultat pe Deleuze
într-o înregistrare cum visele oamenilor
devorează mereu, mereu amenință să ne înghită.”

mă gândesc nu la ce creează durerea,
ci la ce durerea creează


inkukuleko. soare cu dinţi

nu ne spunem nimic. ne privim în ochi
ca și când am putea opri timpul
doar păstrând tăcerea

ciudat cum trecerea sa
nu face altceva decât să adune
praf pe lucruri

unul dintre noi scanează cu privirea culoarul
dintre șirurile de cafenele,
celălalt scrie ceva pe un șervețel de hârtie,
se gândește că dacă se ridică
și dispare, unul dintre noi va rămâne

se gândește că dacă unul dintre noi va rămâne,
celălalt la rândul său
ar putea să rămână

neașteptat, răsuflarea ți se deschide
ca o coajă spartă

deasupra capetelor noastre
soarele cu dinți al liniștii
continuă să sclipească-n ferestre

trăim la mijlocul distanței dintre
urmă și lucrul care o lasă
de parcă absența urmei
ar însemna inocență


inkukuleko 5. e din ce în ce mai răcoare

uneori
în vitrinele magazinelor
din motive neștiute decât de ele
vânzătoarele detașează capetele
manechinelor de corp
și te-aștepți să facă același lucru cu tine
când intri

“ce vrei să avem:
fată sau băiat?”
întreabă o femeie bărbatul
de umărul căruia și-a rezemat fruntea

acesta scutură scrumul țigării
apoi așteaptă tensionat
să îl audă lovind asfaltul
de parcă acustica străzii ar fi fost perfectă

carnea dansează în jurul propriilor oase
luminile orașului descoperă vasta gamă
de chipuri stranii a locuitorilor săi
e din ce în ce mai răcoare

îmi face bine
aburul țevilor de apă caldă
ce se ridică prin găurile capacelor de canal
uşor înspre luna roz
unde este apoi spulberat
de pterozaurul care își întinde
aripile când trece prin dreptul ei


***

De-a lungul țărmului,
bucățele din strălucirea lumii
ajung printre degetele picioarelor noastre.
Se izbesc de gleznele goale
odată cu scoici minuscule și tăioase
aduse de valuri:
măști chirurgicale,
pahare de plastic.

Suntem ceea ce suntem
abia atunci când
ne privim în ochi.

O pereche de ochelari de soare
sclipește din nisip cu transparența
meduzelor.
Îi ridicăm și îi lăsăm vântului în schimb
o pălărie de paie.

Trupurile noastre sunt tot
mai îngrămădite pe plaja
din ce în ce mai îngustă.
În depărtare se-aude muzica
unui rai convex, permanent
ca petele de pe lenjeria de pat dintr-un motel.

“E strâmt aici dar ai unde să-ți pierzi mințile.”

Din valuri, capul fără tors,
mâini și picioare al unei păpuși
țâșnește cu-o bucurie devastatoare
înspre spre luna roșie.

Memoria nu va reține lucrurile care vindecă.


în gură, adânc

mi se întâmplă rar ca zilele
să difere între ele.
pentru mine diferențele există
doar dacă apare acel fluture alb și urât
bătând din aripile sale enorme
cu pete galbene și margini zdrențuite,
ca atunci când mama îmi cuprindea
capul cu palmele,
dentistul îmi punea o mâna pe maxilar
și cu cealaltă
îndesa chiureta și pensa,
tacâmuri de argint,
în gură adânc.
de parcă ar fi fost ajunul Crăciunului
într-o plantă carnivoră.


aproape epuizați, aproape euforici

acum, când Gashadokuro
își leapădă și cel din urmă strat de piele,
iar Ubume rămâne veșnic tânără și frumoasă,
în momentul acesta de levitație și extaz
ca și când un personaj de film ar fi căpătat
dintr-odată conștiință de sine:
pe sub pielele aruncătoarele de flacări,
apoi progresiva disipare a stărilor.

Pentru puii de maimuță,
pentru pumele estice,
pentru cei care așteaptă încă pe listele de transplant
încerc să găsesc adăpost în hexafluorura de sulf
în care să plutească pînă la înălțimea
de doi metri cincizeci și șase,
de acolo de unde Ronaldo a înscris cu capul
în meciul cu Juventus.

Încerc să găsesc o explicație pentru
realitatea în care
megapixelii telefoanelor surprind
chiar și momentul
în care martirii speciei noastre

aproape epuizați
aproape euforici

își calculează șansele de-a părăsi planeta
privind
într-o întârziată rază de soare în care sclipesc
cristale de gheață
mâini mici
deja gazoase

Încerc să găsesc motive să cred
că lumea aceasta, în care

totul arde

cuprins de-o febră
pe care nicio mamă n-a putut să o domolească,
va fi salvată de înțelepciunea unei păsări
mici și sfărâmicioase
lovind în fereastră cu ciocul.


sursă imagine: unsplash.com

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here